[Haftara Ree: Isaia 54:11 – 55:5]
Săptămâna aceasta am fost pus în fața unei dileme: există nu una, ci două Haftare care sunt citite în sinagogi, în funcție de tradiția și preferința fiecărei comunități. O Haftara este cea asociată pericopei Ree, foarte scurtă și relativ criptică, iar cealaltă este Haftara asociată zilelor de Roș Hodeș, începutul lunii în calendarul iudaic, pe care unele comunități o aleg deoarece în Șabatul care urmează începe și luna Elul, ultima lună din anul evreiesc.
Am ales în final să vă împărtășesc o scurtă idee din Haftara la pericopa Ree, în principal pentru că ideea mi-a plăcut foarte mult și totodată, pentru că ea face și o legătură indirectă cu luna Elul și cu anul pe care urmează să îl începem peste încă o lună, de Roș Hașana. Dar iată versetul care generează această idee:
Iată, Eu am creat pe meșterul care suflă asupra unei flăcări de cărbune și scoate din ea o armă după meșteșugul lui. Și am creat și pe nimicitor care să o sfărâme. […] – Isaia 54:16
La prima vedere, profeția este simplă: în Era Mesianică (acesta este subiectul de bază al capitolului), Dumnezeu va distruge toate armele și va crea pacea universală. Aruncând însă o privire și asupra unor surse conexe, ideea subliniată aici prinde însă viață într-o nouă dimensiune. Conform Midrașului, sintagma ”meșterul care scoate din flacără o armă” nu este o afirmație generică, ci o referire precisă la momentul în care prima armă a lumii a fost făurită. Acel moment, menționat implicit în Cartea Genezei, este cel în care între primii doi oameni născuți ai lumii, Cain și Abel, a fost comisă și prima crimă a istoriei. Deși textul biblic nu indică precis modul în care Cain l-a omorât pe Abel, Midrașul punctează faptul că aici a fost folosită prima armă din lume. Fie că ea a fost o piatră, o unealtă de fier, un pumn sau un arc cu săgeți – această primă unealtă/armă a istoriei a lăsat o amprentă de netăgăduit asupra omenirii.
De la acel moment, de la acea crimă și până astăzi, milioane și poate miliarde de oameni au fost uciși cu arme, din motive și prin moduri din cele mai diverse. Și de atunci și până acum, în fiecare generație și în fiecare zonă geografică, oamenii au sperat și au visat la o orânduire, o societate, o lume în care să nu mai existe crime, să nu mai existe arme, să nu mai existe moarte violentă. Tot profetul Isaia ne oferă, spre exemplu, viziunea sa asupra unei lumi fără arme și fără ucigași:
Dumnezeu va judeca popoarele și va dojeni multe națiuni: și ei își vor transforma săbiile în pluguri și sulițele în cuțite de tuns vița-de-vie. Nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia și nu vor mai învăța războiul. – Isaia 2:4
O lume ideală, fără conflicte, fără dușmănie, fără violență…
O singură problemă există (desigur, dincolo de faptul că profeția lui Isaia despre pacea mondială – atât de așteptată de toți – nu s-a realizat încă)… Anume faptul că versetul biblic din Haftara noastră pare să sugereze că atât facerea primei arme cât și, paradoxal, distrugerea ei sunt, ambele, niște acte de creație divină, în ambele cazuri fiind utilizat același verb: ”a crea”.
Există într-adevăr o tradiție iudaică, menționată în Mișna Pirkei Avot 5:6, care sugerează că prima unealtă a lumii a fost într-adevăr creată de către Dumnezeu chiar în ultimele momente dinainte de primul Șabat al lumii. Tradiția se bazează desigur pe faptul că pentru a prelucra un metal este necesară încălzirea acestuia în foc și pentru a face acest lucru, respectivul metal trebuie ținut în foc și apoi bătut sau modelat cu o altă unealtă. Iar dependența este circulară, în sensul că o treia unealtă este necesară pentru a făuri a doua unealtă cu care prima este ținută și prelucrată în foc, și așa mai departe… Pentru a ”rezolva” problema, tradiția iudaică sugerează ideea că Dumnezeu Însuși – în dorința Sa de a-l înzestra pe om cu cele necesare traiului în lume – a creat prima unealtă care a ajutat apoi oamenii să-și confecționeze alte unelte, facilitând astfel procesul creator al societăților umane.
Însă dacă putem accepta că facerea primei unelte a fost într-adevăr un act de creație (divin), ce facem cu ideea că distrugerea armelor este tot un act de creație? Textul ne spune că Dumnezeu ”crează pe nimicitor”, altfel spus creează modalitatea de a distruge armele, dar cum este acest lucru un act creator și nu unul distructiv?
Răspunsul este simplu, dar cu implicații majore: ”sfărâmarea armelor” necesită crearea în oameni a unei conștiințe noi și a dorinței de a face pace unii cu alții. Iar acest lucru – ne-o demonstrează multiplele conflicte încă existente pe glob – nu este o întreprindere pe care oamenii să o poată realiza pe deplin fără ajutor divin. Prin însăși esența lui, omul este competitiv, dornic de afirmare uneori în detrimentul altora, gelos și războinic. Chiar Dumnezeu, în Geneza 8:21 spune că ”pornirea inimii omului este răul, din chiar tinerețea lui”… Desigur, ca indivizi și societate am învățat – în multe cazuri – să trăim în bună înțelegere cu semenii noștri. Însă pacea absolută, acea stare de fapt în care absolut nicio armă, absolut niciun conflict, absolut nicio urmă de gelozie, ură sau dorință de răzbunare nu mai sunt prezente în mintea și sufletul oamenilor este ceva ce doar Dumnezeu poate realiza. Și această realizare ar fi probabil cel mai mare act de creație din toate timpurile!
Observator atent al psihologiei umane și inspirat de relația sa specială cu Dumnezeu, profetul Isaia ne propune în această săptămână o lume a creației pure, o lume în care chiar și distrugerea devine creație, deoarece ea vizează doar acele tare umane și sociale care de fapt ne împiedică să fim așa cum ne-a dorit Dumnezeu: buni, drepți, corecți, miloși…
Să sperăm așadar că acea lume pe care Isaia a văzut-o este aproape! Să sperăm că luna care începe peste doar câteva zile, luna Elul, va fi într-adevăr una לישועה ולנחמה –”spre salvare și spre mângâiere”, așa cum spunem întotdeauna în rugăciunea de binecuvântare a lunilor noi! Să sperăm că această lună ne va oferi – cum o face de obicei luna Elul – prilejul să medităm la ce putem face noi pentru a promova mai multă înțelegere și pace între oameni! Și să sperăm că vom merita curând să vedem distrugerea definitivă a răului, ca un act de creație și creere de către Dumnezeu a unei noi lumi, mai bună, mai pașnică și mai benefică pentru toți!
Șabat Șalom!
Pornirea inimii omului înspre rău exista in om încă din tinerețea lui. Totuși, cei care se încred in cuvântul lui Dumnezeu au o lumina, un far, care sa ii călăuzească înspre bine.
Textul din Deuteronom 29:19 spune: “nimeni, după ce a auzit cuvintele acestui legământ încheiat cu jurământ, sa nu se laude in inima lui si sa zică: voi avea pacea chiar dacă voi urma după pornirile inimii mele, si chiar dacă as adăuga beția la sete. Pe acela Domnul nu-l va ierta..,” Beția la sete este doar un exemplu, orice pofta exagerata te face sa ajungi sclavul ei.
Dumnezeu da multe binecuvantari. Trebuie sa ii oferi intai lui Dumnezeu partea lui din binecuvantarea pe care ai primit-o. Apoi si străinului, orfanului si văduvei, ori celui in nevoie, partea lor de binecuvantare. După aceea poti gusta si tu din binecuvantare. Pt ca ai binecuvântat atât pe Dumnezeu care a făcut posibila binecuvantarea, cât si pe cei cărora li se pare ca binecuvantarea nu mai poate veni. Atunci lumea in care trăim va fi in loc mai bun. Binecuvantarea ta nu a fost in zadar. Dar dacă te vei gândi doar la pofta ta, atunci te indrepti înspre cădere si faliment.
In mitologia indiana se spune: dacă gândești despre bine, dacă vorbesti despre bine si dacă faci binele atunci binele poate ieși in fața ta. Dacă te gândești inspre rău, daca vorbesti despre rău, si daca faci răul atunci răul va ieși in fata ta. Mai ferice sa dai decât sa primesti.
Fereste-te de rău si fa binele, caută pacea si o urmează pe ea.
Frumos si inspirat msj d-le Rabin,of.. si eu astept acea Pace Mondiala,rupta de unul dintre cei doi frati,trist ca multi il urmeaza pe cain si azi.Milioane de crime,cred ca au fost de ordinul miliardelor de atunci si pina in prezent.Fie ca ,lumea pe care celebrul profet Isaia a vazut\o sa fie aproape,de-ar fi miine nu m-as supara deloc! O lume mai buna,pt ea e nevoie de oameni buni.
Fiecare om care incepe sa ciopleasca in sine,
sa indeparteze toate pacatele de la/din sine, si cere ajutorul Tatalui de sus, Creatorului nostru, pentru acest proces de renuntare la sine,
creaza acea lume noua
care a fost de altfel creeata inca de la inceputuri…
Chiar ne este greu sa ne intoarcem la origini? Sa recunoastem ca noi nu suntem nimic, ca de fapt cu cat am pus/acumulat mai mult pe/in noi ca „merite personale” sunt doar gunoi !?!
Ce „castigam”? Ce AM PIERDUT!?! Aceasta-i intrebarea!
Bunul Dumnezeu sa ne ajute sa devenim tot mai mici, „cat bobul de mazare, cat bobul de grau…” si murind sa incoltim frumos.