A șaptea binecuvântare din Șmone Esre este despre mântuire. După cum am precizat în comentariul anterior, mântuirea în iudaism presupune un proces complex de eliberare individuală și națională, precum și o unificare a indivizilor, credințelor și mentalităților sub semnul respectării poruncilor Torei, a spiritualității și a acceptării lui Dumnezeu ca Suveran al Universului.

Aproape paradoxal însă, binecuvântarea pe care o rostim în Șmone Esre pe această temă este una foarte simplă, deși cererea propriu-zisă adresată lui Dumnezeu are trei componente distincte. Iată însă textul:

Privește, (Te rugăm,) la suferințele noastre și apără cauza noastră și mântuieste-ne [cu] mântuire deplină în curând, de dragul Numelui Tau, căci Dumnezeu și Mântuitor puternic ești Tu. Binecuvântat ești Tu, Doamne, Mântuitorul lui Israel. — Binecuvântarea a șaptea din Șmone Esre

Trei cereri:

  1. Privește la suferințele noastre
  2. Apără cauza noastră
  3. Mântuiește-ne (deplin) de dragul Numelui Tău

Primul lucru pe care îl putem remarca este faptul că ruga pentru mântuire Îi este adresată direct lui Dumnezeu. Facem acest lucru din două motive: (1) pentru că noi înșine nu avem puterea de a ne auto-mântui; și (2) pentru că nu avem nevoie de intermediari pentru a formula o astfel de cerere, Dumnezeu Însuși fiind singurul care ne ascultă și îndeplinește rugăciunile în general, și această rugăciune în particular.

Primele cuvinte ale binecuvântării, ראה (נא) בענינו — ”rée (na) veonieinu” sunt de fapt o parafrază la o rugăciune foarte veche, rostită în paginile biblice de către însuși regele David. În Psalmi 25:18, acesta I se adresează lui Dumnezeu spunând: ”privește la suferința mea și la truda mea”, pentru ca mai apoi, în Psalmi 119:153-154 să ceară din nou mântuirea: ”privește la suferința mea […] și mântuiește-mă.”

În anumite rituri de rugăciune (însă nu în toate), cuvântul נא — ”na”, însemnând ”Te rugăm”, este inserat în Șmone Esre, deși el nu este amintit în Psalmii lui David. Din acest motiv, unii rabini sugerează omiterea sa din text, în timp ce alții îl mențin pentru că el face aluzie la o altă rugăciune străveche și probabil la fel de celebră, cea a patriarhului Iaakov care I-a cerut lui Dumnezeu să îl salveze de furia fratelui său Esav (Geneza 32:12).

Însă indiferent de varianta aleasă (de includere sau omitere a cuvântului נא), ceea ce se remarcă aici este faptul că rugăciunea pentru salvare și mântuire a fost și continuă să fie o năzuință a evreilor, încă din cele mai vechi timpuri. În vechime, în perioada patriarhilor și apoi a dinastiei regale a lui David, rugăciunile rostite au fost într-adevăr auzite și ascultate, și de aceea și noi, cei trăitori astăzi, invocăm acele răspunsuri pozitive în ritualul zilnic pe care îl îndeplinim. Cu aceste ”aluzii” la momentele în care a dat curs rugăciunii, dorim să Îi aducem aminte lui Dumnezeu că a fost pavăză și salvare pentru strămoșii noștri și să realizăm astfel o punte peste timp între mântuirea lor de atunci și mântuirea pe care o cerem noi astăzi.

Totodată — din nou la capitolul ”punte peste timp” — remarcăm și faptul că în rugăciunea care este menită a solicita (și) mântuirea finală, invocăm numele celor care au debutat procesul de mântuire: patriarhul Iaakov, cel care a stat la baza poporul evreu, și regele David al cărui urmaș — tradiția o spune — va fi Mașiah (Mesia), cel care va aduce, cu ajutorul divin, mântuirea deplină.

În cea de-a doua parte a binecuvântării, Îi cerem lui Dumnezeu să ne apere cauza. În ebraică, textul este chiar mai nuanțat: ריבה רבנו — ”riva riveinu”, ceea ce se traduce ad litteram prin ”luptă lupta noastră”. Într-adevăr, dacă privim cu atenție la istoria poporului evreu, ea a fost punctată nu doar de suferință (pe care o amintim în prima parte), ci și de luptă. O luptă pentru supraviețuire, pentru existență, pentru continuarea tradițiilor și credinței, o luptă împotriva asimilării, a întunericului, a oprimării și erodării valorilor pe care Dumnezeu le-a oferit omenirii prin Revelația de la Sinai.

Însă cererea ca Dumnezeu să Se implice activ în lupta noastră conține în ea și un alt concept, mult mai profund, pe care binecuvântarea îl amintește în cea de-a treia parte. În Talmud, rabinii explică sintagma ”[mântuiește-ne] de dragul Numelui Tău” într-un mod foarte aparte. Vorbind despre sentimentele pe care Dumnezeu le încearcă atunci când un om comite o crimă sau o altă încălcare a legii pentru care făptașul este pasibil de pedeapsa capitală, Talmudul spune:

Rabinul Meir a spus: Când omul suferă, ce expresie folosește Prezența lui Dumnezeu (Șehina)? ”Capul meu este prea greu pentru mine, mâna mea este prea grea pentru mine.” Și dacă Dumnezeu suferă din cauza faptului că un nelegiuit moare, cu atât mai mult El suferă atunci când un om drept moare. — Talmud, Tratatul Sanhedrin 46a

Comentând asupra acestui fragment (inclus în Mișna), Ghemara explică faptul că Dumnezeu într-adevăr suferă atunci când legea este nevoită să pedepsească oamenii. De altfel, un concept similar este amintit și de un Midraș pe marginea episodului despărțirii mării în cadrul Exodului din Egipt. Într-o extraordinară demonstrație de compasiune și empatie, Dumnezeu îi oprește în acel moment pe îngerii care doreau să Îi intoneze psalmi de laudă, spunând:

Creaturile mele (egiptenii) se îneacă în mare și voi (îngerilor) vreți să Îmi cântați psalmi de laudă?!? — Midraș, Meghila 10

Derivând dintr-una din surse (Talmud) sau din cealaltă (Midraș), compasiunea și empatia lui Dumnezeu sunt preluate și în rugăciunea de Șmone Esre, în binecuvântarea mântuirii. ”De dragul Numelui Tău” nu înseamnă doar faptul că noi înșine probabil nu suntem demni de mântuire și de aceea invocăm Numele lui Dumnezeu… ci și faptul că Îi cerem lui Dumnezeu să Își curme propria suferință mântuindu-ne! Dacă El suferă atunci când noi suferim, dacă El plânge când noi plângem, atunci iată motivul, ”de dragul Numelui Său”, pentru care să ne aducă eliberarea și fericirea: pentru ca El Însuși să devină liber și fericit.

Iată așadar — foarte pe scurt — o explicație a binecuvântării mântuirii (ברכת הגאולה) din Șmone Esre. Ea reprezintă nu doar o năzuință eternă a poporului evreu, ci și un proces continuu prin care trecem, cu ajutorul divin, către eliberarea finală și definitivă.

În final — cu titlul de curiozitate lingvistică, dar poate nu numai — o foarte interesantă idee: cuvântul ebraic pentru mântuire (גאולה — ”gheula”), ca țintă a călătoriei milenare a poporului evreu, diferă de starea de fapt actuală (גולה — ”gola”, însemnând ”Diasporă” sau “exil”) prin doar o singură literă: א (alef), cu valoarea numerică unu, simbolizând unitatea lui Dumnezeu. Altfel spus: atunci când cei aflați în exil se apropie de Dumnezeu, ei au șansa de a transforma גולה (exilul) în גאולה (mântuire).

Șabat Șalom!

Share This