Sunt creștin și chiar nu înțeleg de ce nici acum evreii nu îl recunosc pe Isus ca fiind Mesia și de ce încă au cărțile vechi de la Moise și nu pe toate din Noul Testament. Vă rog sa îmi explicați ca să am o părere de la sursa cea mai corectă de informație…

Întrebarea pe care o adresați este una deosebit de interesantă și importantă. Deși nu mă consider în niciun caz ”sursa cea mai corectă de informație” (mai ales că răspunsurile de pe site-ul DvarTora nu reprezintă neapărat punctul de vedere oficial al iudaismului), voi încerca să îi dedic întreaga atenție și să vă ofer un răspuns cât mai complet.

Motivele pentru care evreii și-au păstrat religia — în ciuda multiplelor persecuții îndurate și a nenumăratelor încercări de a fi convertiți la alte religii — sunt multe și complexe. Iată câteva dintre ele, în ordine aleatoare:

1. Apariția religiei creștine a găsit poporul evreu după aproximativ 1800 de ani de cultură și tradiție iudaică.

Conform cronologiei iudaice, nașterea primului evreu, Avraham, a avut loc în anul 1948 de la Crearea Lumii (aprox. 1812 înaintea erei actuale – î.e.a.) și a marcat momentul de debut al religiei iudaice, bazate pe credința monoteistă. Exodul din Egipt și Revelația (Primirea Torei) pe Muntele Sinai au marcat irevocabil formarea evreilor ca popor, formarea iudaismului ca sistem de gândire și practică a tradiției și, desigur, formarea religiei mozaice.

Momentul apariției lui Isus, figura centrală a creștinismului, i-a găsit așadar pe evrei cu o tradiție foarte bine definită și înrădăcinată. Conform surselor creștine (ex: Evangheliile), Isus însuși s-a născut, a fost format și a propovăduit în această credință și tradiție iudaică. De altfel, religia creștină a început propriu-zis doar în anii și secolele următoare momentului Isus, în special prin contribuția apostolilor și a bisericii timpurii. Deși primii apostoli au fost evrei, uriașa majoritate a primilor creștini — din primele secole ale erei actuale și următoarele — nu au fost recrutați din rândul evreilor. Ei s-au alăturat religiei noi formate din rândul altor popoare ale regiunii, iar acest lucru se datorează în special faptului că evreii nu au dorit niciodată să își schimbe religia strămoșească. Ceea ce pentru creștini devenise în acel moment ”Vechiul Legământ”, pentru evrei era și a rămas până astăzi ”Singurul Legământ”, cel dintre Dumnezeu și poporul lui Avraham.

Îmi permit o paranteză la cele de mai sus pentru a afirma că înțeleg — chiar și din punct de vedere strict emoțional — această reacție… Dumneavoastră, spre exemplu, cum v-ați simți dacă astăzi, după o tradiție creștină de două milenii, cineva ar fonda o nouă religie și ar considera normal ca toți creștinii să abandoneze creștinismul și să se convertească la această nouă religie?!

2. Iudaismul consideră că Dumnezeu este unic, iar Legea Sa (Tora), este de asemenea unică și imuabilă.

Tradiția iudaică a avut întotdeauna ca valoare de bază un principiu ulterior inclus de către Rambam (Maimonide) în Cele 13 Principii ale Credinței Iudaice: ”Dumnezeu nu Își va schimba legea în veci.” 

Una din ideile care stau la baza religiei creștine este aceea că Dumnezeu ar fi dat inițial o lege evreilor (Legea lui Moise / așa zisul ”Vechi Testament”), pe care mai apoi a schimbat cu ”Noul Testament”, oferit prin intermediul lui Isus și al discipolilor săi. Această ideologie este complet straină iudaismului, care afirmă cu tărie că Legea Divină nu se schimbă. De altfel, conform legii iudaice, un profet care afirmă ca ar fi avut o ”viziune” în care Dumnezeu i-a dezvăluit schimbarea legii divine este pasibil de pedeapsa capitală. (Desigur — deoarece este foarte tentantă legătura dintre această ultimă idee și evenimentele prezentate de Evanghelii — trebuie să precizez că Isus nu este considerat nici profet de către iudaism, pentru simplul motiv că, la momentul apariției sale pe scena istoriei, perioada profeților se încheiase deja de aproximativ 400 de ani, odată cu ultimul dintre profeții mici, Maleahi.)

3. Doctrina iudaică și cea creștină sunt profund diferite.

În timp ce religia iudaică pune accentul pe mițvot (îndeplinirea poruncilor divine), fiind o religie deosebit de pragmatică în esența ei, religia crestină pune accentul pe credință, mai precis pe acceptarea lui Isus ca mântuitor. Iudaismul este o religie care postulează că evreii au misiunea de a respecta cele 613 porunci ale Torei, în timp ce ne-evreii au de respectat 7 Legi Noahice, prin îndeplinirea cărora își asigură locul de drept în Gradină Edenului, laolaltă cu cei mai pioși dintre evrei.

Totodată, creștinismul îi consideră pe oameni născuți în păcatul originar (de aceea se face botezul). Iudaismul susține că sufletul omului este inițial pur, el putând fi ”întinat” doar printr-un comportament inadecvat pe parcusul vieții. Datorită acestor diferențe — și a multor altora — iudaismul nu căutat niciodată nici să își atragă prozeliți pe care să îi ”salveze” și nici nu a simțit nevoia să graviteze către alte religii și doctrine pentru a obține ”salvarea”.

4. Conceptul profetic de Mașiah (Mesia) oferă în iudaism ”jaloane” care nu au fost atinse în timpul vieții lui Isus și nici după aceea.

Conform tradiției iudaice (mentionate în scrierile profeților), apariția lui Mesia trebuie să fie precedată și însoțită de o serie de evenimente bine definite: instaurarea păcii globale, recunoasterea universală a lui Dumnezeu ca Rege al Universului, reîntoarcerea tuturor exilaților evrei în Israel etc. Momentul apariției lui Isus pe scena istoriei nu numai că nu a văzut realizate aceste profeții, ci dimpotrivă, la foarte scurt timp după acel moment, în anul 70 e.a., Templul din Ierusalim a fost distrus și evreii au fost forțați în exil, concomitent cu debutul prigoanelor și presiunilor menite a-i converti la noua religie. Nici atunci și nici acum pacea globală nu a fost realizată și nici nu s-a ajuns la recunoașterea universală a lui Dumnezeu.

Este important de notat ca noțiunea de ”A Doua Venire” (invocată adesea în creștinism aparent pentru a justifica neconcretizarea acestor profeții mesianice) este una eminamente creștină. Ea a fost creată și propovăduită de biserică și nu are absolut niciun suport în tradiția, credința sau textele sfinte iudaice. Pentru evrei, instaurarea Erei Mesianice este un moment unic (pe care evreii îl așteaptă în fiecare zi), și nu o ”piesă în două acte”.

5. Isus nu a fost singura persoană pe care istoria a proclamat-o (momentan) ca ”Mesia”, mai apoi istoria demonstrând contrariul.

Alte două exemple celebre din rândurile evreilor au fost Șimon bar Kokhba (susținut de către însuși Rabi Akiva, unul dintre marii rabini ai Talmudului) și Șabetai Țvi (fondatorul miscării sabatiene, ulterior convertit la islam sub presiunea autorităților vremii). Desi nici unul dintre acestia nu a dat propriu-zis naștere unei noi religii de amploarea creștinismului, ei au fost văzuți la vremea respectivă ca Salvatori, ulterior fiind însă respinși de către iudaism, tocmai datorită neîndeplinirii profețiilor susmenționate. Este de altfel simplu de imaginat — în condițiile exilului, a suferințelor și a vietii grele pe care evreii au dus-o în multe perioade istorice — cum credința în venirea Salvatorului a părut uneori concretizată. Din păcate, istoria a dovedit-o, momentul instaurării realei Ere Mesianice se lasă încă așteptat…

6. Originea, substanța și rolul lui Mesia sunt radical diferite în iudaism și creștinism.

În creștinism, Isus este văzut ca ”Fiul lui Dumnezeu”, demn de a fi venerat în sine ca parte integrantă din ceea ce creștinii numesc ”Sfânta Treime”. Aceste idei, precum și multe altele asociate fenomenului Isus (ex: concepția imaculată, întruparea, învierea, înălțarea, însăși noțiunea de Dumnezeu ca ”Treime” etc) sunt complet străine iudaismului și nu au niciun suport în tradiția, filosofia și teologia iudaice.

În iudaism Mesia este înțeles ca fiind un simplu om — desigur, cu un rol și o misiune aparte — și nicidecum o ființă cu origine semi-divină. Rolul iudaic al acestui personaj este doar acela de a servi ca și catalizator pentru Era Mesianică, respectiv pentru procesul de instaurare a împărăției cerurilor pe pământ, înțeleasă în esență ca o recunoaștere globală și completă a lui Dumnezeu ca Suveran al Universului.

7. Evenimentele asociate de creștini cu momentul Isus nu sunt menționate în textele sfinte iudaice și nici acceptate ca adevărate de către tradiția iudaică.

În textele iudaice, personajul Isus este practic inexistent, cu (eventuale) excepții absolut tangențiale de menționare în Talmud. Evenimentele și atributele pe care creștinii le asociază cu Isus (ex: miracolele, predicile, epistolele etc.) precum și noțiunile pe care le-am menționat mai sus (ex: învierea, noțiunea de ”întrupare a Divinității”, noțiunea de ”Trinitate” etc) sunt menționate exclusiv în așa-zisul ”Nou Testament”, care este o lucrare eminamente creștină, neinclusă în canonul iudaic. Respectivele texte nu au așadar nicio valoare sau veridicitate conform credinței, teologiei, filosofiei sau tradiției mozaice, mai ales că unele dintre ideile exprimate acolo sunt profund contrare principiilor teologice și de lege iudaică.

Iar în ceea ce privește textele din Tanah (”Vechiul Testament”) pe care creștinismul le interpretează adesea ca fiind aparente profeții despre Isus (ex: anumite pasaje din Isaia, Ieremia etc) — ele sunt explicate complet diferit în iudaism, fără vreo referire specifică la Isus (al cărui nume nici nu este, de altfel, menționat sau măcar sugerat în respectivele texte), ci vorbind generic despre conceptul despre Mesia sau despre poporul lui Israel.

* * *

Iată așadar câteva idei (departe de a fi exhaustive) asupra subiectului, pornind de la concepții filosofice, teologice și de doctrină iudaice. Desigur, nu intenționez prin ele să aduc vreo ofensă credinței creștine sau persoanelor care o practică, ci doar să exprim un punct de vedere iudaic asupra subiectului. Cred cu tărie în dreptul fiecărei persoane de a-și alege, păstra și practica credința religioasă în conformitate cu propriile convingeri și propria conștiință și consider acest drept un fundamental și inviolabil atribut al identității umane.

Share This