Când am trecut în revistă comentariile rabinului Sacks pe marginea pericopei Șemini, un lucru pe care l-am remarcat este că subiectul principal al acestora este adesea episodul traumatic al morții a doi din fiii Marelui Preot Aaron. În chiar ziua inaugurării Tabernacolului, Nadav și Avihu aduc ”foc străin” în sanctuar și mor arși de focul divin care consuma jertfele. În Tora, momentul este reprezentat doar prin câteva fraze, însă imaginea creată este una absolut cutremurătoare, cu Aaron în prim-plan, literalmente amuțit de durere, plângându-și în deplină tăcere fiii. Iar când trecem dincolo de durere, remarcăm și funcția principală a episodului: aceea de a clarifica și sublinia granițele ritualice ale spațiului sfânt pe care evreii îl creează în mijlocul lor pentru Dumnezeu.
”Strecurat” însă în această serie de eseuri pe marginea sfințeniei și a granițelor sale, există și un comentariu al rabinului Sacks pe o temă aparent complet diferită, dar care – la o privire mai atentă – oferă o altă fațetă a aceleiași probleme: oamenii în raport cu sfințenia și cu Dumnezeu. Este vorba despre un comentariu din anul 5770 care dezbate ceea ce pericopa Șemini abordează în capitolul 11 din Leviticul: regulile alimentare evreiești, așa-numitul כשרות – kașrut.
În Tora, juxtapunerea este interesantă: capitolul 9 din Leviticul vorbește despre ritualurile de inaugurare a Tabernacolului; capitolul 10 despre drama morții fiilor lui Aaron și consecințele acesteia; iar capitolul 11 începe cu regulile kașrut-ului, mai precis cu animalele care pot fi mâncate și cele care nu.
Ce legătură există însă între Tabernacol și regulile alimentare evreiești? De ce este prezent kașrut-ul aici? Și care este logica acestor legi în contextul general al spiritualității iudaice?
Răspunsul la aceste întrebări comportă două aspecte: unul global și altul particular.
Aspectul global este acela că între Crearea Universului descrisă în Cartea Genezei și construcția Tabernacolului (Mișkan), a cărui construcție constituie obiectul unei bune părți a Cărții Exodului, există o paralelă clară și incontestabilă. Versetele sunt paralele. Structura este paralelă. Imaginile create sunt paralele. Funcțiile elementelor componente ale Universului și Mișkanului sunt paralele. Ordinea acțiunilor creatoare este paralelă. Și în plus, conceptele în sine sunt paralele sau, mai precis, în oglindă: universul este spațiul pe care Dumnezeu îl creează pentru noi, în timp ce Tabernacolul este spațiul pe care noi, oamenii, în creăm pentru Dumnezeu.
Iar aspectul particular provine tocmai din pericopa noastră, din această juxtapunere de capitole și teme între tema Tabernacolului și cea a regulilor alimentare. Făcând legătura cu Cartea Genezei, unul din rabinii modernității, rabinul Elie Munk (1900-1981), ne amintește că practic prima regulă dată primilor oameni, lui Adam și Evei, era la bază o regulă alimentară:
Din toţi pomii grădinii poți mânca liber, însă din Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului, să nu mănânci din el, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit. – Geneza 2:16-17
Și de ce începe Tora cu alimentația? Pentru că – explică rabinul Sacks – a mânca este o activitate primordială a oamenilor, la fel cum este și activitatea sexuală. Fără sexualitate, nu ar exista o perpetuare a speciei și viitorul omenirii ar fi în pericol. Fără hrană, nu ar exista nici măcar prezentul omenirii, pentru că indivizii nu ar putea supraviețui. Fiind atât de importante pentru existența umană, hrana și sexul au constituit obiectul preocupărilor filosofice din multe culturi. Pe de o parte, avem culturile hedonistice, în care mâncarea și sexualitatea sunt percepute ca ”plăceri ale trupului” în care oamenii au menirea să se angajeze (aproape complet) fără restricții. Pe de altă parte, avem culturile ascetice care promovează abstinența (parțială sau totală) de la aceste activități, în schimbul promisiunii unor revelații spirituale sau a unor recompense într-o lume viitoare. Primele culturi se concentrează pe trup, ultimele culturi pe sufletul omului.
Iudaismul se situează însă chiar în mijlocul acestei dispute. Oamenii sunt și trup, și suflet. Ca evrei, nu ni se permite să fim nici hedoniști, dar nici ascetici. Actul de a mânca și actul sexual nu sunt nici complet libere și lipsite de reguli, dar nici interzise sau descurajate. Dimpotrivă, în iudaism ambele acte sunt permise, încurajate și – poate chiar și mai important – transformatoare, presupunând prin ele elevarea spirituală a indivizilor care le practică. Când mâncăm, rostim binecuvântări înainte și după, recunoscând astfel autoritatea divină asupra lumii și mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru ceea ce ne oferă. Iar sexualitatea este guvernată de regulile de nida, puritatea familiei, și desigur de interdicțiile privind relațiile sexuale adultere, incestuoase etc.
Inaugurarea Tabernacolului, momentul în care creăm în mijlocul nostru un מקום קדוש (”makom kadoș”), un spațiu sfânt pentru Dumnezeu este un moment definitoriu în istoria omenirii. La fel ca și Creația sau Revelația, acest moment reprezintă o mărturie a faptului că lumea în care trăim este guvernată de reguli, inclusiv pentru activitățile noastre primordiale, de bază. Și de aceea Tora ne oferă regulile alimentației imediat după cele ale Tabernacolului.
Însă simbolistica juxtapunerii Tabernacolului cu kașrut-ul nu se oprește aici. Într-una din cele mai profunde reflecții pe tema rolului omului în lume prin prisma spiritualității, unul din cei mai mari gânditori evrei ai tuturor timpurilor, rabinul Moșe Maimonide, scria următoarele:
Consider următoarea idee ca fiind cea mai corectă și în concordanță cu prescripțiile biblice și cu concluziile reflecției filosofice: și anume că Universul nu există de dragul omului, ci fiecare lucru există în Univers de dragul lui înșiși și nu neapărat din cauza vreunui alt lucru. Credem în Creație și totuși nu ne punem întrebarea la ce servește fiecare specie de plate sau animale tocmai pentru că presupunem că Dumnezeu a creat toate părțile Universului conform voinței Sale. – Maimonide, Călăuza Rătăciților 3:13
Ideea surprinsă aici de Maimonide este una deosebit de profundă, iar consecința ei dă răspuns final întrebării noastre: nu toate lucrurile care există pe lume au fost create pentru a fi folosite de către om. Universul nu există doar pentru noi, pentru a ne furniza nouă adăpost, hrană și plăceri, ci există în primul rând pentru că Dumnezeu l-a dorit așa și l-a creat așa, conform imaginației și voinței Sale. Spre exemplu, există în lume animale – cum sunt cele menționate în pericopa noastră, în capitolul 11 din Leviticul – pe care nu le putem mânca pentru că ele nu au fost create de Dumnezeu nu ”de dragul nostru”, ci ”de dragul lor”. Universul, în vastitatea sa, cu milioanele de specii de plante și animale pe care le conține, cu miliardele de stele, reacții chimice și fenomene naturale care îl populează în fiecare secundă, este o entitate de sine stătătoare, care nu gravitează în jurul nostru. Contrar a ceea ce gândesc uneori oamenii, nu suntem centrul universului – sau, popular, ”buricul pământului” – și nu avem drepturi absolute asupra lumii în care trăim. Dimpotrivă, avem obligația să ”o lucrăm și să o păzim”, după cum a indicat chiar Dumnezeu primilor oameni în Geneza 2:15, cu doar un verset înainte de porunca de a nu mânca din Pomul Cunoașterii.
Odată cu construirea Tabernacolului, omenirea a recreat într-un fel, în mijlocul său, contextul începuturilor de lume. Un spațiu în care recunoaștem că există granițe, limite și reguli, în care lucrurile nu gravitează în jurul nostru și nici nu ni se subsumează nouă, un spațiu în relație cu care avem mai multe obligații decât drepturi. De aceea vorbim despre reguli alimentare ca funcție integrantă a creării spațiului sfânt al Mișkanului: pentru că lumea în care trăim este cea care are nevoie de noi, de respectul și grija noastră, cel puțin tot atât cât avem și noi nevoie de ea.
Șabat Șalom!
”Din toţi pomii grădinii poți mânca liber, însă din Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului, să nu mănânci din el, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit.” (Geneza 2:16-17)
–
Interesant verset, poate chiar relevant!
Să fie oare o distincție între ”vei muri ca) greșit” de versiunea ”vei muri (ca) negreșit”, prin cunoaștere?
Altfel ar fi fost pur și simplu: ”vei muri” (dacă vei mânca din el).
Nu?
N-am înțeles.
Reformulez:
Care ar putea fi sensul (original) al mesajului transmis către Adam (exclusiv): ”… vei muri (+) negreșit”?
1. ”negreșit” = cu siguranță că, în mod sigur, cert (vei muri)?
sau
2. ”negreșit” = (ca) negreșit,
adică nu vei mai face parte dintre cei ”greșiți” (când vei muri), ci dintre cei care au ”cunoaștere” (discernământ), respectiv o altă categorie?
Întreb asta pentru că (totuși) Adam nu a murit în ziua (aceea) în care a mâncat (rodul) din Pomul Cunoașterii (indirect prin Eva și nu direct din Pom), deci versiunea 1. cade, respectiv Adam nu a murit în ziua aceea și (i) s-au mai născut (ulterior) Cain, Abel, Seth.
Nu?
Corect, Adam nu a murit în acea zi, dar în acea zi a devnit muritor. Conform tradiției, moartea nu avea nicio putere asupura omului (nu era practic definită pentru om) până în momentul în care el a nesocotit voința divină.
Textul ebraic este, de altfel, ceva mai nuanțat, dar respectiva nuanță nu prea poate fi redată exact în română. Ebraica spune מות תמות (mot tamut), care s-ar traduce aproximativ prin ”murind vei muri”. Expresia, cu verbul dublat, are însă o conotație de emfază, de unde a rezultat și traducerea ”vei muri negreșit”. Vă recomand însă și comentariul lui Ramban asupra acestui verset, disponibil aici.
Da, mulțumesc!
Totuși anterior (în ziua a 6-a din Geneză):
”… parte bărbăteasca și parte femeiasca i-a făcut.” (Fac.1:27) și
”Dumnezeu i-a binecuvântat și Dumnezeu le-a zis: „Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul …” (Fac.1:28)
Aș putea înțelege că acei (primi) oameni (plural, ”i-a” … ”umpleți”) aveau deja în ”program inițial” să umple pământul (ca muritori) pe vremea când încă nu exista ”niciun om ca sa lucreze pământul” (2:5) și nici ”omul … făcut astfel … suflet viu”, adică ulterior cu ”software” peste acel ”hardware” inițial (Fac. 2:7)?
Aveau în „programul inițial” sa umple pământul, dar nicăieri înainte de mâncatul din pom nu ni se spune că aveau în program sa și moară. Partea cu viața limitată a apărut abia după.
Mulțumesc,
da, partea cu viață limitată prin ”zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani.” (Fac.6:3) apare după mâncatul din pom (nu înainte, nu imediat) însă numai și după ce ”fiii lui Dumnezeu au văzut ca fetele oamenilor erau frumoase; și din toate și-au luat de neveste pe acelea pe care și le-au ales (Fac.6:2),
cu precizarea că ”Duhul Meu nu va rămâne pururi in om …”
Însă ulterior:
”Toate zilele lui Noe au fost de noua sute cincizeci de ani; apoi a murit.” (Fac.9:29)
Atunci ori nu iese socoteala cu cei 120 de ani (la Noe cel puțin sunt 950 de ani) ori prezența Duhului lui Dumnezeu în om are o cu totul altă semnificație decât numărul zilelor lui (pământești) măsurate în ani.
Nu?
Fac o observație, pentru că am remarcat abia acum: ați postat toată această serie de comentarii în subsolul unui eseu legat de pericopa Șemini (din cartea Leviticului). Am rugămintea să fiți mai atent pe viitor și să postați doar comentarii care au legătură cu subiectul. Vă mulțumesc anticipat.
Totodată, am adesea dificultăți în a înțelege întrebările dvs., poate sunteți mai atent cu formularea și ce doriți în fapt să comentați / întrebați… Decretul divin de a limita durata de viață a oamenilor la 120 ani nu a fost implementat brusc. Presupun că nu vă așteptați ca în momentul în care D-zeu a zis ”zilele lui vor fi de 120 ani”, Noe (care avea peste 120 ani) să cadă mort pe loc. Nu? Ceea ce se remarcă este însă că într-adevăr, din acel moment, durata vieții oamenilor a început să se scurteze (deși și alte personaje biblice, inclusiv patriarhii, au trăit peste 120 ani), până a ajuns la 120 ani odată cu viața lui Moșe.
P.S.
Și după Potop născut (din Sem):
”După nașterea lui Selah, Arpacsad a mai trăit patru sute trei ani; și a născut fii și fiice.” (Fac.11:13)
– din care o sută douăzeci de ani cu Duhul lui Dumnezeu iar restul (283) trăit fără Duh?
Da, mulțumesc, așa este.
Durata vieții oamenilor (limitată) a început să se scurteze progresiv (nu brusc spre 120 de ani) după acel decret divin.
Scopul (declarat) pare a fi ca Duhul lui Dumnezeu să nu (mai) rămână pururi în om (ca până la acel decret).
Nu este oare o vizibilă contradicție între ideea de a fi (deveni) muritor ca om (datorită alimentației din pomul cunoașterii) dar a rămâne cu Duhul lui Dumnezeu (pururi) în om, până la adoptarea acelui decret?
Mulțumesc!
Eu unul nu văd nicio contradicție. ”Duhul lui Dumnezeu” nu este sinonim cu durata vieții omului.
Mulțumesc,
așa percep și eu, sunt noțiuni diferite, ”Duhul lui Dumnezeu” (ca prezență) nu este sinonim cu durata vieții omului.
Poate gresesc
Animalele si plantele au fost toate create cu un scop
Tot astfel si organismele unicelulare au un scop
Si animalele pradatoare au un scop
Faptul ca nu intelegem intotdeauna scopul lor este altceva
Si omul a fost creat cu un scop
Iar scopul creearii omului este scris in Geneza 2.15:sa lucreze si sa pazeasca gradina Edenului
Iar ulterior lucrul pamantului conform Geneza 3
Ulterior potopului omul trebuie sa creasca si sa se inmulteasca dar nu in scopul placerii sale personale
Contrar opiniilor exprimate, scopul creearii omului nu este ca acesta sa manance si sa traiasca pt placerea sa sexuala
Ci scopul creerarii omului este de a face binele
De a continua munca facuta de Dumnezeu in Geneza 1
Satisfactia mancatului peste saturate si satisfacerra exagerata a placerii sexuale nu sunt scopurile pt care a fost creat omul
In timp, ca si inainte de potop, lumea s-a indepartat de Legea lui Dumnezeu si a descoperit ca e bine sa iti satisfaci cat mai multe placeri personale
Sa faci din satisfacerea placerii mancatului in exces si a satisfacerii poftelor sexuale etaloane ale vietii pe pamant – are si reclama rolul ei
Numai ca atunci cand iti satisfaci prea multe placeri ajungi prea usor un sclav al acelei placeri
Sigur ca fiecare dintre noi are o parere buna despre el si considera ca toate faptele sale sunt bune
Ticmai de aceea Dumnezeu a impus jertfe de multumire, de pacat
Reguli referitoare la mancarea curata
La curatia omului ca persoana
Pt ca satisfacerea placerii sa nu te indeparteze de Dumnezeu si legea lui scrisa in Tora
Opiniile mele poate gresite sunt intemeiate pe textele din Deuteronom 6:10-12 si Deuteronom 8:10-20