Odată cu pericopa Emor revenim (parțial) în domeniul sacrificiilor. Pericopa începe cu legile legate de koheni, preoții care slujeau în Tabernacol și mai apoi în Templul din Ierusalim. Continuăm apoi cu diverse ofrande, cu legi legate de sărbători și în final ne reîntoarcem la Tabernacol pentru a discuta despre aprinderea Menorei și coacerea pâinilor care erau prezentate săptămânal înaintea lui Dumnezeu.
Deoarece în articolele din ultimul timp am tot vorbit despre jertfe și ofrande, aceasta fiind de altfel tema centrală a Cărții Leviticului, în acest articol mi-am propus să luăm o scurtă pauză de la acest subiect.
Însă ca primă oprire vom vorbi totuși despre o ofrandă, mai exact ofranda de Omer, a cărei relevanță se menține până în zilele noastre, perioada în care ne aflăm acum purtând chiar numele de Omer. Între Pesah și Șavuot, tradiția iudaică a încetățenit ca fiecare zi să fie numărată, în amintirea ofrandei de orz care era adusă la Templu și ca pregătire – timp de patruzeci și nouă de zile – pentru sărbătoarea de Șavuot.
Subiectul Omer este abordat de către Tora în versetul 23:11, în care se indică momentul exact când respectiva ofrandă trebuia adusă (moment care coincide cu ziua în care începe și numărarea zilelor): ”în ziua următoare după ziua de odihnă”. Sintagma ebraică este însă stranie, ea dând naștere la traduceri eronate: ממחרת השבת (”mimohorat hașabat”). Chiar și pentru nevorbitorii de ebraică, sintagma duce cu gândul la ziua următoare după ziua de Șabat, această interpretare fiind însă greșită conform tradiției iudaice. Traducerea corectă în acest context a termenului ”șabat” este ”ziua de odihnă”, cu referire la prima zi a sărbătorii de Pesah. Din păcate, atât DC cât și GG și NTR traduc eronat expresia prin ”ziua de Șabat”, numai varianta BOR surprinzând corect: ”a doua zi după cea dintâi zi a sărbătorii”. Însă pentru o analiză mai aprofundată a acestui subiect, vă invit să recitiți comentariul din anul 5775, disponibil pe site.
* * *
O corectură simplă însă deloc de ignorat este și cea pe care trebuie să o facem la paragraful referitor la sărbătoarea de Roș Hașana, Anul Nou Iudaic. În versetul 23:24, Tora vorbește despre o zi de odihnă זכרון תרועה (”zihron terua”), expresie pe care traducerile clasice o redau în variate feluri:
- [DC]: ”o zi de odihnă vestită cu sunet de trâmbițe”
- [BOR]: ”sărbătoarea trâmbițelor”
- [GG]: ”o pomenire [prăznuită] cu sunet de trâmbiță”
- [NTR]: ”o adunare sfântă vestită cu sunete de trâmbiță”
Problema principală este că sensul cuvântului românesc ”trâmbiță” este altul decât cel pe care îl are aici în vedere textul ebraic. În românește, trâmbița este – conform DEX Online – fie ”un instrument muzical de suflat, constând dintr-un tub de alamă, îndoit de două ori, cu clape, având un capăt larg în formă de pâlnie, care emite sunete clare și pătrunzătoare; trompetă; goarnă”; fie ”un instrument muzical popular de suflat, constând dintr-un tub conic, lung până la trei metri, folosit în regiunile de munte pentru semnalizări.”
În tradiția iudaică, instrumentul la care face referire Tora poartă numele de șofar și este de fapt un simplu corn de berbec. El nu este nici măcar un instrument muzical, nefiind capabil de a reda note muzicale propriu-zise, ci doar de a amplifica niște semnale sonore ritmice, de patru feluri, produse de cel care suflă (”baal tokea”). Pentru mai multe detalii despre semnificațiile și modul de utilizare a șofarului, vă invit să lecturați acest articol de pe site.
* * *
La fel de eronată este și traducerea pe care o oferă versiunile clasice la numele următoarei sărbători despre care vorbește Tora: Sucot (Leviticul 23:34). Singura variantă care redă sensul corect este GG, care vorbește despre Sărbătoarea Colibelor, și nu Sărbătoarea Corturilor, cum redau eronat celelalte versiuni. Este vorba desigur despre sărbătoarea iudaică la care, conform tradiției, evreii își părăsesc casele și se mută temporar în colibe improvizate (nu corturi!), pentru a rememora perioada peregrinărilor prin deșert, când Dumnezeu i-a protejat și i-a călăuzit.
* * *
Tot referitor la sărbătoarea de Sucot, versetul 40 vorbește despre cele patru plante care trebuie ținute în mână cu prilejul acestei sărbători: etrog (chitră), lulav (ramuri de palmier), hadas (mirt) și arava (salcie). În mod evident, traducerile clasice oferă variante de interpretare care de care mai stranii, izvorâte fără îndoială din încercarea de a reda doar sensul efectiv al cuvintelor, dar nu și de a fi neapărat fidele tradiției iudaice. Astfel, citim despre:
- [DC]: ”poame din pomii cei frumoşi, ramuri de finici, ramuri de copaci stufoşi şi de sălcii de râu”
- [BOR]: ”ramuri de copaci frumoși, ramuri de finici, ramuri de copaci cu frunzele late și sălcii de râu”
- [GG]: ”fruntea poamelor din pomi, ramuri de finic și alte ramuri de copaci stufoși și din sălciile care cresc pe lângă pârae”
- [NTR]: ”fructe din pomii cei frumoşi, ramuri de palmier, crengi de pomi stufoşi şi crengi de sălcii de râu”
În tradiția iudaică, Talmudul identifică toate aceste specii de plante conform interpretării susmenționate (chitră, palmier, mirt și salcie) și le consacră pentru uz în cadrul sărbătorii de Sucot.
* * *
Și o ultimă oprire în acest articol, legat de o nuanță introdusă eronat de versiunea NTR. În versetul 24:8, Tora vorbește despre Pâinile pentru Punerea-Înainte sau Pâinile Înfățișării, Lehem haPanim după cum le numește în ebraică textul biblic. Aceste pâini reprezentau o ofrandă continuă, adusă în fiecare Șabat de către evrei, însă versiunea NTR traduce versetul astfel: ”În fiecare zi de Sabat să se aducă continuu aceste pâini înaintea Domnului, fiind luate de la israeliţi printr-un legământ veşnic.”
Problema sunt cuvintele ”fiind luate [de la israeliți]”. Aceste pâini, sau mai precis făina necesară pentru fabricarea lor, nu era luată de la israeliți, ci dată de către aceștia ca ofrandă. Textul ebraic nici nu precizează de altfel această particularitate, spunând doar simplu מאת בני ישראל (”de la copiii lui Israel”). Desigur, actul de a da și cel de a lua sunt complementare, însă nuanța din traducere introduce posibilitatea unei luări cu forța, în timp ce donațiile oferite Templului erau voluntare, actul de a da pentru Sanctuar fiind o expresie a dorinței persoanei de a se apropia de Dumnezeu și nu – Doamne ferește! – a vreunei ”lăcomii” divine de a primi o ofrandă. O nuanță subtilă, însă deosebit de importantă…
Șabat Șalom!
Opinii recente