În comentariul de săptămâna trecută, am vorbit despre șerpi. Săptămâna aceasta, schimbând un pic registrul, de la reptile la mamifere, aș vrea să vorbesc despre câini. Într-un verset relativ obscur din pericopa Bo pe care o citim în acest Șabat, Tora ne spune următoarele despre noaptea în care cea de-a zecea și cea mai gravă urgie, moartea întâilor-născuți, s-a abătut asupra Egiptului:

Dar la toți copiii lui Israel, nici un câine nu va mârâi pe limba sa, nici la oameni și nici la dobitoace, ca să știți că Domnul a deosebit între Egipt și Israel. – Exodul 11:7

Ca primă remarcă, avem că ideea de ”mârâit” este o traducere oarecum aproximativă, termenul ebraic fiind relativ obscur în semnificații (la bază, termenul înseamnă ”ascuțire [a limbii]”). Însă întrebarea de bază legată de acest verset trece dincolo de nuanța exactă a acestui cuvânt. Ce este și mai interesant este motivul sau semnificația faptului că într-un verset care detaliază modul în care va avea loc urgia morții întâilor-născuți apare, neașteptat și straniu, câinele. Care să fie legătura?

Comentatorii Torei se întrec în a oferi explicații și a face asocieri. (Desigur, unele dintre ele pot părea ezoterice sau forțate, în timp ce altele pot deranja sensibilitatea omului modern, însă nimeni – cred eu – nu va putea spune că ele nu sunt interesante și instructive.)

Or Hahaim (rabin trăitor în secolul al 18-lea) citează Talmudul în tratatul Bava Kama 60b, unde rabinii sunt de părere că lătratul sau mârâitul fără rost al câinilor este asociat cu prezența sau apropierea îngerului morții. Mai precis – ne spune Talmudul – ”dacă într-un anume loc câinii latră sau mârâie fără motiv, acest lucru este semn că îngerul morții a intrat în oraș.” 

Pornind de la această idee, Or Hahaim mai face o remarcă, legată de această dată de finalul versetului. Conform Torei, faptul că niciun câine nu mârâia față de evrei era o confirmare că Dumnezeu făcea diferența, clar și fără echivoc, între egipteni și evrei. Cum așa? Ei bine, mârâitul câinilor reprezenta ”controlul de calitate”, verificarea acelei diferențieri. Astfel, dacă într-un grup de evrei s-ar fi ascuns vreun egipten în acea noapte, pentru a scăpa de urgia abătută asupra Egiptului, câinii ar fi mârâit în direcția acelui grup și l-ar fi scos la iveală pe egiptean. În această interpretare așadar, departe de a fi un semn negativ, câinii sunt asociați și cu rolul pozitiv de a concretiza, în ochii tuturor privitorilor, diferența pe care Dumnezeu o făcea între poporul Său și poporul care îl asuprise pe acesta cu atâta asprime.

Rașbam ne spune că versetul citat anterior este menit a fi o antiteză totală între soarta egiptenilor și cea a evreilor: în timp ce egiptenii sufereau profund în urma urgiei (Tora ne spune că ”nu era casă în care să nu fi fost vreun mort” – Exodul 12:31), evreilor nu li s-a întâmplat absolut nimic rău în acea noapte. Astfel, ei nu numai că nu au fost afectați de urgia propriu-zisă (v. și Exodul 12:13), ci au scăpat și de alte lucruri periculoase, cum ar fi atacul sau lătratul câinilor.

Hizkuni ne spune că absența lătratului câinilor în acea noapte era menită a nu atrage atenția egiptenilor asupra faptului că evreii urmau să plece din robie chiar în zorii zilei următoare.

De departe însă, cea mai complexă și inedită explicație a legăturii dintre câini și noaptea urgiei întâilor-născuți vine din scrierile rabinului Behaiei (Spania, sec. 13). Citând versete și explicații provenite din multe surse, rabinul Behaiei ne oferă următoarea interpretare:

În tradiția iudaică (și altele), este un fapt cunoscut că, prin natura sa, câinele este un animal pur materialist și care nu se satură niciodată. În Isaia 56:11, profetul ne spune chiar ”câinii sunt lacomi, ei nu știu ce-i sațietatea”. La fel, nici lăcomia Distrugătorului prezent în acea noapte asupra Egiptului – ebr: משחית (mașhit) – v. Isaia 54:16 – o entitate asociată adesea cu îngerul morții sau cu Satan, Acuzatorul – nu poate nici ea fi ostoită. În Proverbe 30:15, textul biblic ne atrage atenția că lătratul unui câine este în ebraică הב הב (hav hav) – ”ham ham”, care înseamnă: ”dă[-mi], dă[-mi]”, aluzie la o cerere repetitivă, nicicând satisfăcută.

În Exodul 22:30, Dumnezeu le spune evreilor: ”carne sfâșiată pe câmp să nu mâncați, la câine să o aruncați”. Această carne, a unui animal care a murit fie de cauze naturale, fie sfâșiat de fiare sălbatice (așadar nu prin tăiere rituală) este interzisă la consum pentru evrei, însă Tora ne poruncește ”să o dăm câinelui”, atât pentru ne exprima recunoștința pentru faptul că în noaptea urgiei, câinii nu au lătrat împotriva evreilor, cât și pentru ca Distrugătorul (care a ucis acel animal pe câmp) și câinele să ”aibă asfel ocazia să se întâlnească”. Deoarece natura câinelui este să atace și să provoace distrugere, el este astfel asociat simbolic cu Distrugătorul (îngerul morții), care are și el ca misiune atacul și distrugerea. Așa cum în noaptea urgiei, Distrugătorului nu i s-a permis să acționeze (v. Exodul 12:23), tot așa nici câinelui, corespondentul terestru al Distrugătorului celest, nu i s-a permis să acționeze și nici măcar să facă vreun zgomot care să-i sperie pe evrei.

Mai mult, ne explică rabinul Behaiei, limba câinelui este o aluzie la… ce credeți? … șarpe, care a adus moartea în lume în cadrul poveștii primilor oameni din Eden, folosindu-și limba pentru a-i ispiti pe Adam și Eva să nesocotească porunca divină.

Există totodată și o simbolistică legată de câine (și, mai precis, de lătratul său), în conexiune cu noaptea. Mai precis, tradiția iudaică (Talmud Berahot 3a) menționează că noaptea este împărțită în trei ”străji”. (O ”strajă” este o treime a nopții, fiecare din aceste treimi având o caracteristică și o simbolistică aparte.) Astfel – ne spune Talmudul în tratatul Berahot 50a – în prima strajă (treime) a nopții rage măgarul; în a doua treime a nopții, latră câinele; iar în a treia treime a nopții, femeia vorbește cu soțul ei iar pruncul suge la sânul mamei lui.

Ce simbolizeză aceste lucruri și acțiuni?

Ei bine, conform interpretărilor rabinilor Talmudului, prima strajă, în care apare măgarul, este asociată cu atributul milei divine, măgarul fiind o aluzie atât la patriarhi, cât și la Mașiah – a se vedea și acest eseu pe site-ul DvarTora.

A doua strajă, în care latră câinele, este asociată cu atributul justiției divine, prezent în forma sa cea mai pronunțată și aspră în cadrul urgiei morții întâilor născuți. Această urgie, care a avut loc, conform textului Torei, exact la miezul nopții (v. Exodul 12:29), se încadrează astfel perfect în cea de-a doua strajă (treime) a nopții, reprezentând chiar momentul ei culminant, la jumătatea celei de-a doua străji și a nopții deopotrivă.

Iar a treia strajă este cea în care Dumnezeu se preocupă de bunăstarea fiecărei creaturi. Simbolistica relațiilor interumane (femeia vorbind cu soțul ei) și a hrănirii pruncului la sânul mamei sale este deosebit de elocventă în acest sens. În Proverbe 31, în celebrul poem ”Eșet Hail” (”O femeie de valoare”), pe care bărbații evrei îl intonează soțiilor lor în seara de Șabat, ni se vorbește exact despre acest moment: ”[Femeia] se scoală când încă mai este noapte și își hrănește casa”.

În elucidarea Talmudului, conversația dintre femeie și soțul ei este o referință la legământul și ”conversația spirituală” dintre poporul evreu și Dumnezeu. Totodată, ”pruncul” care suge la sânul mamei sale în ultima treime a nopții este o aluzie alegorică la Univers, care este ”hrănit” (adică reîncărcat cu energie divină) de către Dumnezeu în această perioadă, pentru a fi pregătit de o nouă zi.

Privit prin aceste lentile ale interpretării și simbolismului, versetul din pericopa noastră nu mai este nicidecum un simplu verset anodin, ci este plin de semnificații! El reunește idei negative legate de noapte, moarte și distrugere, cu idei pozitive legate de susținere, grijă, dragoste și reînnoire spirituală. Prin comentariul lui Rabeinu Behaiei și al celorlalți interpreți ai Torei, putem ajunge și noi la o înțelegere mai profundă și plină de miez a fiecări ”comori ascunse” din pericopele Torei.

Șabat Șalom!

Share This
Sari la conținut