Semne de intrebare

[DE CE DISTRUGE DUMNEZEU EGIPTUL?]
Am discutat, pe parcursul a catorva din comentariile trecute, despre motivul pentru care Dumnezeu loveste Egiptul cu plagi. Am citit – separat de aceasta – multe comentarii in care se explica pe larg de ce au existat tocmai 10 plagi, de ce au fost date tocmai in aceasta ordine, de ce unele au fost date prin mana lui Moshe si altele cu ajutorul lui Aharon, fratele acestuia. Intrebarea la care doresc sa gasesc un raspuns acum este un “de ce” mai mare, un “de ce” universal… De ce distruge Dumnezeu Egiptul?

Un motiv simplu este bineinteles pentru a-i pedepsi pe egipteni. Pentru a le plati cu aceeasi moneda “in schimbul” a tot ce au facut acestia evreilor in toti anii de robie. Motiv comod, insa problematic. Tora ne indica explicit, in cateva randuri (in versetele [8.22], [9.6], [9.26] si [11.7]) ca in cazul mustelor, al mortii vitelor, al grindinei si al mortii primilor nascuti, evreii nu au avut de suferit deloc. Lucru care ne duce cu gandul ca la celelalte plagi sau macar la o parte din ele, evreii au suferit deopotriva cu egiptenii. Pentru ce au avut de platit evreii? Si cum se impaca asta cu pedepsirea egiptenilor?

Un alt motiv invocat de comentatori este – poate va va surprinde – incercarea de “a trage de timp”. In legamantul facut cu Avraham, Dumnezeu promisese ca urmasii acestuia vor fi sclavi intr-o tara straina timp de 400 de ani. La momentul in care incep plagile asupra Egiptului, o buna parte din acesti 400 de ani nu se scursese inca. Midrash-ul explica faptul ca Dumnezeu a dorit sa previna o eventuala “critica” a lui Faraon care sa-I ceara restul de ani de sclavie a evreilor in cazul in care Dumnezeu ar fi eliberat poporul mai devreme. Prin plagi si devastarea Egiptului, Faraon a fost fortat sa ii elibereze el insusi pe evrei. Mai mult decat atat, Tora ne spune, aproape de finalul pericopei Bo: “Timpul cat fiii lui Israel si parintii lor au trait in Egipt si in tara Canaan a fost de 430 de ani.” Patru sute de ani in Egipt – restul in Canaan, inainte de robie. Din nou corect, insa insuficient…

Raspunsul la intrebarea din subtitlu este unul putin mai dificil si cu implicatii mai vaste. In versetul 10.2, Dumnezeu spune urmatoarele:

Ca sa istorisiti in auzul fiilor vostri si al fiilor fiilor vostri cate am facut in Egipt si semnele Mele, pe care le-am aratat acolo, ca sa cunoasteti ca Eu sunt Domnul!”

Pare scris negru pe alb. Dumnezeu doreste sa devasteze Tara Egiptului cu cele zece plagi pentru ca noi, cei de astazi si sutele de generatii de dinaintea noastra sa avem ce povesti copiilor nostri. Dincolo de pedepsirea egiptenilor, minunile, semnele si plagile din Egipt sunt menite sa ne intareasca credinta in Dumnezeu. Sa stabileasca o baza pentru aceasta si sa asigure – cu ajutorul nostru, desigur – o continuare a acestei credinte si un transfer catre generatia viitoare.

Am spus in comentariul de saptamana trecuta ca iudaismul nu duce lipsa de minuni, insa nici nu se bazeaza pe acestea. Si nu am de gand sa retractez… Intreb atunci (in speranta ca firul logic pe care am pornit spre rezolvarea problemei nu s-a incurcat deja): nu exista oare o contradictie? Pe de o parte, iudaismul – ca religie – nu se bazeaza pe minuni. Pe de alta parte, Dumnezeu face minuni in Egipt pentru ca generatiilor viitoare sa li se intareasca credinta in El. Ciudat, nu?

Dar despre aceasta, la rubrica “Ce putem invata pentru astazi?”…

Ce putem invata pentru astazi?

[UN PAS MIC PENTRU OM, UN PAS MARE PENTRU OMENIRE]
Conditia de sclav este una din cele mai cumplite “variante” pe care un om le are pentru a-si trai viata. Inseamna injosire, inseamna granite si limite arbitrar impuse, inseamna tot ce oamenii au incercat sa distruga si sa faca uitat in ultimul secol.

Despre iesirea din Egipt, Tora ne spune doua lucruri contradictorii. In versetul [12.41] se spune ca “dupa trecerea a 430 de ani a iesit toata ostirea Domnului din pamantul Egiptului, <>noaptea.” Doar cateva pasaje mai tarziu, in [12.51], se precizeaza ca: “In mijlocul acelei zile a scos Domnul pe fiii lui Israel din tara Egiptului, cu ostirea lor.” Pai, noaptea sau in mijlocul zilei?!?

Expresia “in mijlocul acelei zile” are in Tora o conotatie profunda. In ebraica ea este BEETZEM HAIOM HAZE si va este poate cunoscuta putin din comentariul la pericopa Vaieshev. Despre ce este vorba: in patru ocazii majore, Tora foloseste aceasta sintagma pentru a accentua un eveniment. La inceperea potopului, la iesirea din Egipt, la Muntele Sinai, atunci cand Dumnezeu a dat Cele Zece Porunci si la moartea lui Moshe si intrarea in Eretz Israel. Si toate aceste cazuri au fost deopotriva un sfarsit si un inceput. O sa explic pe indelete…

Noach construieste arca timp de 120 de ani. Nimeni nu il intreaba de ce, iar el nu spune de ce. Lumea nu se schimba, oamenii continua sa fie rai, omenirea isi semneaza condamnarea la moarte. Si in momentul cand apele incep sa creasca – Midrash-ul povesteste – oamenii isi spun unii altora: “Nu il vom lasa pe Noach sa se salveze! Sa moara si el impreuna cu noi!…” Iar Dumnezeu l-a facut sa intre in arca beetzem haiom haze (in plina zi).

Timp de zece plagi si multi ani, Faraonul Egiptului a refuzat cu obstinatie sa ii lase pe evrei sa plece. Si acum, cu tara devastata si populatia plangandu-si mortii, Faraonul alearga pe strazi in plina noapte si ii roaga, ii implora pe evrei sa plece. Le da orice, permisiune, bani, aur, numai sa plece… Iar Dumnezeu ii scoate din Egipt beetzem haiom haze (in plina zi), pentru ca toata lumea sa vada.

La Muntele Sinai, Cele Zece Porunci sunt date de asemenea beetzem haiom haze pentru ca toata omenirea sa vada cum Dumnezeu i-a ales pe evrei drept poporul Sau.

Iar cand intreaga calatorie prin desert ia sfarsit si Moshe trebuie sa se urce pe munte pentru a vedea tara in care nu va avea voie sa intre, evreii nu vor sa il lase sa plece, nu vor sa se desparta de conducatorul lor. Aceeasi evrei care se revoltasera impotriva lui, care ii cerusera apa, mancare, care spusesera ca “era mai bine in Egipt”, aceeasi evrei se caiesc acum si nu il doresc pe Moshe plecat. Iar Dumnezeu ii porunceste sa se urce pe munte beetzem haiom haze, pentru ca toata lumea sa vada, pentru ca toti sa recunoasca puterea si maretia Creatorului.

Dupa ani de exil, Holocaust sau comunism, in zilele de azi suntem cu totii beetzem haiom haze (in plina zi, in plina lumina). Avem indatoriri, avem lucruri pe care trebuie sa le facem acasa, la servici, pe strada. Dar mai avem – pe langa toate acestea – si “reflectoare” asupra noastra. Avem in spate istoria si credinta a zeci de generatii, traditiile lor si modul lor de a se identifica cu iudaismul. Avem in fata, ca niste file albe, pe copiii nostri pe care sa ii invatam, carora sa le dam din ceea ce am primit, cat mai mult.

Trebuie sa vada toti, peste ani si ani, ca noi am fost evrei. Trebuie sa vada asta in copii nostri, care vor fi si ei – probabil – beetzem haiom haze, in lumina reflectoarelor. Asta este misiunea noastra de acum. Si Cineva, acolo sus, ne priveste… Sa nu-L dezamagim!

[DE CE SCRIU DVAR TORA?]
V-ati intrebat poate – multi dintre cei care primiti aceste randuri – de ce scriu in fiecare saptamana Dvar Tora? O intrebare buna… Si pot adauga si eu cateva – la fel de bune, cred – pentru ca apoi sa dau un raspuns la toate. De ce exista Compartimentul Tineret? De ce se fac cursuri de Talmud Tora? De ce se trimit JEM-uri? De ce organizam seminarii de iudaism si istoria evreilor? Dar seminarii regionale?

Raspunsuri sunt multe: unii vor spune ca toate aceste lucruri sunt necesare. Altii ma vor acuza de publicitate mascata sau, chiar mai rau, de incercarea de a ma lauda, pe mine sau colectivul in care lucrez. In fine, altii vor spune “din pasiune”. Si toate aceste raspunsuri sunt corecte!

Vorbind in numele meu, pot spune ca imi place ceea ce fac, ca nu regret faptul ca – desi sunt inginer – lucrez pentru educatie iudaica, si pot spune ca stiu ca lucrurile pe care le facem sunt importante (scuzati lipsa de modestie). Sunt insa ferm convins ca nimeni dintre dumneavoastra nu s-a gandit vreodata ca mai exista un motiv pentru toate acestea, un motiv personal si poate un pic egoist. Iar despre acest motiv as vrea sa vorbesc acum…

* * *

Intr-un celebru pasaj talmudic, citat apoi de Pirkei Avot (Invataturile Parintilor), Rabinul Hanina afirma: “Am invatat mult de la profesorii mei, iar de la colegii si prieteni inca si mai mult. Insa cel mai mult am invatat de la elevii mei.”

In pericopa de saptamana aceasta, Tora ne spune ca devastarea Egiptului a fost facuta de catre Dumnezeu pentru ca noi sa stim “ca El este Dumnezeu.” Dar versetul 10.2, in care se afirma acest lucru, nu spune doar atat. Accentul principal nu cade pe existenta lui Dumnezeu, si nici pe recunoasterea de catre noi sau fiii nostri a faptului ca El este Dumnezeu. Accentul cade pe actiunea de a povesti, pe povestirea insasi, pe porunca de a spune fiilor.

Logica este urmatoarea: a povesti, la masa de Seder, istoria iesirii din Egipt este o porunca data evreilor. Iar evreii cred in Dumnezeu (pentru ca altfel nu s-ar afla la masa de Seder, nu?). Insa lucrul mare, urias, pe care il realizeaza aceasta povestire este faptul ca transforma credinta in Dumnezeu in mod de a fi. Prin faptul ca evreii se aduna an de an, in seara de 14 Nisan, in jurul mesei (de acasa sau de la comunitate) si celebreaza Pesach-ul, pentru faptul ca deschid o Hagada si citesc – desi cunosc foarte bine povestea, care (evident) nu se schimba de la un an la altul – prin faptul ca Tora este citita in sinagogi in fiecare an (desi este aceeasi), prin faptul ca exista Talmud Tora si cursanti la Talmud Tora, prin toate acestea credinta lui Dumnezeu este transformata in practica, in mod de a trai.

Se prea poate ca Dumnezeu sa loveasca Egiptul pentru a-i pedepsi pe egipteni. Se prea poate ca evreii sa fi avut si ei pacate si de aceea sa fi fost si ei atinsi de unele dintre plagi. Insa ceea ce este mai important decat toate acestea este faptul ca Dumnezeu a dorit ca noi sa dam mai departe aceasta poveste, sa o spunem fiilor si fiicelor noastre, pentru ca noi insine sa ne-o insusim.

* * *

Revin la intrebarea din subtitlu si la motivul personal pentru care scriu Dvar Tora. Am incercat, timp de multe luni, sa pun deoparte in fiecare saptamana cateva minute pentru a studia pericopa, pentru a invata un pic de ebraica, pentru a citi o carte buna sau a sta de vorba despre ceva cu adevarat important. Si mi-a fost imposibil sa gasesc aceste cateva minute… A mers, o saptamana, doua, o luna… Iar apoi au intervenit altele, existau alte 1001 de lucruri care trebuiau terminate “in cinci minute” sau chiar “ieri”… A intervenit ceea ce se numeste VARTEJUL DE ZI CU ZI.

Si atunci am luat hotararea sa imi impun aceste minute pe saptamana (care cu timpul au devenit ore) folosindu-va pe dumneavoastra. Folosind lipsa de materiale de acest gen de pe “piata” romaneasca. Folosind, de exemplu, o activitate a Federatiei (in speta Talmud Tora) pentru a ma documenta, pentru a studia, pentru a invata si a incerca sa dau si altora din ceea ce am invatat. Si iata ca Tora ma sustine: “Povesteste aceasta poveste!” Eu nu o povestesc fiilor mei (pentru ca nu am inca), ci v-o spun dumneavoastra. Pentru ca sa o stiti si pentru ca sa o stiu.

Prin insasi actiunea de a da, crestem. Prin faptul ca povestim altora, stim si noi mai bine. Si – inca si mai mult – pentru a-i invata pe altii suntem noi obligati sa invatam.

Gasiti si voi pe cineva pe care sa il folositi in scopul asta! Poate fi fiul sau fiica, prietenii, cei de la comunitate, chiar mama sau tatal. Nu e tarziu sa invatam la nici o varsta. Si nu e niciodata tarziu (si in nici un caz o rusine) sa cautam si sa gasim, cu ajutorul celor de langa noi, acele cateva minute pe saptamana pentru a “creste”.

Shabat Shalom!

Share This