[Haftara Ekev: Isaia 49:14-51:3]

Ca în orice cultură sau religie, și în iudaism găsim uneori idei sau texte care ne deranjează. Fie că ele contrazic valorile în care credem, fie că vin în contradicție cu ceea ce am învățat de la părinți sau profesori, fie că ele Îl înfățișează pe Dumnezeu sau pe eroii noștri (de orice fel) într-o lumină nu tocmai potrivită sau convenabilă – aceste idei și texte sunt o realitate de necontestat. Însă poate mai mult ca în orice altă ipostază, evreii au suferit în decursul istoriei de pe urma unor texte care – interpretate uneori greșit, alteori incomplet și alteori chiar răuvoitor – au lezat onoarea, autoritatea sau imaginea popoarelor cu care evreii au venit în contact. Iar reacțiile la aceste ”lezări” au fost adesea prompte și dure…

De la cenzurile ordonate de Biserica Catolică asupra textelor iudaice din Spania secolului al 13-lea și până la cenzurile și mai drastice din Polonia sau Rusia secolului 19, de la Index Expurgatorius (Sefer HaZikuk) din 1589 și până la arderea cărților evreiești din Germania și teritoriile controlate de naziști din anii 1930-1940 – motivele pentru persecuția și cenzura ideilor evreiești au variat și s-au diversificat. Uneori politice, alteori religioase, alteori ca pedeapsă împotriva unor presupuse ”păcate” ale comunității evreiești – aceste motive au fost întotdeauna însoțite de așa-zise ”dovezi” provenite din textele iudaice, menite a ”justifica” și ”clarifica” acuzațiile și deciziile pro-cenzură și pro-represalii.

În Haftara pe care o citim în această săptămână există un astfel de text. Chiar dacă el nu a fost neapărat cenzurat sau folosit ca motiv pentru represalii – probabil pentru că el nu face parte din Talmud (un text eminamente evreiesc), ci chiar din Biblie – acest text conține o referință care îi aduce pe evrei – într-un mod foarte ”plastic” și care probabil nu pică deloc bine cititorilor, din motive lesne de înțeles – într-o poziție de supremație absolută și potențial nemeritată față de celelalte popoare. Iată însă textul în cauză:

Căci așa spune Dumnezeul meu, Domnul Dumnezeu: ”Iată, Eu voi ridica mâna către popoare și către neamuri voi ridica steagul Meu. Și ei vor purta pe fiii tăi pe brațele lor, și fiicele tale vor fi purtate pe umerii lor. Regii [lor] te vor hrăni și prințesele lor te vor alăpta. Cu fețele la pământ se vor prosterna înaintea ta și praful picioarelor tale îl vor linge. Și tu vei ști că eu sunt Domnul, că aceia care speră în Mine nu vor fi rușinați.” – Isaia 49:22-23

După prigoane și asupriri, după cenzură și persecuții, după exil și Holocaust, profetul Isaia vorbește în aceste versete despre o lume pe care evreii nu au cunoscut-o practic niciodată. Este o lume idilică, în care poporul evreu este ridicat la rang înalt, în care celelalte națiuni urmează să se închine înaintea evreilor și să îi proslăvească. Este o lume în care rolurile se schimbă, în care evreii sunt sus și celelalte popoare jos, o lume în care Dumnezeu intervine pentru cauza celor care timp de mii de ani au fost asupriți și persecutați, făcându-i pe învingători să piardă și pe învinși să câștige.

Doar că nu este deloc așa…

Și nu este așa atât pentru faptul că evreii nu au avut niciodată în tradiția și cultura lor ideea ca alte popoare să îi venereze și să le ”lingă praful picioarelor”, cât și pentru faptul că tradiția iudaică a privit și interpretat aceste două versete într-o lumină complet diferită. Modul în care tradiția iudaică privește la aceste versete este unul mult mai nuanțat, mesajul lor este mult mai subtil, iar rezultatul final este unul din care toată lumea are de fapt de câștigat.

În Midraș, rabinii fac o paralelă neașteptată pentru aceste versete și mesajul lor. Ideea că ”regii vor purta pe fiii tăi pe brațele lor” este echivalată cu un alt eveniment, aproape la fel de marcant ca și Era Mesianică la care fac referire versetele Haftarei, un eveniment prezentat de textul biblic în termeni cvasi-similari. Evenimentul în cauză este Exodul din Egipt. Ne spun rabinii în Midraș (parafrază):

Versetul din Isaia 49:22 este similar cu cele din Deuteronom 32:11-12, care spun astfel: ”Precum vulturul care își scutură cuibul zburând pe deasupra puiului său, își deschide aripile și îl poartă pe penele sale – Domnul singur a călăuzit pe poporul Său și nu era niciun zeu străin cu el.” – Sifrei Devarim 314

Comparația este subtilă, dar extrem de semnificativă. În timpul Exodului din Egipt, întreaga omenire a fost martoră la un eveniment unic: prima și singura dată în istorie când Dumnezeu a scos un popor de sub asuprirea unui alt popor. Și nu orice popoare! Un popor de sclavi, asupriți, obidiți și flămânzi, scos de sub asuprirea uneia din cele mai puternice și pline de influență civilizații din era antică: națiunea egipteană. În timpul Exodului, toți martorii – evrei și neevrei deopotrivă – au văzut ”degetul lui Dumnezeu” și ”mâna lui Dumnezeu” acționând asupra Egiptului. La Mare – într-un moment pe care textul biblic îl zugrăvește cu culori vii și nemuritoare – evreii au exclamat:

זה א.לי ואנוהו, א.להי אבי וארוממנהו (”ze Eli veanvehu, Elokai avi varomemenhu”) – ”Acesta este Domnul meu și Îl voi preaslăvi, Dumnezeul părintelui meu și Îl voi înălța.” – Exodul 15:2

Comentând asupra acestui verset, Midrașul sugerează ideea că martorii Exodului au devenit într-adevăr capabili să Îl vadă în realitate pe Dumnezeu, să arate cu degetul și să exclame: ”Acesta este Domnul meu”. Desigur, deoarece Dumnezeu nu are corp, noțiunea de ”vedere” și ”arătare cu degetul” are aici un sens figurat: martorii Exodului au reușit să perceapă Prezența lui Dumnezeu cu o asemenea intensitate încât experiența a fost similară uneia percepute de cel mai puternic simț al omului, văzul. La Sinai, după cum formulează chiar Midrașul:

Ce a văzut o simplă slujnică la Mare, Iehezkel ben Buzi (profetul Ezekiel) nu a văzut în toată viața sa. – Mehilta

O idee similară regăsim și în modul în care tradiția iudaică înțelege și continuarea Exodului: cei patruzeci de ani de peregrinări prin deșert și, desigur, momentul Revelației de la Sinai. În cei patruzeci de ani, Dumnezeu nu doar i-a ținut în viață pe evrei, dar le-a și fost deosebit de aproape și a avut grijă de toate nevoile lor. De la hrana din ceruri (mana) și până la norii care i-au însoțit pentru a le ține umbră, de la izvorul miraculos al lui Miriam și până la câștigarea războaielor cu popoare mult mai puternice (ex: Amalek), de la construirea Tabernacolului ca simbol al Prezenței Divine în mijlocul evreilor și până la miracolul intrării în Țara Promisă – cei patruzeci de ani prin deșert au fost tot un moment de maxim al relației evreilor cu Dumnezeu. Iar la Sinai, evreii au primit desigur Tora, au ascultat vocea lui Dumnezeu și au avut o experiență practic imposibilă, devenind capabili chiar să vadă sunetele.

Iar aceste momente au inspirat și pe alții. Spre exemplu, în discursul său din momentul întâlnirii cu Moșe, socrul acestuia Itro (un neevreu), spune următoarele:

Binecuvântat fie Dumnezeu care v-a scos de sub stăpânirea Egiptului și a Faraonului și care a scăpat poporul de sub mâna egiptenilor. Acum știu că Dumnezeu este mai mare decât toți zeii, da, după faptul că au complotat împotriva [evreilor]. – Exodul 18:10-11

Cu această experiență compară Midrașul epoca despre care vorbește Haftara noastră! Cu o experiență în care Dumnezeu este prezent în mod total și incontestabil în conștiința tuturor oamenilor, indiferent de religia și credința lor. O singură diferență există între cele două ipostaze, însă acea diferență este majoră: în timpul Exodului, Dumnezeu a fost perceput în mod direct, prin ceea ce a realizat El Însuși pentru poporul Său. În Haftara din această săptămână, Dumnezeu este perceput în strânsă legătură cu poporul Său, poporul evreu.

În Era Mesianică pe care ne-o zugrăvește profeția lui Isaia, celelalte popoare ajung nu să îi venereze pe evrei, ci să le înțeleagă într-un final rolul pe care aceștia l-au avut și îl au în continuare în lume, pentru transmiterea mesajului lui Dumnezeu către toți oamenii. În final, la capătul zilelor, atunci când Dumnezeu Însuși va fi cunoscut și recunoscut de către întreaga omenire, evreii vor avea și ei parte de recunoașterea pe care o merită. Un popor care – în ciuda persecuțiilor și exilului, în ciuda faptului că atâția în decursul istoriei au încercat să îl facă să dispară, fie fizic, fie spiritual – și-a menținut identitatea și credința și a reușit să inspire pe toți cei cu care a venit în contact să Îl conștientizeze și interiorizeze pe Dumnezeu.

Trăim astăzi într-o cultură care își are rădăcinile în Biblia Ebraică. Ne ghidăm (sau ar trebui să o facem) după valori pe care Dumnezeu le-a predat evreilor la Sinai: dreptate, moralitate, dorința de a face pace, compasiune față de cei aflați în nevoie, respectul pentru autoritate, dragostea de învățătură, teama de Dumnezeu etc. Miliarde de oameni Îl venerează astăzi pe Dumnezeul pe care evreii l-au adus în conștiința omenirii. Și chiar dacă omenirea a început să realizeze aportul evreilor în lume – spiritual, cultural sau material – drumul până la imaginea zugrăvită în profeția lui Isaia este încă lung.

Să ne împăcăm însă cu gândul că acele zile vor veni… Să fim încrezători că – prin meritul devotamentului evreilor față de El și prin contribuția tuturor, evrei și neevrei deopotrivă, la transmiterea valorilor Lui –  Domnul, Dumnezeul lui Israel Își va relua într-o bună zi locul în mintea și sufletul oamenilor, spre binele și bunăstarea spirituală a noastră, a tuturor.

Șabat Șalom!

Abonează-te acum!

Dacă site-ul DvarTora ți se pare interesant și util, completează numele și adresa ta de email în formularul alăturat și vei primi prin email -- automat și gratuit -- fiecare comentariu nou publicat pe site.

ABONEAZĂ-TE!

Îți mulțumim! Am adăugat adresa ta în baza de date.