Comentariul din această săptămână al rabinului Jonathan Sacks mi-a mers drept la inimă și, din momentul în care l-am citit, am știut că trebuie să vi-l ofer integral în traducere. Într-o lume în care noțiunea de a mulțumi și de a fi recunoscător devine din ce în ce mai mult — cel puțin așa mi se pare mie — o relicvă a trecutului, ideile de mai jos ale rabinului Sacks sunt o binevenită și foarte necesară contra-greutate. Să sperăm că ele vor fi citite cu atenție și își vor atinge ținta…

* * *

Primele cuvinte pe care tradiția iudaică ne învață să le spunem dimineața, imediat după ce ne trezim din somn sunt מודה אני — ”Mode / Moda ani””Îți mulțumesc [Ție, Doamne]”. Mulțumim înainte de a gândi. A se nota că ordinea normală este inversată aici: ”Mode ani”, și nu ”Ani mode”, astfel că în ebraică verbul ”a mulțumi” este înaintea pronumelui ”eu”. Iudaismul este gratitudine cu atitudine. Și acest lucru, conform cercetărilor științifice, este cu adevărat o idee care schimbă viața umană în bine.

Sursa poruncii de a mulțumi se găsește în chiar pericopa acestei săptămâni. Între ofrandele pe care le enumeră Tora este și קרבן תודה (”korban toda”), jertfa de mulțumire:

Dacă un om va aduce o ofrandă ca jertfă de mulțumire, odată cu jertfa de mulțumire să aducă și niște turte nedospite frământate cu untdelemn, niște plăcinte nedospite stropite cu untdelemn și niște turte din făină fină bine frământată și amestecată cu untdelemn. — Leviticul 7:12

Chiar dacă poporul evreu a trăit fără sacrificiile Templului timp de aproape două mii de ani, un ecou al jertfei de mulțumire a supraviețuit până astăzi, sub forma binecuvântării Hagomel: ”Binecuvântat ești Tu, Doamne, Dumnezeul nostru, Regele Universului, Cel care faci bine celor vinovați, Cel care ai făcut toate bune pentru mine.” Această binecuvântare, rostită la sinagogă imediat după citirea Torei, este recitată de cineva care a depășit cu bine o situație periculoasă. În Talmud, rabinii oferă (pe baza Psalmului 107) exemple pentru o asemenea situație: o călătorie în deșert, o boală gravă sau eliberarea din captivitate.

Pentru mine, instinctul aproape universal de a mulțumi este unul din indicatorii transcendenței în cadrul condiției umane. Nu numai pilotului simțim nevoia să îi mulțumim atunci când aterizăm în siguranță după un zbor cu peripeții; nu doar chirurgului atunci când supraviețuim unei operații; nu doar judecătorului sau politicianului atunci când suntem eliberați din închisoare sau captivitate. O Forță mai mare, o mână care mișcă piesele (umane) pe tabla de șah lucrează în lume, gândindu-Se la noi. Este ca și cum însuși Cerul și-a îndreptat atenția către noi pentru a ne ajuta.

Societățile de asigurări numesc câteodată catastrofele naturale ”acts of God” (”acțiuni ale lui Dumnezeu”), ceea ce în română se traduce ca ”situații de Forță Majoră”. Afectul uman acționează de obicei în sens invers: Dumnezeu este asociat cu veștile bune, cu salvările miraculoase, cu supraviețuirea unei catastrofe. Instinctul de a mulțumi unei Forțe, unei Prezențe dincolo de fenomenele naturale și de intervenția umană reprezintă în sine un semn al transcendenței. Deși nu este o dovadă a existenței lui Dumnezeu, acel instinct este totuși o recunoaștere a ceva profund spiritual în sufletul omului. Instinctul de a mulțumi ne spune că nu suntem doar combinații aleatorii de gene egoiste care încearcă, fiecare pentru sine, să se reproducă. Trupurile noastre sunt într-adevăr produse de natură (”praf ești și în praf te vei întoarce” — Geneza 3:19), însă există ceva în noi care tânjește către Acel Cineva de dincolo de noi: Sufletul Universului, acel ”Tu” divin Căruia Îi oferim recunoștința noastră. Asta este ceea ce jertfa de mulțumire însemna odinioară și asta este ceea ce semnifică astăzi binecuvântarea Hagomel.

Abia la începutul anilor 1990, un important studiu din domeniul medical a adus în prim-plan efectele fizice ale recunoștinței. Această lucrare a rămas în istorie sub numele de Studiul Măicuțelor (The Nun Study). Aproximativ 700 de măicuțe, toate membre ale Școlii Surorilor de la Notre Dame din Statele Unite ale Americii, și-au dat acordul să fie intervievate și studiate de o echipă de cercetători care investigau procesul de îmbătrânire la oameni și boala Alzheimer. La debutul studiului, participantele aveau vârsta cuprinsă între 75 și 102 ani.

Însă ceea ce a conferit acestui studiu o impresionantă amplitudine a fost faptul că în 1930, măicuțele — pe atunci cu vârste cuprinse între douăzeci și treizeci de ani — fuseseră îndemnate de Maica Superioară să își facă o scurtă autobiografie și să enumere motivele pentru care au ales să vină la mănăstire. Aceste documente au fost analizate în cadrul studiului de către cercetători, care au folosit un sistem de clasificare a emoțiilor pozitive și negative. Analizând starea de sănătate a măicuțelor în anii ‘90, cercetătorii au fost capabili să evalueze efectele pe care starea lor emoțională din 1930 le-a avut asupra sănătății lor la șaizeci de ani mai târziu. Pentru că toate trăiseră în condiții relativ similare în aceste șase decade, măicuțele au constituit un grup ideal de studiu pentru a verifica ipoteza relațiilor dintre starea emoțională și starea generală de sănătate.

Rezultatele studiului, publicate în 2001, au fost uimitoare. Cu cât emoțiile exprimate de o măicuță în autobiografia sa erau mai pozitive — mulțumire, recunoștință, fericire, dragoste sau speranță — cu atât era mai probabil ca ea să fie în viață și starea ei generală de sănătate să fie bună șaizeci de ani mai târziu. S-a remarcat chiar și o diferență de până la șapte ani în durata medie de viață față de măicuțe care descriau în autobiografia lor predominant emoții negative. Atât de remarcabilă a fost această descoperire că ea a condus, de atunci, la un nou domeniu de studiu științific numit ”cercetarea recunoștinței”, precum și la o mai profundă înțelegere a impactului emoțiilor asupra sănătății.

După publicarea Studiului Măicuțelor și după avalanșa de studii pe care acesta le-a declanșat, știința a devenit capabilă să cunoască mai în amănunt efectele modului de operare a recunoștinței la oameni. Știm astăzi, spre exemplu, că recunoștința îmbunătățește sănătatea fizică și crește imunitatea la boli. Oamenii recunoscători au tendința să meargă mai des la medic pentru examene medicale periodice. Recunoștința reduce emoțiile toxice precum resentimentele, frustrarea sau regretul și diminuează riscul de depresie. Ea îi ajută pe oameni să evite reacțiile exagerate la experiențe negative sau să caute răzbunare. Ea ajută chiar oamenii să doarmă mai bine. Ea îmbunătățește respectul de sine, făcând mai puțin probabilă invidia la adresa altora pentru reușitele lor. Oamenii recunoscători au de regulă relații mai bune. A spune ”mulțumesc” îmbunătățește relațiile de prietenie și crește performanța angajaților, fiind totodată și un factor major în capacitatea oamenilor de a se adapta și de a supraviețui situațiilor adverse. Un studiu efectuat pe veterani ai Războiului din Vietnam a demonstrat că oamenii cu nivele mai ridicate de recunoștință au avut o incidență mai mică a Sindromului de Stres Post-Traumatic. A ne aduce aminte de toate lucrurile pentru care trebuie să fim recunoscători ne ajută să supraviețuim mai ușor unor experiențe traumatice, de la pierderea unei slujbe și până la moartea unei rude sau a unui prieten.

Rugăciunea evreiască este o continuă lecție despre recunoștință. Birkot HaȘahar, binecuvântările pe care le rostim la începutul rugăciunii de dimineață, sunt o înșiruire de mulțumiri și exprimări ale recunoștinței pentru viața pe care o trăim: pentru corpul pe care îl avem, pentru lumea care ne înconjoară, pentru pământul pe care pășim și ochii cu care vedem.

Recunoștința stă și la baza unei interesante caracteristici a Amidei, Rugăciunea de 18 Binecuvântări pe care o rostim zilnic. Când oficiantul repetă cu voce tare rugăciunea, obștea ascultă repetiția în tăcere, răspunzând doar la Kedușa (Sfințirea lui Dumnezeu) și rostind Amen la finalul fiecărei binecuvântări. Cu o excepție: când oficiantul recită מודים אנחנו לך– ”Modim anahnu lah””Îți mulțumim Ție”, obștea recită un text în paralel, așa numitul Modim deRabanan. Pentru toate celelalte binecuvântări din Șmone Esre este suficient să ne asociem binecuvântării oficiantului spunând un simplu ”amen”. La ”Modim” este necesar nu doar să ascultăm, ci și să participăm. Rabinul Elijah Spira (1660-1712) explică în lucrarea sa Eliyahu Raba că atunci când vine vorba de a spune ”mulțumesc”, nu putem delega această acțiune altcuiva. Mulțumirea trebuie să vină direct de la noi.

Și tocmai de aceea este această idee atât de profundă și transformatoare: pentru că a mulțumi este o acțiune benefică atât pentru trup, cât și pentru suflet. Ea contribuie atât la fericire, cât și la sănătate. Și este totodată o atitudine care se auto-perpetuează: cu cât celebrăm mai mult binele, cu atât vom descoperi în viața noastră mai mult bine care merită celebrat.

Acest lucru nu este nici ușor și nici natural. Conform studiilor științifice, suntem predispuși genetic să fim atenți la rău mai mult decât la bine. Din cauze biologice perfect normale, suntem mai atenți la potențiale amenințări și pericole. Este necesară însă o atenție focalizată pentru a deveni conștienți de câte lucruri avem în jurul nostru pentru care merită să fim recunoscători. Aceasta este — într-un fel — logica rugăciunii, a rostirii binecuvântărilor, a Șabatului și a multor alte elemente ale vieții evreiești.

Și aceasta este în esență ideea care ne caracterizează ca popor, încorporată în chiar numele nostru. Cuvântul מודה — ”Mode” (”Mulțumesc”) vine de la aceeași rădăcină ca și cuvântul יהודי — ”iehudi”, însemnând ”evreu”. Am dobândit acest nume de la cel de-al patrulea fiu al lui Iaakov, pe care mama sa l-a numit Iehuda, spunând la nașterea lui: ”De data asta, voi mulțumi Domnului.” (Geneza 29:35)

A fi evreu înseamnă a fi recunoscător — nu cea mai evidentă definiție a identității iudaice, însă de departe cea care ne aduce cea mai mare satisfacție în viață.

Șabat Șalom!

Share This