[Haftara Kedoșim: Ezekiel 22:1-16]

Cele șaisprezece versete pe care le citim în Haftara aceastei săptămâni sunt ”norocoase” anul acesta… În majoritatea anilor din calendarul iudaic, când două pericope sunt citite împreună, Haftara asociată este practic întotdeauna fragmentul corespunzător celei de-a doua pericope. Însă în cazul pericopelor Aharei Mot și Kedoșim, regula este aproape întotdeauna inversă: când cele două pericope se citesc împreună, Haftara este din capitolul 9 din Cartea lui Amos, adică Haftara Aharei Mot, și nu Haftara Kedoșim. De altfel, singura situație în Haftara Kedoșim este citită în sinagogi este cea de anul acesta, când pericopele Aharei Mot și Kedoșim sunt citite separat și când Aharei Mot nu se suprapune peste Șabat Hagadol. Ba chiar — pentru ca lucrurile să fie încă și mai complicate — chiar și în ani precum acesta, toate comunitățile sefarde și o bună parte a comunităților așkenaze (ex: comunitățile de origine lituaniană, unele comunități hasidice etc.) aleg să citească tot Haftara Aharei Mot și nu Haftara Kedoșim.

De ce oare această aparentă ”aversiune” față de Haftara Kedoșim și mesajul pe care profetul Yehezkel (Ezekiel) ni-l oferă în versetele ei?

Răspunsul simplu este că Haftara Kedoșim nu este deloc una veselă. Mesajul ei, cu excepția ultimului verset, este unul deosebit de aspru și sumbru. El este, în fapt, o dojană grea la adresa poporului evreu, însoțită și o înșiruire a tuturor păcatelor pentru care — ne spune profetul — Dumnezeu a decis să permită distrugerea Ierusalimului și a Templelor Sfinte.

Desigur, dacă privim în Talmud (Yoma 9b) sau în Midraș, înțelepții ne spun că Primul Templu a fost distrus din cauza idolatriei (עבודה זרה — avoda zara), iar Al Doilea Templu din cauza urii fără motiv între oameni (שנאת חינם — sinat hinam). Însă comentând asupra versetului al șaptelea al Haftarei, Rași ne spune următoarele:

Toate păcatele relatate în pericopa Kedoșim, în Levitic cap. 19-20, păcate asupra cărora Dumnezeu i-a prevenit pe evrei [să nu le facă], sunt relatate aici.

Numărând, ajungem la o imagine deloc încurajatoare… Nu mai puțin de douăzeci și patru de păcate — care de care mai grav și mai cutremurător — sunt enumerate aici: crimă, idolatrie, incest, adulter, furt, nepăsarea față de văduvă și orfan, necinstirea părinților, mită, pervertirea justiției, corupție, încălcarea Șabatului, denigrarea sfințeniei lui Dumnezeu și multe altele.

Ideea unei astfel de enumerări nu poate trece neobservată. În plus, faptul că Rași — arareori un comentator global sau care să puncteze legături de acest tip între fragmente biblice — menționează că păcatele enumerate în pericopă sunt corespondente celor enumerate în Haftara, ar trebui să ne pună pe gânduri. Ce vrea așadar de fapt Haftara să ne spună?

O explicație interesantă este aceea avansată de rabinul dr. Gidon Rothstein, care în comentariul său pe marginea Haftarei spune următoarele:

Midrașul și unii comentatori încearcă să aducă dovezi legate de care păcat exact a fost cel care a determinat distrugerea Ierusalimului. (Așa se remarcă, în fond, cele două păcate menționate mai sus: idolatria și ura.) Însă pe cât de importantă este această întrebare și selecție, a oferi un răspuns definitiv la ea riscă să neglijeze problema globală, anume aceea că oamenii trăitori în Ierusalimul acelor vremuri au încălcat de fapt toate principiile centrale menționate în pericopa Kedoșim.

Așa cum îi spune și numele, pericopa Kedoșim este una care oferă o rețetă pentru sfințenie. ”Fiți sfinți, pentru că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt!”, ne spune Tora în debutul pericopei, în Leviticul 19:2. Sfințenia nu ar trebui să fie ceva ieșit din comun, ci o stare de fapt naturală, un ideal către care ar trebui să tindă fiecare om care își dorește să Îi emuleze și să îi cinstească atributele lui Dumnezeu. Oamenii sunt obligați să protejeze viața pentru că Dumnezeu protejează viața. Sunt obligați să ocrotească pe cei nevoiași pentru că Dumnezeu îi ocrotește pe cei nevoiași. Sunt obligați să își înfrâneze pornirile pentru că Dumnezeu își stăpânește mânia, alegând în schimb să ofere omenirii milă, dreptate, justiție.

Când oamenii însă renunță la toate aceste idealuri, nici locul lui Dumnezeu în mijlocul poporului, simbolizat de Templul din Ierusalim, nu își mai regăsește rostul. În enumerarea sa, profetul Ezekiel ne spune de fapt că greșelile oamenilor din acele vremuri au mers dincolo de ”răul obișnuit”, de păcatul comun. În acele vremuri fatidice, cele cu care a început cel mai lung exil din istoria unui popor, evreii au ales să nesocotească toate principiile de bază ale iudaismului, toate poruncile Torei, toate elementele relației lor cu Dumnezeu. Numai mila nemărginită a Acestuia și promisiunea eternă făcută patriarhilor a făcut ca verdictul de exil și distrugere să nu fie definitiv și irevocabil.

Însă de atunci au trecut mulți ani… În exil, înconjurat adesea de adversitate și greutăți, poporul lui Israel s-a regăsit pe sine. Și chiar dacă până la idealul recunoașterii depline a lui Dumnezeu și al respectării întru totul a Torei mai este încă drum lung, ceea ce profetul menționează în chiar ultimul verset al Haftarei — singurul de altfel cu un mesaj pozitiv — nu poate fi ignorat. În acel verset, de fapt, se regăsește imaginea actuală a poporului evreu, revenirea pe drumul către idealul sfințeniei și ”jaloanele” pe care istoria le-a consemnat pe acest drum:

Atunci (în timpul exilului) te vei redescoperi pe tine însuți în ochii popoarelor și vei ști că Eu sunt Dumnezeu. — Ezekiel 22:16

În ziua în care scriu acest comentariu, evreii de pretutindeni sărbătoresc Iom HaAțmaut, Ziua Independenței Statului Israel Modern. Cu trecerea sa bruscă de la lacrimi la cântec, de la durere la bucurie, de la Ziua Aducerii Aminte (trecut) către o un spațiu temporal complet diferit (prezent și viitor), Iom HaAțmaut este de fapt o ”redescoperire” modernă a identității noastre naționale. Ea este o reamintire a ceea ce de fapt suntem sau aspirăm să fim înaintea lui Dumnezeu, un ממלכת כהנים וגוי קדוש — ”un popor de preoți și o națiune sfântă.” (Exodul 19:6) Este o încurajare la a depăși greșelile trecutului, la a transforma păcatele în virtuți, erorile în succese, slăbiciunile în puncte forte și șovăielile în certitudini. Este ziua în care celebrăm Statul Israel, pe care tradiția iudaică l-a consacrat ca fiind ראשית צמיחת גאולתנו — reșit țmihat geulateinu — ”momentul de început al mântuirii noastre”.

Haftara pericopei Kedoșim ne aduce aminte de greșelile trecutului nu pentru a ne descuraja sau pentru a ne face să ne plângem soarta. Viața este prea scurtă pentru așa ceva… Haftara ne aduce doar aminte de ce avem de completat și corectat, precum și de răsplata pe care o putem primi atunci când acest proces reușește: redobândirea identității noastre personale și naționale, sub aripa ocrotitoare a lui Dumnezeu, ca trăitori în țara noastră, pe pământurile promise de Dumnezeu lui Avraham, Ițhak și Iaacov.

Deși relativ ”evitată” de tradiție ca și Haftara, porțiunea pe care o citim în această săptămână, în săptămâna în care celebrăm și Iom HaAțmaut, ne spune de fapt unde să ne căutăm puterea și identitatea atunci când ni se pare că le-am pierdut: în relația noastră eternă cu Creatorul tuturor lucrurilor, Cel care a fost și rămâne de-a pururea alături de poporul Său.

Șabat Șalom și Hag HaAțmaut Sameah, o Sărbătoare a Independenței Israelului cu bucurii, împliniri și, mai ales, cu multă PACE în Israel și în întreaga lume!

Share This