Când am trecut în revistă comentariile rabinului Sacks pe marginea pericopei Șemini, un lucru pe care l-am remarcat este că subiectul principal al acestora este adesea episodul traumatic al morții a doi din fiii Marelui Preot Aaron. În chiar ziua inaugurării Tabernacolului, Nadav și Avihu aduc ”foc străin” în sanctuar și mor arși de focul divin care consuma jertfele. În Tora, momentul este reprezentat doar prin câteva fraze, însă imaginea creată este una absolut cutremurătoare, cu Aaron în prim-plan, literalmente amuțit de durere, plângându-și în deplină tăcere fiii. Iar când trecem dincolo de durere, remarcăm și funcția principală a episodului: aceea de a clarifica și sublinia granițele ritualice ale spațiului sfânt pe care evreii îl creează în mijlocul lor pentru Dumnezeu.

”Strecurat” însă în această serie de eseuri pe marginea sfințeniei și a granițelor sale, există și un comentariu al rabinului Sacks pe o temă aparent complet diferită, dar care — la o privire mai atentă — oferă o altă fațetă a aceleiași probleme: oamenii în raport cu sfințenia și cu Dumnezeu. Este vorba despre un comentariu din anul 5770 care dezbate ceea ce pericopa Șemini abordează în capitolul 11 din Leviticul: regulile alimentare evreiești, așa-numitul כשרות — kașrut.

În Tora, juxtapunerea este interesantă: capitolul 9 din Leviticul vorbește despre ritualurile de inaugurare a Tabernacolului; capitolul 10 despre drama morții fiilor lui Aaron și consecințele acesteia; iar capitolul 11 începe cu regulile kașrut-ului, mai precis cu animalele care pot fi mâncate și cele care nu.

Ce legătură există însă între Tabernacol și regulile alimentare evreiești? De ce este prezent kașrut-ul aici? Și care este logica acestor legi în contextul general al spiritualității iudaice?

Răspunsul la aceste întrebări comportă două aspecte: unul global și altul particular.

Aspectul global este acela că între Crearea Universului descrisă în Cartea Genezei și construcția Tabernacolului (Mișkan), a cărui construcție constituie obiectul unei bune părți a Cărții Exodului, există o paralelă clară și incontestabilă. Versetele sunt paralele. Structura este paralelă. Imaginile create sunt paralele. Funcțiile elementelor componente ale Universului și Mișkanului sunt paralele. Ordinea acțiunilor creatoare este paralelă. Și în plus, conceptele în sine sunt paralele sau, mai precis, în oglindă: universul este spațiul pe care Dumnezeu îl creează pentru noi, în timp ce Tabernacolul este spațiul pe care noi, oamenii, în creăm pentru Dumnezeu.

Iar aspectul particular provine tocmai din pericopa noastră, din această juxtapunere de capitole și teme între tema Tabernacolului și cea a regulilor alimentare. Făcând legătura cu Cartea Genezei, unul din rabinii modernității, rabinul Elie Munk (1900-1981), ne amintește că practic prima regulă dată primilor oameni, lui Adam și Evei, era la bază o regulă alimentară:

Din toţi pomii grădinii poți  mânca liber, însă din Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului,  să nu mănânci din el, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri  negreșit. — Geneza 2:16-17

Și de ce începe Tora cu alimentația? Pentru că — explică rabinul Sacks — a mânca este o activitate primordială a oamenilor, la fel cum este și activitatea sexuală. Fără sexualitate, nu ar exista o perpetuare a speciei și viitorul omenirii ar fi în pericol. Fără hrană, nu ar exista nici măcar prezentul omenirii, pentru că indivizii nu ar putea supraviețui. Fiind atât de importante pentru existența umană, hrana și sexul au constituit obiectul preocupărilor filosofice din multe culturi. Pe de o parte, avem culturile hedonistice, în care mâncarea și sexualitatea sunt percepute ca ”plăceri ale trupului” în care oamenii au menirea să se angajeze (aproape complet) fără restricții. Pe de altă parte, avem culturile ascetice care promovează abstinența (parțială sau totală) de la aceste activități, în schimbul promisiunii unor revelații spirituale sau a unor recompense într-o lume viitoare. Primele culturi se concentrează pe trup, ultimele culturi pe sufletul omului.

Iudaismul se situează însă chiar în mijlocul acestei dispute. Oamenii sunt și trup, și suflet. Ca evrei, nu ni se permite să fim nici hedoniști, dar nici ascetici. Actul de a mânca și actul sexual nu sunt nici complet libere și lipsite de reguli, dar nici interzise sau descurajate. Dimpotrivă, în iudaism ambele acte sunt permise, încurajate și — poate chiar și mai important — transformatoare, presupunând prin ele elevarea spirituală a indivizilor care le practică. Când mâncăm, rostim binecuvântări înainte și după, recunoscând astfel autoritatea divină asupra lumii și mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru ceea ce ne oferă. Iar sexualitatea este guvernată de regulile de nida, puritatea familiei, și desigur de interdicțiile privind relațiile sexuale adultere, incestuoase etc.

Inaugurarea Tabernacolului, momentul în care creăm în mijlocul nostru un מקום קדוש (”makom kadoș”), un spațiu sfânt pentru Dumnezeu este un moment definitoriu în istoria omenirii. La fel ca și Creația sau Revelația, acest moment reprezintă o mărturie a faptului că lumea în care trăim este guvernată de reguli, inclusiv pentru activitățile noastre primordiale, de bază. Și de aceea Tora ne oferă regulile alimentației imediat după cele ale Tabernacolului.

Însă simbolistica juxtapunerii Tabernacolului cu kașrut-ul nu se oprește aici. Într-una din cele mai profunde reflecții pe tema rolului omului în lume prin prisma spiritualității, unul din cei mai mari gânditori evrei ai tuturor timpurilor, rabinul Moșe Maimonide, scria următoarele:

Consider următoarea idee ca fiind cea mai corectă și în concordanță cu prescripțiile biblice și cu concluziile reflecției filosofice: și anume că Universul nu există de dragul omului, ci fiecare lucru există în Univers de dragul lui înșiși și nu neapărat din cauza vreunui alt lucru. Credem în Creație și totuși nu ne punem întrebarea la ce servește fiecare specie de plate sau animale tocmai pentru că presupunem că Dumnezeu a creat toate părțile Universului conform voinței Sale. — Maimonide, Călăuza Rătăciților 3:13

Ideea surprinsă aici de Maimonide este una deosebit de profundă, iar consecința ei dă răspuns final întrebării noastre: nu toate lucrurile care există pe lume au fost create pentru a fi folosite de către om. Universul nu există doar pentru noi, pentru a ne furniza nouă adăpost, hrană și plăceri, ci există în primul rând pentru că Dumnezeu l-a dorit așa și l-a creat așa, conform imaginației și voinței Sale. Spre exemplu, există în lume animale — cum sunt cele menționate în pericopa noastră, în capitolul 11 din Leviticul — pe care nu le putem mânca pentru că ele nu au fost create de Dumnezeu nu ”de dragul nostru”, ci ”de dragul lor”. Universul, în vastitatea sa, cu milioanele de specii de plante și animale pe care le conține, cu miliardele de stele, reacții chimice și fenomene naturale care îl populează în fiecare secundă, este o entitate de sine stătătoare, care nu gravitează în jurul nostru. Contrar a ceea ce gândesc uneori oamenii, nu suntem centrul universului — sau, popular, ”buricul pământului” — și nu avem drepturi absolute asupra lumii în care trăim. Dimpotrivă, avem obligația să ”o lucrăm și să o păzim”, după cum a indicat chiar Dumnezeu primilor oameni în Geneza 2:15, cu doar un verset înainte de porunca de a nu mânca din Pomul Cunoașterii.

Odată cu construirea Tabernacolului, omenirea a recreat într-un fel, în mijlocul său, contextul începuturilor de lume. Un spațiu în care recunoaștem că există granițe, limite și reguli, în care lucrurile nu gravitează în jurul nostru și nici nu ni se subsumează nouă, un spațiu în relație cu care avem mai multe obligații decât drepturi. De aceea vorbim despre reguli alimentare ca funcție integrantă a creării spațiului sfânt al Mișkanului: pentru că lumea în care trăim este cea care are nevoie de noi, de respectul și grija noastră, cel puțin tot atât cât avem și noi nevoie de ea.

Șabat Șalom!

Share This