În comentariul la fraza care precede Șmone Esre (Amida) am descoperit împreună săptămâna trecută că rugăciunea iudaică este în fapt o relaţie. Prin cuvintele pe care le rostim atunci când ne rugăm, ceea ce facem este special, aproape supranatural. Prin rugăciune, o ”stradă” cu două sensuri se deschide către Divinitate. Pe unul din sensuri circulă cuvintele şi gândurile noastre. Ni le imaginăm trecând și le călăuzim cu luare aminte, sperând că ele vor călători cu bine, că vor ajunge la destinaţie şi Îi vor transmite lui Dumnezeu mesajul pe care ni-l dorim. Iar pe celălat sens circulă răspunsul — adesea nepus în cuvinte, ci simțit și trăit în străfundul ființei noastre — că Dumnezeu ne-a auzit şi ne-a ascultat, că ne-a luat în considerare ruga şi că o va îndeplini spre bine.

Rugăciunea centrală a ritualului iudaic, Șmone Esre, conține nouăsprezece binecuvântări. Așa cum vom vedea în săptămânile ce urmează, nu toate sunt cereri și nu toate vorbesc doar despre nevoi personale. De altfel, structura este următoarea:

  1. primele trei binecuvântări,  care au ca temă recunoașterea lui Dumnezeu
  2. binecuvântările de mijloc, conținând cereri (în zilele de lucru) sau idei despre sfințenia zilei (de Șabat și sărbători)
  3. ultimele trei binecuvântări, de mulțumire

Aceasta este de fapt structura oricărei rugăciuni: după cum am auzit odată sub formă de glumă: ”God is great. I need money. Thank you.” Este modalitatea cea mai simplă și firească de a structura o rugăciune. Însă în cele ce urmează, în acest comentariu, vreau să vorbesc mai pe larg despre structura fiecărei binecuvântări în parte. Iar pentru a face acest lucru, va trebui să pornim de la cuvintele cu care începe orice binecuvântare în iudaism:

Baruħ Ata Hașem
ברוך אתא ה’
Binecuvântat ești Tu, Doamne

Atunci când rostesc o binecuvântare, evreii nu preamăresc, nu proslăvesc şi nu laudă. Desigur, toate aceste concepte — adesea prezente în traducerile în limba română ale binecuvântărilor — sunt incluse în starea de spirit a persoanei care binecuvântează. Însă binecuvântarea este mai mult decât atât. În ce fel? În primul rând, în limba română ”a binecuvânta” include noțiunile de ”bine” și ”cuvânt”. Binecuvântarea trebuie exprimată verbal (prin cuvinte) și ea trebuie să invoce o stare de spirit, dorință, speranță sau afirmație de bine.

În ebraică, termenul pentru binecuvântare este ברכה — ”braha”, iar lui Dumnezeu Îi spunem că este ברוך — ”binecuvântat”. Cuvântul este însă derivat nu de la ”bine” și ”cuvântare” (cum este în română), ci de la substantivul ברך —”bereh” care înseamnă ”genunchi”. În vechime — vorbim aici în special despre perioada patriarhilor și apoi a Tabernacolului și Templului din Ierusalim — binecuvântările erau rostite în genunchi. În Cartea Genezei, într-unul din primele episoade implicând o binecuvântare din întreaga scriere biblică, Avraham îngenunchiază înainte de a îşi primi oaspeţii:

Avraham a ridicat ochii şi a văzut şi iată, trei oameni stăteau asupra lui şi a văzut şi a alergat pentru a-i întâmpina de la uşa cortului şi s-a înclinat până la pământ. Şi a spus: ”Doamne, Stăpânul meu, dacă am căpătat trecere în ochii Tăi, te rog, nu trece pe lângă servitorul tău.”  — Geneza 18:2

De fapt, dincolo de cuvinte și formule de rugăciune, ceea ce a făcut Avraham este în esență cea mai bună și puternică binecuvântare: să Îl emulăm pe Dumnezeu în mila Sa și grija Sa față de alții. Să facem dreptate așa cum face și El, să fim oameni morali, să Îi ascultăm și îndeplinim poruncile și să facem o lume mai bună prin fiecare faptă de care suntem în stare. În îngenunchierea sa înaintea unor străini și în respectul și grija pe care li le-a acordat, părintele nostru Avraham a dat tonul la toate binecuvântările poporului evreu. El a fost cel prin care însăși noțiunea de binecuvântare a fost definită, după cum ne spune și textul biblic în promisiunea pe care i-o face Dumnezeu:

Voi face din tine un popor mare și te voi binecuvânta; îți voi mări numele și vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei care te binecuvântează, iar pe cel care te blestemă voi blestema; și în tine vor fi binecuvântate toate familiile pământului. — Geneza 12:2-3

Astăzi însă, binecuvântarea nu mai este doar ceea ce a făcut-o Avraham. Spre exemplu, astăzi nu mai îngenunchiem, cu două excepții demne de menționat: de Roș Hașana, când Dumnezeu judecă întreaga omenire și de Iom Kipur, atunci când rememorăm în detaliu ritualul pe care îl îndeplinea Kohen Gadol (Marele Preot) în Templul din Ierusalim. În locul îngenunchierii de odinioară, evreii de astăzi realizează, în rostirea unei binecuvântări, un ”dans” metaforic…

Totul începe cu un pas înapoi, cu reverență. Acesta este cuvântul ”baruh”, când ne asumăm rolul de slujitori ai lui Dumnezeu. Mai mult, în timpul rugăciunii de Șmone Esre, atunci când spunem ”baruh”  îndoim și genunchii în semn de respect și în amintirea acelui ritual de îngenunchiere din timpul lui Avraham și al Templului. Această rostire și coregrafie este de fapt un alt mod de a ne spune nouă înșine: דע לפני מי אתה עומד (”Da lifnei mi ata omed”) — ”Fii conștient înaintea Cui stai!”, o frază de altfel inscripționată adesea și pe frontispiciul Aron Kodeș-ului, dulapul unde sunt găzduite în sinagogă sulurile de Tora. Rostind cuvântul ”baruh” , conștientizăm faptul că ne aflăm virtual și spiritual, pentru câteva fragmente de timp, înaintea Creatorului nostru și înaintea Tronului Gloriei Sale.

Însă această plecăciune și pas înapoi (metaforic) este doar începutul… Imediat după ce rostim ”baruh”, odată ce relația a fost stabilită, facem un uriaș pas înainte. Limba ebraică nu are pronume personal de politețe și de aceea chiar și lui Dumnezeu Îi vorbim la persoana a doua singular: אתה (”Ata”) — Tu. Desigur, am putea să vorbim cu Dumnezeu folosind plularul majestății, însă rugăciunea iudaică are acest efect, de a ”apropia” spiritual omul de Divinitate, simplificând interacțiunea și relația până la intimitate. În iudaism, vorbim cu Dumnezeu ca și cum am vorbi cu un prieten. Tu, cel care ne ești Dumnezeu… Tu, cel care ne ești părinte… Tu, cel care ne ești salvator… Aproape mă întreb câteodată dacă atunci când traduc o binecuvântare dacă să ortografiez pronumele TU cu majuscule sau nu — atât de intimă devine relația cu Dumnezeu când ne apropiem de El prin rostirea unei binecuvântări. ”Baruh ata” (”Binecuvântat ești Tu”) este acea combinaţie perfectă de respect şi intimitate, de admiraţie şi dorinţă de apropiere, de umilinţă şi curaj pe care adesea nu o regăsim nici măcar în relațiile cu cei din jur, cu semenii și chiar apropiații noștri. Cu Dumnezeu însă, dacă o dorim, ea este mereu disponibilă!

Și aș mai puncta aici o nuanță, adesea interpretată greșit în traducerile binecuvântărilor iudaice: textul ebraic este ‘ברך אתה ה, iar traducerea corectă este ”Binecuvântat ești Tu, Doamne”. ”Ești” (indicativ prezent) și nu ”fii” (imperativ)! La fel cum Dumnezeul este Creator al Lumii indiferent este ce gândesc oamenii despre El, Dumnezeu este și binecuvântat indiferent de ceea ce facem sau nu facem noi. Independent de oameni și de modul în care ei Îi înțeleg și Îl acceptă, Dumnezeu este binecuvântat de natură, de îngeri, de însăși existența Universului pe care l-a creat ex nihillo. Este important să înțelegem acest lucru! Desigur, Dumnezeu Își dorește binecuvântarea oamenilor. Nu are nevoie de ea — așa cum nu are nevoie efectivă de nimic în întregul Univers — însă Și-o dorește. De unde știm asta? Pentru că ne-a creat și ne-a înzestrat cu inteligență și liber arbitru și darul vorbirii. Pentru că ne-a dat porunci să ne călăuzească și să ne facă mai buni, mai drepți și mai spirituali.

Iar în finalul acestei formule introductive de binecuvântare, găsim Numele sacru și etern al lui Dumnezeu, Tetragrama, prin intermediul căruia facem poate cel mai mare pas posibil (din nou metaforic, spiritual) de care este capabil un om: recunoașterea lui Dumnezeu ca Suveran. Tetragrama este un Nume a cărui pronunţie exactă nu mai este cunoscută în zilele noastre şi de aceea ea este înlocuită în rugăciune cu ”Adonai”, însemnând ”Stăpânul meu”, iar când discutăm textul în afara ritualului de rugăciune cu ”Hașem”, însemnând simplu ”Numele”. Însă Tetragrama este mult mai mult decât un apelativ… Ea Îl prezintă pe Dumnezeu din perspectiva atributului milei, singura aptă și dornică să ne asculte și să ne ajute.

Istoric vorbind, Tetragrama este Numele sub care Dumnezeu S-a prezentat lui Moșe înainte de Exod (a se vedea Exodul 3:15). Atunci, într-una din cele mai crunte sclavii, evreii atinseseră — ne spune Midrașul — cea de 49-a (din 50 posibile) treaptă de decădere spirituală. Încă un pas și totul ar fi fost pierdut. Și în acel moment fatidic, Dumnezeu Și-a amintit de suferința lor și i-a eliberat fizic și spiritual din robie. Tetragrama Îl reprezintă pe Dumnezeu ca Salvator personal și național, ca Divinitate benevolentă și iubitoare, cu puterea de a face miracole și a schimba destine. Și acestui Nume Îi consacrăm noi binecuvântările! Lui Dumnezeu care a ascultat ruga înaintașilor noștri și care, din aceleași motive ca și atunci — pentru că ne iubește și ne dorește aproape — ne va asculta și ruga noastră.

Dar Tetragrama nu este doar atât. În ea, evreii Îl ”văd” pe Dumnezeu ca stăpân și cârmuitor al timpului, poate cea mai misterioasă componentă a universului. În ebraică, Tetragrama este alcătuită din literele י-ה-ו-ה, iud-hei-vav-hei, litere simbolizând trecutul, prezentul şi viitorul. Iată, cu litere ebraice, această particularitate a Tetragramei, sub forma palelelei sale cu formele verbului ebraic ”a fi”:

י-ה-ו-ה (Tetragrama, Numele lui Dumnezeu)

ה-י-ה (haia – a fost) — trecut

ה-ו-ה (hove – este) — prezent

י-ה-י-ה (ihie – va fi) — viitor

În textul binecuvântărilor, Hașem devine un Dumnezeu personal dar și un Dumnezeu al istoriei, temă continuată de altfel și de următoarele cuvinte din Amida: אלקינו ואלקי אבותני (”Elokeinu v’Elokei avoteinu”) — ”Dumnezeul nostru și Dumnezeul părinților noștri”. Dar despre această temă, a continuării generațiilor și identificării cu istoria și destinul strămoșilor noștri, vom continua să vorbim mai pe larg în comentariul de săptămâna viitoare…

Șabat Șalom!

Share This