[Haftara Ki Tisa: Regi I 18:1-39]
Haftara pe care o citim în această săptămână nu este ușor de explicat.
În primul rând, nu o citim foarte des, ceea ce face și mai dificil studiul ei în detaliu. În mulți ani, Șabatul asociat pericopei Ki Tisa este și Șabat Para, când citim în locul Haftarei o porțiune specială conținând detaliile vacii roșii (Numeri 19:2).
În al doilea rând, pentru că evreii așkenazi încep Haftara cu versetul 18:1 din Cartea Regilor I, în timp ce sefarzii sar complet peste primele nouăsprezece versete și încep direct cu versetul 20 al aceluiași capitol. Iar această curiozitate complică explicația deoarece ridică și întrebarea ”de ce e așa?” și, desigur, lansează provocarea de a încerca să legăm între ele semantic cele două jumătăți din Haftara.
În al treilea rând, pentru că legătura cu pericopa săptămânii nu este deloc evidentă. În pericopă, începem prin a discuta מחצית השקל – ofranda de o jumătate de șekel luată de la evrei pentru ca ”nicio molimă să nu se abată asupra lor când sunt numărați.” (Exodul 30:12) Apoi, Tora continuă cu prezentarea amănunțită a episodului Vițelului de Aur, concluzionând cu darurile lui Dumnezeu pentru Moșe și poporul evreu: iertarea păcatelor, Ziua de Iom Kipur și cel de-al doilea set de Table ale Legii.
Prima și ultima parte a Haftarei nu prea par să aibă legătură una cu cealaltă. Care ar fi, la prima vedere, legătura dintre ofranda de o jumătate de șekel și iertarea pentru păcatul Vițelului de Aur? Nu e deloc clar…
Însă această ”disociere semantică” între început și sfârșit pare să se regăsească și în Haftara.
Prima jumătatea a Haftarei (citită doar de așkenazi) descrie o întâlnire dintre Eliahu HaNavi (Profetul Eliahu – Ilie) și profetul Ovadia care – aflăm din text – este responsabil pentru salvarea a o sută de profeți ai lui Dumnezeu, persecutați și urmăriți pentru a fi uciși de către ticăloasa regină Izabel. A doua jumătate a Haftarei descrie un ”concurs” pe Muntele Carmel între profetul Eliahu și 450 de profeți ai lui Baal – concurs menit să clarifice, în ochii poporului evreu, cine este cu adevărat Dumnezeu. Din nou, aparent nicio legătură reală între cele două jumătăți de text…
Pentru a desluși misterul, va trebui să aruncăm o privire atentă asupra a două versete din finalul Haftarei noastre.
După ce concursul dintre Eliahu și falșii profeți a fost inițiat, după ce ofrandele au fost sacrificate și plasate pe altare, după ce cei 450 de falși profeți au încercat în van să își facă idolul să aducă foc pe altar, după ce apă este turnată (la cererea lui Eliahu) peste ofranda destinată lui Dumnezeu, pentru a face miracolul focului divin și mai clar – după toate acestea, Eliahu se roagă la Dumnezeu spunând:
Doamne, Dumnezeul lui Avraham, Ițhak și Israel! Astăzi va fi cunoscut că Tu Doamne ești cu Israel și că eu sunt slujitorul Tău și că la porunca Ta am făcut toate aceste lucruri. Răspunde-mi, Doamne, răspunde-mi și fă ca acest popor să știe că Tu ești Domnul Dumnezeu, ואתה הסבת את לבם אחרנית – și Tu vei întoarce inima lor înapoi. – Regi I 18:36-37
Zeci de comentatori s-au străduit să înțeleagă aceste versete. Ce vrea Eliahu să spună exact prin sintagma ”Dumnezeu va întoarce inima poporului înapoi”?
În Talmud (Tratatul Brahot 31a), Rabi Eleazar citește această frază ca o aluzie la trecut și concluzionează că Eliahu a vorbit cu insolență la adresa lui Dumnezeu, sugerând că de fapt a fost vina lui Dumnezeu că poporul a devenit idolatru. ”Tu ai întors inima poporului înapoi” – Tu i-ai făcut să devină idolatri.
Un Midraș citat în Talmudul Ierusalemitean oferă o explicație ușor diferită, însă nu mai puțin controversată. ”Tu ai întors inima poporului înapoi” – este o amenințare directă (șantaj?) la adresa lui Dumnezeu: ”Dacă nu-mi răspunzi acum”, pare să spună Eliahu, ”[Te] voi nega și voi spune că Tu ai întors inima poporului înapoi [către idolatrie].”
Rabinul Levi ben Gerșom, cunoscut sub pseudonimul Ralbag (comentator din secolul al 12-lea) oferă o explicație similară. În opinia sa, protecția constantă a lui Dumnezeu asupra evreilor a făcut de fapt poporul să alunece pe panta idolatriei. Prea mult bine – explică Ralbag – poate genera o viață fără provocări care, la rândul ei, poate face pe cineva să recurgă la idolatrie prin asociație. Oamenii își pun întrebarea: Cum se face că primesc tot acest bine fără să fac nimic? Fie eu însumi sunt un dumnezeu și de aceea sunt binecuvântat, fie acțiunile mele și cele care se întâmplă în jurul meu sunt benefice și aduc cu sine această binecuvântare. Într-o perioadă istorică în care idolatria era aproape universal răspândită, o asemenea gândire era deosebit de periculoasă și – în opinia lui Ralbag – tocmai ea a fost cea care a condus poporul în credința falsă că tot binele și binecuvântarea vin de la idolul Baal.
În poziția sa de comentator universal, Rași încearcă să ”navigheze” printre comentariile anterioare perioadei sale, însă și el concluzionează în final: ”Tu le-ai permis evreilor să se abată de la calea Ta – în mâna Ta este să le întorci inimile către Tine.”
Ce facem cu toate aceste mustrări și acuze? Avem nevoie oare să angajăm un avocat pentru Dumnezeu, care să-L ”apere” de toate acuzele care I se aduc?
Interesant este însă că nimic nu este nou în ceea ce privește acest gen de acuze… Un episod din chiar mijlocul pericopei noastre surprinde prin similaritate. Din vârful Muntelui Sinai, Dumnezeu îi vede pe evrei venerând Vițelul de Aur. Răspunsul Său este rapid și dur. Dumnezeu se întoarce către Moșe și îi spune:
Am văzut poporul acesta și iată, sunt un popor încăpățânat! Iar acum, lasă-Mă în pace, lasă mânia Mea să se reverse asupra lor și să-i distrugă; și voi face din tine un popor mare. – Exodul 32:10
Răspunsul lui Moșe nu se lasă așteptat: Cum Te poți gândi oare să-i omori? Adu-Ți aminte de patriarhi. Adu-Ți aminte de promisiunile pe care le-ai făcut. Adu-Ți aminte de Exod. Ce vor spune celelalte popoare dacă îi distrugi? Și, în final – aidoma lui Eliahu peste secole – ”loviturile” finale:
Te implor! Acest popor a păcătuit un păcat mare și și-a făcut pentru sine un dumnezeu din aur. Iar acum, Tu să le ierți păcatul! Iar dacă nu, șterge-mă din cartea Ta pe care ai scris-o. (Exodul 32:31) Dacă Prezența Ta nu va merge cu noi, nu ne conduce înainte din locul acesta. (Exodul 33:15). Arată-Mi gloria Ta! – Exodul 33:18
La toate cele cerute de Moșe pe Muntele Sinai, Dumnezeu a răspuns pozitiv. Secole mai târziu, El a făcut la fel cu cererea lui Eliahu la Muntele Carmel.
Și iată de fapt unde se află cu adevărat răspunsul la toate întrebările noastre: într-o relație construită pe o dragoste adevărată.
Arogant sau nu, Eliahu a avut dreptate să ceară de la Dumnezeu o minune pe Muntele Carmel. Acele momente erau momente de criză, momente în care evreii aveau nevoie să li se reamintească cine sunt și pe Cine trebuie să slujească. La Sinai, Moșe s-a aflat într-o criză similară. Dumnezeu era supărat, însă ceea ce era și mai problematic era că avea dreptate să fie supărat. Evreii încălcaseră toate promisiunile, decăzuseră de pe cea mai înaltă culme în cel mai adânc abis și nimic în afară de o minune nu îi mai putea salva. Dictonul care ne îndeamnă ca de regulă să ”nu ne bazăm pe miracole” (לא סומכים על נס) era temporar suspendat în acele momente, pentru că oamenii mureau, fizic și spiritual.
Însă în ambele cazuri, nu faptul că respectivele cereri erau îndreptățite sau că situația era dramatică a cauzat deznodământul pozitiv. Dumnezeu a răspuns cererilor pentru că la baza lor stătea dragostea.
În Haftara, dragostea lui Ovadia pentru Dumnezeu și pentru oameni l-a determinat pe acesta să-și riște viața și să salveze pe cei o sută de adevărați profeți. În pericopă, toată povestea a început cu o contribuție de o jumătate de șekel menită a aminti că fiecare evreu contează în relația cu Dumnezeu și cu ceilalți oameni. Comentatorii subliniază că Dumnezeu i-a numărat pe evrei de atâtea ori – inclusiv în Cartea Numeri și în debutul pericopei noastre – tocmai pentru că îi iubea atât de mult. I-a numărat cu o jumătate de șekel pentru că voia să se asigure că ”nicio molimă nu se va abate asupra lor când sunt numărați.” (Exodul 30:12) Și pentru ca fiecare om să înțeleagă că nu este decât o jumătate dintr-un șekel, o jumătate dintr-o relație. Cealaltă jumătate este regăsită doar într-o relație de dragoste, atunci când ne găsim perechea care ne este destinată (bașert), când intrăm în legătură unii cu alții și devenim un întreg.
În ambele cazuri – după ce dragostea este clarificată ca adevăratul leitmotiv al poveștii – relația intră în criză și trece prin momente tulburi. (Ce relație nu trece prin așa ceva?) Iar rezolvarea este posibilă tocmai din cauza începutului, din cauză că dragostea care a debutat totul nu poate fi ignorată. Uriașa dragoste a lui Dumnezeu pentru noi a fost combustibilul care ne-a menținut.
Însă la fel de important a fost și curajul, sacrificiul de sine și devotamentul câtorva indivizi care au înțeles puterea adevărată a dragostei respective și nu s-au sfiit să o folosească pentru a face bine. Unul din rabinii pe care i-am avut la ieșiva – interesant sau fatidic numit rabinul Yaakov Love – a spus odată că Iom Kipur, ziua când Dumnezeu ne iartă păcatele, este o zi absolut extraordinară. Pentru că Dumnzeu nu ne iartă crezând că nu vom mai păcătui, ci știind precis că anul următor ne vom afla din nou cu păcatele noastre înaintea Lui. Ne iartă nu pentru ceea ce suntem sau ceea ce facem, ci pentru că ne iubește necondiționat și neechivoc.
Din dragoste, Moșe I-a răstălmăcit cuvintele lui Dumnezeu și a spus: Da, evreii sunt un popor încăpățânat, dar tocmai de aceea ar trebui să-i salvezi, pentru că odată ce îi iei ca popor al Tău, nu Te vor părăsi niciodată complet. Da, au păcătuit, însă Tu le-ai dat posibilitatea să păcătuiască, oferindu-le liberul arbitru. Și acum – pentru că îi iubești și pentru că Te iubesc (deși ei uită asta mai mereu) – trebuie să îi scoți din locul acesta și să îi conduci etern prin veacurile istoriei.
Din dragoste, Ovadia și-a învins teama și i-a ținut în viață, cu pâine și apă, într-o peșteră, pe profeții lui Dumnezeu. Din dragoste, Eliahu L-a ”șantajat” pe Dumnezeu și L-a ”forțat” să Își arate gloria unei națiuni care în acel moment nu era cu siguranță demnă să o vadă. Din dragoste, toți acești oameni au făcut lucruri neașteptate și parțial neînțelese, care însă au adus cu ele salvarea și consolarea atât de necesare…
Iată așadar cum piesele puzzle-ului se reunesc sub același acoperiș al relației și dragostei.
Unul din rabinii mei, rabinul Avi Weiss, a explicat odată că termenul ebraic אהבה (ahava – ”dragoste”) este strâns legat de rădăcina arameică הב (hav – ”a da”). Așadar, ce suntem dispuși să dăm pentru dragostea din viața noastră?
Când relațiile noastre trec prin momente de cumpănă, ce facem? Încercăm să le reparăm cu adevărat, să prevenim deteriorarea lor? Sacrificăm timp și energie – cu adevărat, nu doar în vorbe – pentru a le face să meargă? Trecem prin foc și apă pentru a ne proteja și salva frații și surorile, pe cei apropiați, pentru a apăra și prețui orice viață umană? Luptăm pentru valorile pe care le-am moștenit de la oamenii pe care i-am iubit în trecut sau pe care le-am descoperit la oamenii cu care împărțim prezentul? Predăm mai departe acele valori, pentru ca și copiii noștri să poată beneficia de pe urma lor? Înălțăm o rugăciune (sau chiar pumnul uneori) către Dumnezeu pentru a cere un miracol atunci când chiar e nevoie de el?
Iubim cu adevărat? Și dacă răspunsul este DA, cât de departe suntem pregătiți să mergem pentru dragostea noastră?
Șabat Șalom!
Mulțumesc frumos.
Shabbat Shalom!
Bun comentariu ,dragostea o floare rara printre noi.
Shalom, Rabbi! Multumim inca o data pentru nivelul la care ii ridicati pe cei ce citesc si interpreteaza foarte atent comentariile dumneavoastra.
Multumesc.