Pericopa Behukotai este una dificilă. Primul ei capitol, al 26-lea din Cartea Leviticului, vorbește despre binecuvântările și blestemele pe care Dumnezeu le oferă ca răsplată și pedeapsă pentru urmarea și, respectiv, nesocotirea voinței divine. Capitolul 27 prezintă legi legate de animale și obiecte dedicate Templului, precum și reguli referitoare la răscumpărarea caselor și proprietăților pe care un evreu este nevoit să le înstrăineze. Iar la final, în ultimele versete ale Cărții Leviticului, citim legi și reguli despre zeciuială.

Fără a fi o pericopă lungă, Behukotai surprinde totuși prin dificultatea textului, care este evidentă. Binecuvântările și blestemele sunt exprimate într-un limbaj complicat, nuanțele fiind adesea relativ greu de elucidat pe deplin. Dar haideți să încercăm să surprindem împreună câteva nuanțe și particularități ale limbajului biblic…

În versetul 26:11, Tora ne spune că dacă vom asculta de Dumnezeu, Acesta Își va stabili Lăcașul în mijlocul nostru ולא תגעל  נפשי אתכם (”velo tigal nafși ethem”). Traducerile clasice oferă următoarele variante de interpretare: ”și sufletul Meu nu vă va urî” (DC, NTR), respectiv ”și sufletul Meu nu se va scârbi de voi” (BOR, GG).

În esența sa, cuvântul תגעל (”tigal”) înseamnă într-adevăr ”a se scârbi [de ceva]”. Însă în acest context — după cum explică și Rași în comentariul său — termenul are o altă conotație: a respinge sau a expulza. Nuanța poate părea nesemnificativă, însă este de fapt majoră.

Legământul dintre Dumnezeu și evrei este etern și necondiționat. Indiferent de modul în care se comportă poporului lui Israel, indiferent dacă evreii sunt capabili să se ridice sau nu la înălțimea așteptărilor divine, relația dintre Dumnezeu și evrei rămâne valabilă. Dumnezeu este trist, suferă chiar — dacă putem spune așa — atunci când evreii Îi nesocotesc voința, însă la fel ca în relația dintre copii și părinți, sentimentul nu este nicidecum unul de scârbă. Este durere, respingere de moment, pedeapsă chiar, expulzare dinaintea Prezenței Divine (sau, mai precis, retragerea Prezenței Divine din mijlocul lui Israel), dar nicidecum un sentiment de ură sau scârbă, așa cum sugerează traducerile clasice. O nuanță profundă și deosebit de importantă, înțeleasă eronat (voit sau involuntar?) în tradiția creștină, dar pe care textul ebraic o punctează ca atare, confirmând — dacă mai era nevoie — relația specială dintre Dumnezeu și poporul lui Israel.

* * *

Aceeași idee ca mai sus apare și în versetul 15, acolo unde se vorbește despre nesocotirea poruncilor divine. Tora folosește același termen (תגעל — ”tigal”), pe care traducerile îl redau, din nou, prin ”scârbă” sau ”ură” față de porunci. Și aici, ca și mai sus, este vorba çns^despre respingerea și nesocotirea poruncilor, dar nicidecum despre un sentiment atât de drastic și visceral precum ura sau scârba. De altfel, și aici relația dintre evrei și Dumnezeu se afirmă și ajută la elucidarea textului: deși un evreu poate uneori să încalce voința divină, în sufletul său poruncile Torei continuă să aibă un loc aparte, special, continuând să rămânâ etern un simbol al legăturii omului cu Creatorul său.

* * *

O altă nuanță interesantă este cea prezentă în versetul 32, acolo unde Dumnezeu spune: והשמתי אני את־הארץ (”vahașimoti ani et haareț”). Cel puțin trei dintre traducerile clasice introduc în interpretare nuanțe care nu există în original. GG interpretează fragmentul prin ”și astfel voi nimici țara aceea”, deși originalul nu folosește pronumele demonstrativ (”aceea”). Și mai problematice sunt însă traducerile BOR și NTR, care traduc fragmentul prin ”pustii-voi pământul vostru” și respectiv ”vă voi devasta țara”. Dintre toate, numai DC surprinde corect originalul prin simpla expresie: ”voi pustii țara”.

Care este diferența? Ei bine, nuanța aici este că în interpretarea BOR și NTR, pământul Israelului este referit ca fiind ”al vostru”, adică al evreilor. În tradiția iudaică însă, Israelul este al lui Dumnezeu, evreii fiind doar custozi, păstrători și locuitori ai țării prin decret divin. O subtilitate interesantă, nu-i așa?

* * *

Versetul 35 comite o altă eroare de traducere. În el, Dumnezeu le promite evreilor că ”pământul se va odihni în șabaturile când ai locuit pe el”. Dintre traducerile clasice, doar DC și GG oferă o interpretare corectă, în timp ce BOR și NTR traduc fragmentul prin ”țara va fi pustie și se va odihni cum nu s-a putut odihni în zilele de Sabat din perioada când locuiaţi în ea.”

Versetul nu face însă referire la zilele de Șabat, ci la anii de Șabat, respectiv anii de șmita, atunci când pământul Israelului trebuia lăsat pârloagă, nelucrat, ca să se odihnească și să fie revigorat. Pentru acești ani, nesocotiți la vremea lor, face Dumnezeu ca pământul să se odihnească, continuând și subliniind ideea de mida keneged mida (măsură contra măsură) sau, cum este cunoscut în românește: după faptă, și răsplată.

* * *

Și o ultimă oprire pentru acest comentariu, în capitolul 27, ultimul al Cărții Leviticului. Vorbind despre modul de desemnare a jertfelor pentru Templu, Tora precizează în versetul 11 că dacă un om alege să desemneze ca jertfă o בהמה טמאה (”behema t’meia”), un animal care nu poate fi adus ca ofrandă, kohenul să îl evalueze și omul să fie obligat să plătească Templului contravaloarea animalului.

La ce se referă însă expresia בהמה טמאה (”behema t’meia”)? În mod normal, ea se traduce prin ”un animal necurat” (adică un animal impur, care nu este koșer și deci nu poate fi oferit ca jertfă pe altar), traducere pe care o adoptă de altfel și toate variantele clasice.

În acest context însă, sensul este altul. În comentariul său asupra versetului, Rași, citând Midrașul, explică faptul că expresia se referă aici la un animal descalificat din postura de jertfă și nicidecum la unul ne-koșer. De altfel — punctează Rași — legea referitoare la răscumpărarea animalelor ne-koșer (impure) este menționată altundeva, respectiv în versetul 27.

Despre ce vorbește așadar versetul 11? Despre un animal koșer care, după ce fusese desemnat ca ofrandă pentru Templu, devine șchiop sau orb ca urmare a unui accident, caz în care este descalificat ca jertfă. În acest caz, Tora prevede o procedură de răscumpărare care presupune o evaluare a kohenului, acesta stabilind o sumă de bani cu care să poată fi răscumpărat. Prin contrast, în cazul animalelor impure menționate în versetul 27, Tora prevede răscumpărarea printr-o sumă egală cu valoarea de piață a animalului, la care se adaugă o cincime, adică douăzeci de procente.

Ceea ce este însă și mai interesant este motivul exact pentru această diferență, respectiv cea între valoarea de răscumpărare a animalului menționat în versetul 11, respectiv cel menționat în versetul 27. În versetul 11, animalul este koșer și este descalificat ca jertfă ulterior, printr-un act de forță majoră. În acel caz, persoana care l-a desemnat ca jertfă nu are nicio vină, și de aceea răscumpărarea este la latitudinea kohenului, care stabilește valoarea de răscumpărare în funcție de circumstanțe și de posibilitățile financiare ale persoanei. Prin contrast, în cel de-al doilea caz (din versetul 27), persoana desemnează ca jertfă un animal ne-koșer, adică un animal despre care știa bine că nu va putea fi oferit ca jertfă pe altar. În acest caz, Tora îl penalizează pe proprietar, făcându-l să plătească 120% din valoare, tocmai pentru a-l determina să fie mai atent pe viitor cu jurămintele și obligațiile pe care și le asumă față de Templu și față de Dumnezeu.

Șabat Șalom și Hazak pentru încheierea celei de-a treia cărții a Torei!

Share This