“L-a chemat pe Moshe si Hashem i-a vorbit lui din Cortul Intalnirii, spunand: «Vorbeste fiilor lui Israel si spune-le lor: ‘Cand un om dintre voi aduce o ofranda lui Dumnezeu, dintre animale – dintre vitele sau oile voastre sa aduceti ofranda!’»” [Leviticul 1:1-2]

Dupa povestile despre Crearea Lumii si patriarhi, dupa istoria zbuciumata a Exodului din Egipt, dupa primirea Torei si pacatul vitelului de aur, Tora incepe in aceasta saptamana un nou capitol. Cartea Vaikra, denumita de catre comentatori si “Torat Kohanim” (Invatatura preotilor), vorbeste despre ritualurile complicate care trebuiau facute in Mishkan (Tabernacol), despre zecile si zecile de detalii ale jertfelor si sacrificiilor care trebuiau aduse, si despre cum arata iudaismul in urma cu cateva mii de ani.

Pericopa de debut a cartii (numita evident Vaikra), este un preambul la toate acestea, continand, in toate versetele sale (aproape fara nici o exceptie), legi referitoare la ritualurile sacrificiale din Mishkan. O prima privire asupra acestei pericope (pentru cei care au “curajul” sa o citeasca dintr-un Humash sau din Biblie) atrage dupa sine de obicei inchiderea rapida a cartii si abandonarea lecturii. In fond, intreaba unii, de ce trebuie noi astazi sa stim cu exactitate ce fel de animale erau jertfite, cum, cand, ce se facea cu pielea, copitele sau penele? Ritualul sacrificial nu este o chestiune de actualitate, iar subiectul poate fi foarte usor calificat drept neinteresant.

Insa ceea ce voi incerca in continuare este sa dovedesc ca, in ciuda aparentelor, chiar si o pericopa precum Vaikra contine destule lucruri demne de luat in seama si de aplicat pentru astazi. Iar pentru a face acest lucru, vreau sa vorbesc in cele ce urmeaza despre un singur verset: primul al pericopei si al Cartii Leviticul. Comentariul ce urmeaza (departe de a fi unul simplu), aduce in prim plan diverse opinii din Talmud sau Midrash, precum si explicatii ale unor figuri rabinice proeminente. Asadar…

Ne spune Tora: “Vaikra el Moshe vaidaber Hashem elav meOhel Moed lemor…” (El a chemat pe Moshe si Hashem i-a vorbit lui din Cortul Intalnirii spunand…) Doua intrebari se desprind din start: (1) Cine sau ce l-a chemat pe Moshe? si (2) De ce a fost chemat numai Moshe?

La prima dintre aceste intrebari, Rabeinu Bachya (comentator din sec. 14, Spania) explica faptul ca pericopa Vaikra este o continuare a povestii pe care am citit-o saptamana trecuta, in finalul cartii Exodul (pericopa Pekudei). Acolo, Tora ne spune ca: “Norul [lui Dumnezeu] a acoperit Cortul Intalnirii si gloria lui Dumnezeu a umplut Tabernacolul. Moshe nu a putut intra in Cortul Intalnirii, pentru ca norul se afla deasupra lui si gloria lui Dumnezeu umpluse Tabernacolul […]” Pericopa din aceasta saptamana se refera la acea prezenta divina din Cortul Intalnirii.

Invatatii povestesc ca in urma terminarii constructiei Tabernacolului, Dumnezeu a venit sa Isi “inaugureze locuinta”. Insa cum a putut oare El, infinit si omniprezent, sa “incapa” in spatiul fizic finit al Tabernacolului? In scrierile kabalistice, un concept numit “tzimtzum” (contractie) rezolva aceasta problema. In acceptiunea acestui concept, atunci cand a dorit sa creeze lumea, Dumnezeu S-a autorestrictionat, s-a retras in Sine, creand astfel un spatiu in care lumea a putut fi facuta. Intr-o maniera similara, atunci cand Dumnezeu a dorit sa vina in mijlocul evreilor, asa cum le promisese in pericopa Truma (Exodul 25:8), El S-a contractat din nou.

De acolo, din Cortul Intalnirii, Midrashul povesteste ca o Bat Kol (voce divina) l-a strigat pe Moshe, asigurandu-l ca nu are de ce sa se teama si invitandu-l sa intre in Mishkan. Ramban subliniaza si faptul ca vocea divina a tinut sa precizeze explicit ca Mishkanul a fost construit pentru evrei, pentru ca ei sa se (re)apropie de Dumnezeu, si NU pentru a-i tine afara.

De ce a fost insa chemat numai Moshe? Comentatorii explica faptul ca vocea divina care a razbatut din Cortul Intalnirii a fost aceeasi voce tunatoare care a rostit Cele Zece Porunci la Muntele Sinai. Si totusi, numai Moshe a auzit-o si a inteles-o. Una din explicatiile simple pentru acest fenomen este aceea ca dintre toti evreii, numai Moshe era pe un nivel de spiritualitate suficient de inalt pentru a Il intelege pe Dumnezeu. Si totusi, continua comentatorii, Acesta a dorit sa ne arate ca vocea lui Dumnezeu este intotdeauna suficient de puternica pentru a fi auzita de toti! Evident, numai daca vor sa o auda…

Rabinul Moshe Feinstein, uriasa personalitate rabinica a secolului 20, deriva din explicatiile referitoare la aceasta voce divina, o idee deosebita: conform traditiei iudaice, sufletele tuturor evreilor (din trecut, prezent si viitor) au participat la Revelatia de la Sinai, ascultand din gura lui Dumnezeu si prin intermediul lui Moshe Cele Zece Porunci. Halahic (din punct de vedere al legii mozaice) insa, sufletele fara trup nu sunt obligate sa respecte poruncile Torei (parte din ele nici nu le-ar putea respecta, de altfel). De ce a vrut atunci Dumnezeu ca toti evreii sa fie prezenti la Sinai?!? Pentru ca toti evreii, de atunci si de peste veacuri, sa stie ca Tora a fost creata si data pentru ei, pentru fiecare dintre ei, la fel ca pentru cei care au iesit din Egipt sub conducerea lui Moshe. Exista astazi oameni (si nu putini la numar) care spun ca “Tora a fost data atunci, azi nu mai e actuala”. Gresit, ne demonstreaza vocea divina din versetul 1:1 din Leviticul! Gresit, pentru ca aceasta voce a fost atat de puternica incat sa ajunga la intreg poporul de atunci, dar si la noi, cei care traim astazi. Iar daca nu am auzit-o, este numai vina noastra…

Sa ne intoarcem insa cu comentariul la versetul din Levitic… In toate sulurile de Tora din intreaga lume, acest verset are o particularitate, intalnita foarte rar in cadrul Torei: primul cuvant, vaikra, alcatuit din literele ebraice vav, iud, kuf, reish si alef, este ortografiat cu alef-ul de final cu un corp de litera mai mic decat restul textului. In acceptiunea simpla, cuvantul ebraic, provenit de la radacina kara (a striga), subliniaza ideea ca Dumnezeu l-a chemat pe Moshe.

Insa un alt verset al Torei, cel din Numeri 23:16, ne prezinta un episod in care Balaam (profetul angajat de regele Balak sa blesteme poporul evreu) le raspunde solilor acestuia. In acel verset, Tora foloseste acelasi cuvant ebraic, doar ca fara litera alef din final (vaikar): “Dumnezeu S-a ‘intamplat’ asupra lui Balaam si a pus un cuvant in gura acestuia…” Cuvantul “vaikar” are doua posibile semnificatii: aceea de eveniment pur intamplator (ca in versetul din Numeri) si aceea de contaminare spirituala (asa cum apare el in Shmuel I 20:26: “Samuel nu a zis nimic in ziua aceea, caci, zicea el, «s-a intamplat (vaikar): el nu este curat, sigur nu este curat!»”).

Dar de ce este versetul din pericopa noastra ortografiat cu un alef mic? Comentatorii explica faptul ca in modestia sa imensa, Moshe a dorit sa descrie intalnirea sa cu Dumnezeu ca fiind intamplatoare, la fel ca aceea dintre Divinitate si Balaam. Mai mult, el a dorit sa sublinieze faptul ca, asa dupa cum avea sa scrie mai tarziu si Samuel, nici chiar el, Moshe, nu era pe deplin curat din punct de vedere spiritual. Lehavdil (pentru a face diferentierea dintre Moshe si ceilalti), Dumnezeu i-a poruncit sa scrie cuvantul vaikra si nu vaikar, ca sa fie clar pentru toti ca intalnirea lor NU a fost intamplatoare. Prea modest ca sa faca acest lucru pana la capat, Moshe a scris in Tora cuvantul vaikra cu un alef mic.

Rabinul Bunam din Psischa (lider hasidic din Polonia secolelor 18-19) explica faptul ca asa cum este scrisa aceasta litera, ea de fapt iese in evidenta, in loc sa fie trecuta cu vederea, ca si cum nu ar fi o litera, ci un cuvant intreg. Cuvantul “alef”, asadar, insemnand “a preda, a educa”, doreste sa ne educe pe noi, cei de astazi in spiritul modestiei lui Moshe, a celui mai modest om din lume.

O alta explicatie legata de litera alef din cuvantul “vaikra” este cea oferita de Rabeinu Bachya. Conform acestei opinii, chemarea adresata lui Moshe si-a avut originea in cuvantul “behibaram” (“cand au fost create [cerurile si pamanturile]”) din versetul 2:4 al Genezei. Acel cuvant, ale carui litere pot fi rearanjate ca sa formeze cuvantul Avraham (sugerand ca lumea a fost creata pentru meritul sfinteniei lui Avraham), contine de asemenea o litera ortografiata cu corp mai mic: litera hei.

Intr-o paralela care se extinde asupra a zeci de pagini din Tora, Gaonul din Vilna aduce lumina in aceasta problema, prin includerea in discutie a inca unui verset, acela din Deuteronomul 32:6, in care apare singura data in Tora un cuvant de o litera, litera hei (cuvantul este vocalizat ha, insemnand “iata!”). In acel verset, litera hei este ortografiata cu un corp de litera marit. Gaonul din Vilna explica faptul ca aceste doua litere hei (cu valoarea numerica 5) fac aluzie la cinci nivele de similaritate dintre Dumnezeu si sufletul omului, pe care le gasim explicate in tratatul talmudic Brahot (10a): “La fel cum Dumnezeu umple intreaga lume, tot asa si sufletul umple intregul trup. La fel cum Dumnezeu este invizibil, la fel si sufletul este invizibil. La fel cum Dumnezeu hraneste intreaga lume, la fel si sufletul hraneste intregul trup. La fel cum Dumnezeu este pur, la fel si sufletul este pur. La fel cum Dumnezeu salasluieste in camere incluse in alte camere [conceptul de tzimtzum pe care l-am pomenit in debutul comentariului], la fel si sufletul salasluieste in camere incluse in alte camere.”

Cele doua litere hei, una mare si una mica, ne arata de asemenea ca niciodata nu ne putem compara pe deplin cu Dumnezeu, insa suntem, si El si noi, alcatuiti din aceeasi substanta (caci suntem creati “dupa chipul si asemanarea Sa”). La fel cum sufletul uman este doar o particica, un fel de contractie a Divinitatii in fiecare dintre noi, la fel si Dumnezeu a trebuit sa se contracte, sa se “restranga” in Sine Insusi, pentru a-l putea chema pe Moshe (cu acel alef mic) si a ii face loc sa intre in Mishkan.

Si mai exista o explicatie legata de acel alef din pericopa acestei saptamani. Se spune ca din cerneala “economisita” de Moshe atunci cand a facut un alef mic in loc de unul normal, Dumnezeu a creat stralucirea pe care a conferit-o fetei acestuia, cand a coborat de pe munte: “Aaron si toti fiii lui Israel l-au vazut pe Moshe si iata! – fata ii stralucea.” [Exodul 34:30] Iata cum plateste Dumnezeu, masura contra masura: Moshe a fost modest si a dorit sa para o simpla intamplare faptul ca Dumnezeu l-a ales, iar Acesta l-a recompensat prin stralucirea fetei, in vazul intregului popor evreu!

Iata asadar un comentariu asupra unui singur verset din pericopa Vaikra. Sunt lucruri si invataminte minunate, lucruri pe care astazi, ca si atunci, in urma cu mii de ani, le putem aplica pentru a fi mai aproape de spiritualitate, de sfintenie, de Dumnezeu…

Shabat Shalom!

Share This