Dacă vremea de afară vă împinge către ”hibernare”, dacă e prea frig sau zăpada și viscolul nu vă inspiră, poate că este timpul să vă gândiți la ceva mai cald, la primăvară. Este un moment potrivit, pentru că în pericopa acestei săptămâni, Tora începe deja să ne vorbească despre Sărbătoarea Primăverii, Pesah.

În cadrul Sederului de Pesah, un obicei interesant se face remarcat. Este vorba despre ceea ce numim כוס של אליהו (”kos șel Eliahu”) — ”cupa profetului Eliahu (Ilie)”. Este un obicei pe care îl respectăm la fiecare Seder, însă puțini știu probabil că el are în legea mozaică (halaha) o istorie controversată. Ce vă propun astăzi este o scurtă explorare a acestei istorii halahice, așa cum se desprinde ea dintr-un comentariu al rabinului Jonathan Sacks.

În Tratatul Pesahim, Mișna vorbește despre patru cupe cu vin, absolut necesare pentru ritualul de Seder. Rabinii sunt foarte stricți cu această obligație, mergând până la a decreta că orice comunitate este datoare să se asigure că fiecare membru al ei, indiferent de statutul social și posibilitățile financiare, are oportunitatea să bea aceste patru cupe cu vin la Seder. Conform Talmudului Ierusalemitean, cele patru cupe sunt simbolul libertății, mai exact a celor patru etape ale libertății corespunzătoare cu cele patru expresii pe care Tora le folosește în chiar pericopa noastră, Vaera:

Așadar, spune-le copiilor lui Israel: ”Eu sunt Domnul și Eu vă voi scoate de sub jugul egiptenilor. Eu vă voi elibera din sclavia lor și Eu vă voi răscumpăra cu o mână întinsă și cu fapte mărețe de justiție. Eu vă voi lua ca popor al Meu și Eu voi fi pentru voi Dumnezeu. — Exodul 6:7

Patru verbe legate în mod direct de eliberare = patru cupe cu vin.

În Talmudul Babilonian însă, găsim o opinie stranie:

A cincea cupă: asupra ei terminăm de rostit Halel și spunem Halel HaGadol (Psalmul 136). Acestea sunt cuvintele rabinului Tarfon. — Talmud, Tratatul Pesahim 118a

Rași, cel mai mare comentator evreu al tuturor timpurilor, este uimit de această opinie. Până acum, discuția se referea la doar patru cupe. Acum vorbim despre cinci. Și atât de uimitoare este opinia lui Rabi Tarfon încât concluzia lui Rași este că textul talmudic conține de fapt o eroare, probabil cauzată de vreun scrib care a greșit la copiere, așa numita טעות סופר — ”taut sofer”. Varianta corectă în interpretarea lui Rași? Textul se referă la ”a patra cupă” și ea este cea asupra căreia recităm Halel HaGadol.

Rambam (Maimonide) are o altă opinie. El acceptă textul talmudic așa cum este, însă — probabil datorită tradiției deja înrădăcinate care prevedea doar patru cupe — concluzionează că a cincea cupă este opțională, nu obligatorie.

Ravad (rabinul Avraham ibn Daud), un alt comentator talmudic, contemporan cu Maimonide, merge însă și mai departe, concluzionând că textul este perfect corect și că a cincea cupă este o mițva — nu în sensul de obligație halahică, ci în sensul de faptă pentru a cărei îndeplinire există o răsplată conform religiei mozaice.

Dacă opinia lui Rași este simplă de înțeles, cele ale lui Rambam și Ravad sunt mai dificile. În fapt, ele generează (cel puțin) două întrebări, cu răspunsuri care conduc către o mai profundă înțelegere nu doar a ritualului de Seder, ci și a modului în care religia mozaică privește conceptul de libertate.

Prima întrebare este și cea mai facilă: de ce Mișna vorbește despre patru cupe de vin, când de fapt sunt cinci? Desigur, răspunsul este chiar cel oferit de cei doi comentatori: patru cupe sunt obligatorii, în timp ce a cincea este fie opțională (Rambam), fie o faptă cu semnificații religioase pozitive (Ravad).

A doua întrebare însă este mai complicată, deoarece ea merge — dincolo de explicațiile oferite și de potențialele erori de transcriere ale Talmudului — la chiar versetele pericopei noastre. Dacă există într-adevăr cinci cupe de vin la Seder, toate obligatorii sau măcar toate cu semnificație religioasă, adică nu doar un simplu obicei — atunci de ce Tora conține doar patru expresii pentru libertate în versetele pericopei?

Răspunsul, poate surprinzător, este că de fapt există cinci expresii, cea de-a cincea în chiar versetul următor celui care le conține pe primele patru:

Și vă voi aduce în țara pe care am jurat-o cu mână ridicată să o dau lui Avraham, lui Ițhak și lui Iaakov. Vă voi da-o în posesie, eu sunt Domnul. — Exodul 6:8

Spre deosebire de primele patru expresii ale eliberării, cea de-a cincea vorbește despre promisiunea Țării Israelului. Însă aici intervine de fapt problema! Dacă la fiecare Seder, evreii își putea aduce aminte de primele patru expresii ale libertății, de toate minunile și semnele pe care Dumnezeu le făcuse pentru ei în Egipt, cea de-a cincea expresie a fost — pentru multe sute de ani din istoria poporului evreu — doar o speranță.

Zdrobirea jugului egiptean (”vă voi scoate”),  eliberarea efectivă din robie (”vă voi elibera”),  semnele și minunile prin care a fost realizat Exodul (”vă voi răscumpăra”) și faptul că evreii au devenit popor al lui Dumnezeu (”vă voi lua”) — toate sunt constante ale istoriei iudaice din momentul realizării lor în timpul Exodului și până astăzi. Însă a cincea expresie, Țara Făgăduinței (”vă voi aduce în țară”) nu a fost întotdeauna o realitate. Desigur, evreii au intrat în Israel în timpul lui Iehoșua ben Nun, însă apoi au urmat evenimente care au declanșat exilul și promisiunea țării a retrecut în domeniul speranței. Apoi a venit 1948 și ea a reintrat în realitatea curentă și imediată.

Și întrebarea se pune: când această expresie a libertății este departe, ce putem face ca evrei? O putem celebra, alăturând-o celorlalte patru expresii pentru libertate? Putem bea cea de-a cincea cupă de vin la Seder? Răspunsul lui Rași este că nu. Rambam este de părere că avem voie. Iar pentru Ravad a bea această cupă este o obligație.

Și de aceea avem a cincea cupă la masa de Seder, până în zilele noastre. Din respect pentru Rambam și Ravad, o turnăm. Din respect pentru Rași, nu o bem. Și disputa halahică rămâne — pentru moment — în suspans.

În tradiția iudaică, atunci când o dispută halahică în Talmud rămâne nerezolvată, textul folosește cuvântul תיקו (”teiku”), însemnând ad literram ”[chestiunea] să rămână în picioare”. Însă conform tradiției, cuvântul provine și de la fraza תשבי יתקן קושיות ושאלות (”Tișbi itaken kușiot ușeelot”) — ”Profetul Eliahu va rezolva problemele și întrebările [rămase nerezolvate]”. Să continuăm așadar să privim înainte către acel moment, păstrându-ne credința și tradițiile și continuându-ne speranța că într-o bună zi — fie ea să vină curând, în timpul vieții noastre — vom putea bea această cupă a cincea pentru eliberarea finală și definitivă.

Șabat Șalom!

Share This