[Haftara Toldot: Malahi 1:1-2:7]

Un dialog cu Dumnezeu este întotdeauna interesant, nu-i așa? Poate cu excepția cazului în care este puțin condescendent, dinspre noi, oamenii, către El. Și poate cu excepția cazului în care noi suntem dispuși doar să vorbim, dar nu și să ascultăm.

În Haftara pericopei Toldot găsim aparent un astfel de dialog:

”Te-am iubit”, spune Domnul. Iar tu ai spus: ”Cum m-ai iubit?” — Malahi 1:2

[Dumnezeu spune:] ”Ai adus ca ofrandă mâncare pângărită pe altarul Meu”. Iar tu spui: “Cum Te-am pângărit?” — Malahi 1:7

Cam așa decurge dialogul dintre evrei și Dumnezeu în viziunea profetică a lui Malahi. Pentru a îi înțelege mesajul, trebuie în primul rând să înțelegem ceva despre cel care a scris-o.

Profetul Malahi, trăitor în secolul 5 î.e.a., a fost ultimul dintre profeți, lucrarea sa (incluzând doar trei capitole) fiind ultima din secțiunea biblică numită Neviim (Profeți). Conform unor istorici, însuși numele Malahi este de fapt doar o descriere a rolului său, un titlu și nu un nume propriu. În ebraică, מלאכי – ”malahi”, înseamnă în traducere directă ”trimisul Meu”. (Desigur, ebraica nu are majuscule, însă în acest context pare mult mai probabil că profetul este identificat ca un trimis al lui Dumnezeu și nu un trimis al unui om oarecare, cum ar fi fost dacă pronumele ”meu” ar fi fost ortografiat cu literă mică. De asemenea, este mai probabil că termenul ebraic מלאך — ”malah” se traduce aici prin ”trimis” sau ”mesager” și nu prin celălalt posibil sens, acela de ”înger”.)

Cu ce ne ajută însă faptul că știm acum mai multe despre autorul Haftarei? Cum ne conduce aceasta către înțelegerea mai corectă sau mai completă a mesajului ei?

Ei bine, profeția lui Malahi este un precursor la ceea ce evreii au făcut în relația lor cu Dumnezeu după ce perioada profeților s-a încheiat. Până în acel moment, legătura dintre evrei și Dumnezeu era oferită prin dialog profetic. Profetul (fie că era el Moșe, Șmuel, Ieșaiahu, Ieremiahu, Iehezkel sau unul dintre ceilalți 11 profeți minori) au ascultat mesajul divin și l-au transmis poporului. Până în acel moment, practic nimeni nu a încercat să înțeleagă mesajul lui Dumnezeu punând întrebări, și cu atât mai puțin întrebarea ”de ce?” (Desigur, întrebări au mai fost puse de către profeți, însă niciodată nu a fost surprins în textul biblic un dialog similar ca dinamică și stil cu cel din cartea lui Malahi.)

La doar câteva sute de ani după ce perioada profeților s-a încheiat, între anii 200 î.e.a. și 200 e.a., rabinul Iehuda HaNasi a compilat משנה — Mișna, din surse orale mult mai vechi, datând încă de la Revelația Sinaitică. Aproape imediat după aceea, a apărut și גמרא — Ghemara, o discuție între înțelepți pe marginea Mișnei (adesea consemnată pur conceptual, ideatic, și fără a ține neapărat seama de cronologie și istorie). Și, desigur, împreună, Mișna și Ghemara, formează Talmudul, o lucrare care are la baza sa exact modelul de întrebare-răspuns pe marginea legii iudaice.

Acest model întrebare-răspuns a fost cel care a dus iudaismul mai departe după distrugerea Templelor și încetarea viziunilor profetice. Acest model este cel care a continuat tradiția până în zilele noastre. Când Dumnezeu S-a oprit din a mai comunica direct cu profeții, evreii au început să pună întrebări pe marginea legii pe care au primit-o de la El. În acel moment, am încetat să mai fim simpli ascultători și am devenit — colectiv, ca popor — tălmăcitori brevetați de lege iudaică.

Profetul Malahi (”trimisul Meu”) este precursorul acestui tip de dialog. Este felul prin care Dumnezeu le dă evreilor permisiunea oficială (dacă putem spune așa) să își pună și — mai important — să Îi pună întrebări, uneori chiar incomode. O tradiție începută cu Avraham, care L-a întrebat în Geneza 18:25 dacă ”Judecătorul întregului pământ nu va face dreptate?” este continuată de iudaism prin punerea sub lupă a ideilor pe care Dumnezeu le enunță.

Desigur, la prima vedere și mai ales privit prin perspectiva profeției lui Malahi (care se dorește o critică la adresa poporului și, în special a kohenilor care serveau în Templu) — acest tip de dialog poate părea o blasfemie. Cine suntem noi oare să Îi ”cerem socoteală” lui Dumnezeu? Cine suntem noi să Îl întrebăm ”Cum m-ai iubit?” atunci când El spune ”Te-am iubit”?!?

Însă modelul iudaic n-a fost niciodată unul al ascultării oarbe.

Ceea ce evreii au încercat întotdeauna să facă a fost să-L înțeleagă pe Dumnezeu, și au făcut asta chiar cu prețul unei aparente lipse de modestie și a unei ”îndrăzneli” (unii ar numi-o poate ”nerușinări”?) fără precedent. În fapt însă, evreii au avut întotdeauna respect pentru cuvântul lui Dumnezeu, pentru explicațiile pe care le-au furnizat înaintașii pe marginea acestui cuvânt, pentru interpretările clasice ale comentatorilor, pentru discuțiile din Mișna și Talmud, pentru viziunile profeților și pentru fiecare verset al fiecărei cărți a Torei. Generațiile care s-au succedat în istorie au ținut întotdeauna seama de cum a fost înțeleasă și interpretată legea de către generațiile anterioare. Momentul Sinai a fost întotdeauna menținut ca punct de debut și centru al mesajului divin pentru oameni.

Dar pentru ca toate acestea să existe și să aibă sensul pe care îl au astăzi în conștiința colectivă a poporului și a omenirii, evreii și-au pus în permanență întrebări. Ce înseamnă de fapt acest verset? Cum poate fi explicat acest termen? De ce Dumnezeu a folosit acest cuvânt și nu altul? De ce aceste două paragrafe sunt juxtapuse? De ce conțin ele cuvinte și expresii similare? Ce putem învăța din aceste juxtapuneri și similarități? Cum de în contextul A ni se spune una și în contextul B ni se spune aparent contrariul? Cum pot fi reconciliate două sau mai multe surse? Ce putem învăța din faptul că un cuvânt sau un verset se repetă? Ce putem învăța dintr-o formulare aparent stângace sau dintr-un termen inedit? La ce face referire exact Dumnezeu când spune că ”ne-a iubit”? Dar când spune că ”I-am pângărit altarul”? Și întrebările pot continua încă multă vreme…

Departe de a fi parte dintr-o răzvrătire contra lui Dumnezeu, tipul de discurs inițiat de patriarhi este preluat și oficializat de profețiile lui Malahi și apoi continuat de Talmud și de restul scrierilor iudaice, el constituindu-se ca o parte integrantă din iudaism așa cum îl cunoaștem până în zilele noastre. Un iudaism al dialogului și nu al credinței oarbe, un dialog al provocărilor și analizei, al întrebărilor incomode și al răspunsurilor pline de miez, un dialog care ne-a ajutat să trecem de momente frumoase ale istoriei noastre dar și de momente dureroase în care Dumnezeu nu părea să răspundă. Un dialog care ne onorează pentru că ne plasează — chiar și la peste trei mii cinci sute de ani de la Revelație — într-o relație deschisă și sinceră cu Creatorul tuturor lucrurilor.

Șabat Șalom!

Share This