Mi-am dat seama de curand ca oamenii pot sta minute in sir in aceeasi camera fara sa isi vorbeasca. Ma rog, poate nu chiar “de curand”, poate stiam de mult ca acest lucru este posibil, insa mi-am dat seama de curand cat de des se intampla… Atunci cand luam liftul impreuna cu persoane pe care nu le cunoastem, punctul catre care se indeapta aproape toate privirile este panoul care indica etajul la care am ajuns. In autobuz, privirile se indeapta catre fereastra, catre tavan sau podea sau, in cel mai fericit caz, catre o carte sau un ziar pe care il citim “cu nesat”. Exista aproape o regula nescrisa ca nu ai voie sa privesti un necunoscut in ochi, ca acest lucru ar fi o incalcare a intimitatii, un afront, un “atac la persoana”…

Este ciudat, nu? Nici nu gandim prea mult cand facem acest lucru, nici nu ne trece prin cap de multe ori ca facem ceva straniu sau ca, poate, gresim… In fond, “strainul” are problemele lui, nu ne cunoastem, poate nu ne vom mai intalni niciodata si de ce oare ar merita sa investesc chiar si o simpla privire sau un zambet intr-o astfel de relatie? Mi se intampla si mie, de multe ori… Chiar acum, cand scriu aceste randuri, in sala de clasa unde sunt mai exista o persoana. O fata de vreo douazeci si ceva de ani, care a intrat si a intrebat daca poate lucra si ea in aceasta sala de clasa. Am spus da, evident, dar apoi, scriind, mi-am dat seama ca asta a fost tot ce am spus… Ne-am cufundat amandoi in treburile noastre si ne-am ignorat reciproc, fara sa fim curiosi macar cum ne cheama si ce ne aduce in acelasi loc. Credeti ca ar fi fost oare ciudat sa spun: “Eu sunt Sorin, pe tine cum te cheama?” Hmm, cred ca voi incerca, chiar sunt curios sa vad cum suna…

Pericopa Bo, din aceasta saptamana, ne povesteste despre ultimele urgii pe care Dumnezeu le abate asupra Egiptului: lacuste, intuneric de trei zile si moartea intailor-nascuti. Este de fapt o progresie, urgiile devenind din ce in ce mai cumplite. Dupa ce Tara Egiptului este devastata de molima, grindina si animale salbatice, dupa ce oamenii sunt loviti cu bube, paduchi sau broaste, dupa ce Nilul este preschimbat in sange, ultimele trei plagi sunt cele care pun punct final incapatanarii faraonului. Lacustele vin sa distruga tot ceea ce ramasese de pe urma grindinei, intunericul cuprinde apoi Egiptul timp de trei zile, pentru ca, in final, toti primii-nascuti ai egiptenilor sa moara drept pedeapsa pentru toti copiii evrei aruncati in Nil si pentru toata cruzimea anilor de sclavie.

Insa putina lume stie ca de fapt au existat doua urgii ale intunericului in Egipt! In versetele 10:13-15 si mai apoi 10:23-24, Tora descrie urgia lacustelor si cea a intunericului astfel:

Si a intins Moshe toiagul peste Tara Egiptului si Dumnezeu a facut sa sufle un vant dinspre rasarit peste tara, toata ziua si toata noaptea aceea. Dimineata, vantul dinspre rasarit a adus lacustele. Lacustele au venit peste Tara Egiptului si s-au asezat pe toata intinderea Egiptului. Erau in numar atat de mare incat nu mai fusese si nu va mai fi un astfel de roi de lacuste. Si au acoperit intreaga fata a pamantului si s-a intunecat pamantul si au mancat toata iarba de pe pamant si toate roadele pomilor pe care le lasase grindina si nu a ramas nimic verde in copaci si in iarba de pe camp, in toata Tara Egiptului. (Ex. 10:13-15)

Si a intins Moshe mana catre cer si a fost intuneric dens in toata Tara Egiptului timp de trei zile. Nu a vazut nici un om pe fratele sau si nu s-a ridicat nici un om din locul sau timp de trei zile. Dar fiii lui Israel aveau lumina in casele lor. (Ex. 10:23-24)

Asa cum am spus, exista doua urgii ale intunericului in Cele Zece Plagi. Tora ne spune, vorbind despre lacuste, ca “s-a intunecat pamantul, iar cuvantul ebraic utilizat este absolut acelasi ca si in cazul intunericului: hosheh. Oare despre ce este vorba?

In comentariul sau asupra acestor versete, Ibn Ezra ne explica urmatoarele: “pamantul a fost acoperit si s-a intunecat, pentru ca lacustele s-au asezat intre pamant si soare [si au facut umbra], caci pamantul este intotdeauna in intuneric. Desigur, Ibn Ezra incearca sa explice stiintific fenomenul si ne aduce aminte de faptul ca fara lumina Soarelui, Pamantul ar fi intr-adevar in intuneric. Insa sa fie oare numai asta explicatia ?!

Urgia intunericului ne va raspunde la aceasta intrebare. In Egipt, intunericul a fost dens, palpabil. Iar comentatorii Torei ne spun ca acesta este motivul pentru care nimeni nu s-a ridicat din locul lui timp de trei zile, pentru ca nu stiau incotro sa mearga in acea bezna (Ibn Ezra). Dar poate ca intunericul a insemnat mai mult decat atat… “Lo rau ish et ahiv velo kamu mitahtav shloshet iamim”“nu a vazut nici un om pe fratele sau si nu s-a ridicat nici un om din locul sau timp de trei zile”. Poate ca intunericul acela nenatural, dens si greu, era mai mult decat lipsa luminii. Poate ca intunericul era chiar faptul ca nici un om nu isi vedea fratele.

Chiar si atunci cand suntem cu altii in aceeasi camera, de multe ori, “nu ne vedem fratele”. Si nici nu ne “ridicam din locul nostru” atunci cand altii au nevoie de noi. Fiecare are problemele sale, fiecare alearga cu treburi, cu griji… Insa oare chiar suntem atat de ocupati? Oare chiar nu ne putem opri o secunda, oare nu ne putem macar gandi la toate acestea?

Intunericul dens din pericopa Bo a venit instantaneu, odata cu ridicarea mainii lui Moshe catre ceruri. Insa lacustele au fost aduse de vant, in decursul unei zile si unei nopti intregi. Si, daca ne gandim bine, nici una din acele lacuste nu putea intuneca fata pamantului de una singura. Numai impreuna, milioane, zeci si sute de milioane, au reusit acest lucru…

Cam in aceeasi maniera creste si intunericul ignorarii. Nu ignorantei, ci ignorarii, nepasarii. Incepe timid, cu reguli nescrise de a nu ii privi pe necunoscuti in ochi, incepe cu o singura privire catre panoul care indica etajele in ascensor, si apoi se mareste si prinde puteri. Cand ne dezmeticim (daca o facem), ne dam seama ca nu ii vedem pe altii in jur, ca privim permanent catre panoul indicator cu etaje si ca nu ne ridicam din locul nostru nici daca oamenii sufera la cativa pasi… Si atunci, asa cum spune Ibn Ezra, “pamantul este intotdeauna in intuneric”.

“Dar sunt necunoscuti”, ne spunem, “iar regulile nescrise sunt reguli, nu-i asa? Si in plus, doar nu suntem oameni rai doar pentru faptul ca nu ii intrebam pe altii cum ii cheama…” Fara indoiala, insa trebuie sa nu cadem in plasa comoditatii de a nu avea relatii cu altii. Trebuie sa fim constienti ca exista nevoie si suferinta chiar in propria noastra curte, ca sunt oameni care intind mana pe strada si care, poate, ar fi mai putin tristi daca ne-am opri cateva secunde si le-am spune o vorba buna. Poate ca suntem scutiti de a intra in vorba cu necunoscuti, insa trebuie sa avem permanent in minte ca exista copii ai strazii sau rezidenti ai orfelinatelor sau caselor de batrani pe care i-ar bucura sa trecem pe la ei si sa ii intrebam simplu: “Cum te cheama?”. Exista pentru multe din aceste lucruri idei si initiative, unele chiar foarte de succes, trebuie doar sa ne implicam un pic. Si chiar si fara ca cei din jurul nostru sa aiba nevoie de ceva, poate merita sa “stricam” o privire si un zambet, unui “bunic” pe care il “adoptam”, unui nevoias pe care il intalnim in drum spre servici sau unui alt om, pur si simplu, doar pentru ca este om.

Exista bariere astazi care ar trebui rupte. Exista relatii care ar trebui schimbate. Si exista reguli nescrise care ar trebui rescrise. Cand mergeam cu tata pe munte, in urma cu ani, m-a invatat sa spun “buna ziua” tuturor si sa ma opresc cateva minute cand ne intalnim cu cineva. Fac si acum acest lucru, desi pare poate desuet. Dar este un exercitiu care merita efortul… Probabil ca nu va rupe intunericul, insa cu siguranta il va lumina un pic.

Incercati si voi, chiar data viitoare cand sunteti intr-un autobuz sau ascensor! Poate ca doua vorbe schimbate cu un necunoscut vor valora mai mult decat peisajul de afara sau traseul exact, din etaj in etaj, al liftului… Si poate ca va fi si un minim de “antrenament” pentru alte situatii in care intunericul, brusc sau lent, dens sau subtire, intunericul lipsei de relatii intre oameni trebuie cu adevarat dat la o parte. Poate ca vom reusi in alte episoade, mai importante, ale vietii noastre, sa ne vedem fratele si sa ne ridicam din locul in care ne aflam atunci cand altii sunt in preajma. Nu ma credeti pe cuvant ca va fi mai bine, incercati si voi!

Shabat Shalom!

P.S. Apropo, pe fata din sala de clasa unde scriu aceste randuri o cheama Sheri, isi scrie acum lucrarea de absolvire pentru Columbia University, a ales o tema despre viitorul iudaismului modern-ortodox in Statele Unite si este ruda indepartata cu un viitor absolvent al Yeshiva University care va veni ca rabin in Romania pentru cateva luni. Si este o persoana chiar foarte simpatica si interesanta. Asta ca sa vedeti ca se poate!… 🙂

Share This