Un comentariu recent pe site-ul DvarTora a suscitat profund interesul cititorilor. Este vorba despre comentariul la pericopa de săptămâna trecută, ”Esav și evreii” (Vaiețe 5778), care a ajuns în foarte scurt timp unul din cele mai comentate articole de pe site. Motivul? În acest comentariu vorbeam despre Esav și despre relația sa cu fratele său Iaakov, prezentându-l totodată pe primul într-o lumină mai puțin ”clasică”, una a reconcilierii și nu a condamnării.
În pericopa din această săptămână există un episod care completează într-un fel acel comentariu. În el, accentul cade nu pe personalitatea lui Esav, ci pe cea a lui Iaakov, însă episodul are profunde implicații asupra relațiilor interumane, la fel ca și cel din pericopa trecută.
Scena este simplă: după 22 de ani de absență, după un foarte lung exil, cu două soții și cu copiii acestora lângă ele, Iaakov vine acasă. Pe drum, el află că în întâmpinarea sa vine fratele său Esav, însoțit de patru sute de oameni înarmați. Același Esav, care în Geneza 27:41 jurase să îl omoare pe Iaakov pentru că a luat binecuvântarea de întâi-născut de la tatăl lor Ițhak. Sau poate nu este același Esav?
Ceea ce cunoaștem cu certitudine este reacția lui Iaakov. Tora ne spune că Iaakov a făcut trei lucruri: s-a pregătit de război, împărțindu-și familia în două tabere, cu speranța că măcar una dintre ele va supraviețui în cazul unui conflict; s-a rugat lui Dumnezeu să îl protejeze; și a trimis daruri bogate către fratele său, cu speranța că îi va potoli mânia. Trei acțiuni, trei căi potențiale spre supraviețuire… Există însă în acest episod un fragment de verset care ne vorbește nu despre acțiunile lui Iaakov, ci despre sentimentele sale:
ויירא יעקב מאד ויצר לו – Iaakov s-a temut mult și s-a îngrozit – Geneza 32:8
Comentatorii oferă explicații variate pentru acest fragment de verset, una mai interesantă decât alta.
Unul din rabinii francezi ai secolului al 12-lea, Iosef Behor Shor, vorbește despre o dilemă pe care Iaakov o avea: să lupte sau să fugă. Desigur, alegerea ar fi trebuit să fie evidentă, ținând seama de promisiunea lui Esav din urmă cu ani. Însă douăzeci și doi de ani trecuseră și poate atitudinea lui Esav față de Iaakov se schimbase? În plus, dacă Esav venea pașnic la Iaakov, să-l întâmpine și nu să-l atace, atunci pregătirile de luptă ar fi fost nu numai inutile, ci și periculoase, pentru că i-ar fi dat un (nou) motiv lui Esav să reacționeze violent. Iar dacă, în schimb, alegea să nu se pregătească de luptă și totuși Esav venea cu gânduri rele, Iaakov ar fi fost complet descoperit și vulnerabil. Oricare dintre alegeri comporta riscuri, și acestea erau substanțiale, putând face practic diferența dintre supraviețuire și moarte. Fără doar și poate, un foarte puternic motiv și de a ”se teme”, și de a ”se îngrozi”…
Hizkuni, un alt rabin francez, de data aceasta trăitor în secolul al 13-lea, sugerează că – în ciuda faptului că era însoțit de îngeri ai lui Dumnezeu, după cum precizează Tora la finalul pericopei trecute (Geneza 32:2) – Iaakov nu știa dacă acei îngeri aveau chiar puterea să îl protejeze. Mai precis – explică Hizkuni – Iaakov era îngrijorat ca nu cumva vreo acțiune pe care o făcuse în cei douăzeci și doi de ani de absență de acasă să fi fost un păcat care să-i anuleze meritele. Ca potențial păcat, Iaakov lua în calcul și faptul că ultimii șase ani din cei douăzeci și doi fuseseră petrecuți la Lavan nu forțat de împrejurări, ci din propria inițiativă, pentru a acumula avere cu care să își întrețină familia. Însă în toată această perioadă, Esav – se presupunea – avusese nenumărate ocazii să aibă grijă de părinții săi, în special de tatăl lor bătrân, Ițhak, pe care Iaakov îl ignorase. Un potențial merit pentru Esav (onorarea părinților) și un potențial păcat pentru Iaakov – o combinație care conducea la și mai multă anxietate și teamă.
O personalitate relativ controversată, Malbim, un rabin rus al secolului al 19-lea și fost Rabin Șef al Bucureștiului începând cu anul 1859, îl critică pe Iaakov. Conform explicației sale, Iaakov ar fi trebuit să aibă în acel moment mai multă credință în Dumnezeu. Faptul că nu a avut-o a făcut necesare pregătirile de război și darurile pe care le-a trimis lui Esav. Dacă însă credința sa ar fi fost perfectă, dacă nu s-ar fi îndoit deloc, Iaakov ar fi meritat miracolele divine și nu ar fi avut niciun motiv nici să ”se teamă”, și nici să ”se îngrozească”.
Radak, un alt rabin și comentator francez al secolului al 12-lea, explică într-o primă fază dublarea termenilor ca pe o simplă unealtă literară menită să puncteze cât de intensă era frica lui Iaakov. Iar apoi aduce în discuție un Midraș care constituie și punctul de referință al comentariului lui Rași, probabil cel mai mare comentator al Torei din toate timpurile.
Vorbind despre fragmentul de mai sus, Rași remarcă faptul că, la prima vedere, unul din cele două verbe este inutil. ”A se teme” și ”a se îngrozi” sunt practic sinonime în limba română (eventual cu o nuanță de intensitate a sentimentului). Întâmplarea face ca ele să fie sinonime și în ebraică. Nu este vorba aici, ca în alte situații, de vreo eroare de traducere, ci despre un fenomen mult mai complex și mai interesant. Iată explicația lui Rași:
[Iaakov] s-a temut că poate va fi ucis și s-a îngrozit că poate va trebui să ucidă el pe cineva – Rași, cf. Bereșit Raba 76:2
Ceea ce Rași punctează aici sunt două elemente distincte, două frici separate și complementare. Prima frică (”s-a temut”) este fizică – teama de moarte. A doua frică (”s-a îngrozit”) este morală – teama că va fi poate nevoit să omoare pentru a se apăra.
Desigur – așa cum punctează și Talmudul în Tratatul Sanhedrin 72a – problema este departe de a fi rezolvată. În jurisprudența iudaică, la fel ca și în codurile de lege ale tuturor țărilor civilizate de astăzi, există noțiunea de legitimă apărare. În Talmud, principiul este enunțat sub forma: ”Dacă un om vine să te omoare, ai voie să îl omori tu mai întâi.”
Și atunci, pentru ce era Iaakov ”îngrozit”? Conform tuturor indicațiilor, inclusiv conform declarației și promisiunii clare a lui Esav din urmă cu ani, acesta din urmă venea către Iaakov cu intenții rele. Conform legii, Iaakov era perfect îndreptățit să prevină acele intenții ale lui Esav și ale oamenilor săi, chiar folosind forța. Întrebarea era însă: câtă forță? Siftei Hahamim (rabinul polonez din secolul al 17-lea Shabtai Bass) sugerează următoarele: poate că unii din oamenii lui Esav nu veneau neapărat cu intenții rele, poate doar își protejau stăpânul, poate voiau doar să câștige lupta cu Iaakov și oamenii săi, dar nu neapărat să îi omoare. Era oare Iaakov îndreptățit să îi ucidă în aceste condiții? În plus, avea el oare voie să folosească forță letală dacă ar fi putut obține același rezultat – îndepărtarea pericolului – doar rănindu-i, însă fără a-i omorî?
La prima vedere, întrebările par ”căutate”, scornite doar pentru a genera o explicație la redundanța din versetelui Torei. Însă dacă analizăm mai atent, acest tip de întrebări nu sunt nici unice pentru Iaakov, și nici limitate la respectivul context sau respectiva perioadă istorică. Ele pot fi întâlnite și astăzi, în lumea noastră modernă, și ele încearcă și acum conștiința oamenilor. Mulți oameni sunt – sau ar trebui să fie – ”îngroziți” în mod similar de decizii pe care le au de luat în viața și activitatea lor…
Pentru un lucrător de poliție – în ce condiții este îndreptățită folosirea armei din dotare? Pentru un medic – pe cine decide să salveze în condițiile unei sarcini problematice, mama sau copilul? Pe ce criterii distribuie o comisie medicală organele în cazul unui transplant, pe care dintre cei doi (sau mai mulți) potențiali beneficiari îi salvează? Cine trăiește și cine moare? Dacă un om este atacat, are mai întâi obligația să fugă (dacă poate, desigur), sau are voie să își apere viața și integritatea corporală direct, chiar cu prețul vieții agresorului (așa-numita doctrină ”stand your ground”)? Unde punem granița dintre libertatea și dreptul la intimitate ale individului și siguranța publică? Ce alegem când putem salva mai multe vieți cu prețul uneia singure? Ce facem într-un război: oferim sau nu asistență medicală și ajutor umanitar cetățenilor unei țări sau membrilor unui grup oarecare cu care suntem în conflict? Cum ne comportăm în situația în care suntem forțați să ne apărăm țara? Ce simțim atunci față de atacatorii noștri? Ură? Răzbunare? Tristețe? (Este celebru aici citatul atribuit Goldei Meir în care spunea: ”Pacea [în Orientul Mijlociu] va veni doar atunci când arabii vor începe să-și iubească propriii copii mai mult decât ne urăsc pe noi.”) Și întrebările pot continua…
De unde provin aceste întrebări? De ce răspunsul la ele nu este simplu? Pentru că viața nu este simplă? Probabil. Pentru că suntem oameni și este practic imposibil să avem o perfectă înțelegere și evaluare a fiecărei situații în care ne putem afla? La fel de probabil.
Însă mai există o explicație, probabil la fel de importantă ca și celelalte: pentru că uneori problemele cu care ne confruntăm implică o dilemă morală. Ce este asta? Iată explicația oferită de rabinul Sacks, cu care vom încheia comentariul nostru:
Pentru a elucida acest episod, trebuie să împrumutăm un concept din filosofie, anume ideea de dilemă morală. Această sintagmă este adesea utilizată imprecis, în sensul unei probleme morale, a unei decizii etice dificile. De fapt însă, ea reprezintă ceva mult mai nuanțat. Problemele morale se prezintă adesea sub forma: ce este corect și ce este greșit să facem într-o situație dată? O dilemă morală este altceva. Ea apare în cazuri în care conflictul este între corect și corect sau între greșit și greșit – atunci când, orice am face, facem ceva ce, în alte circumstanțe, s-ar cuveni să nu facem. […] La finalul Războiului de Șase Zile, după ce Israelul a repurtat o uimitoare victorie, starea sufletească, dispoziția populației și autorităților în Israel a fost nu una de bucurie pentru victoria militară, ci dimpotrivă, de regret și durere pentru că am fost obligați să ucidem ca să ne apărăm țara. Acea dispoziție s-a născut cu mii de ani înainte când Iaakov, părintele poporului evreu, a simțit nu doar teama fizică a înfrângerii, ci și teama morală a [prețului] victoriei. Numai cei care sunt capabili să simtă ambele sentimente își pot apăra trupul fără a-și pune în pericol sufletul.” – Rabin Jonathan Sacks
Șabat Șalom!
Interesanta si elucidarea sau lamurirea sintagmei Dilema Morala. Mai invatam!
Daca tot s-a vorbit despre Esav ba intr-o lumina pozitiva ba intr-una negativa, as dori sa subliniez faptul ca desi Esav era pornit cu intentii deloc bune in intampinarea fratelui sau, totusi s-a oprit fara a se lasa cu un macel.
Despre Iakov, cred ca banuia ca fratele sau inca nu si-a reparat problema din trecut si anume: sa aiba si sa aiba mult, si sa aiba acum, instant daca se poate! Mai mult felul in care i-a trimis cadourile fratelui sau, pe rand, la distanta intre ele, cumva sa fie privit poate de Esav ca o binecuvantare pentru el, care curge, curge, curge. Probabil ca lacomia lui Esav l-a „ajutat” pe Iakov.
Acum am vorbit de Esav si negativ. Cumva Esav il intruchipeaza pe omul care se lupta cu lumea materiala iar Iakov pe omul care se lupta lumea in lumea spirituala.
Aici, Iacov s-a comportat magistral.
Iacov, nu avea nevoie de alt motiv pentru a-i fi frica de esau si a se ingrozi de el decat acela al cunoasterii personalitatii lui esau . egoismul, prostia si rautatea care erau trasaturile definitorii ale fratelui sau, nu erau straine nici personalitatii lui iacov (cel mai bine vedem asta din comportamentul lui fata de sotii si fata de tatal acestora) . pe de alta parte, omului prost, egoit si rau nu-i trebuie motiv sau motive rationale pentru a face rau cuiva. La nevoie constiinta lui le va inventa, insa pentru sine, nu are nevoie de ele daca vrea sa faca ceva rau. Acesta tipologie te ucide cu sange rece si iti spune privindu-te in ochi, foarte impacat cu ceea ce a facut, fara urme de vinovatie, ca a facut asta pentru ca a vrut si pentru ca a putut. Nu au probleme sau dileme morale. Astia rad de persoanele care isi pun sau isi fac probleme de corectitudine etica.
De ce consider ca s-a comportat iacov magistral? Pentru ca dupa ce a inteles faptul ca esau nu vine sa-l intampine cu 400 de oameni pe post de garda de corp, a calculat solutiile pe care le avea si posibilele consecinte ale acestora si a luat decizia care l-a condus la victoria unui razboi conventional fara ca macar sa lupte corp la corp asa cum esau era pregatit sa o faca. cu pierderile cele mai mici. A dat animale pentru pastrarea vietilor oamenilor lui, a copiilor lui, a sotiilor lui si pentru viata lui asa cum Dumnezeu, mai tarziu, a poruncit pe muntele sinai. si-a respectat si promisiunea facuta la betel. Pentru acele vremuri, si nu numai, Iacov a avut o minte si un creier genial. putem spune din acest episod ca iacov a trait acum aproape 6000 de ani mult desupra multor conducatori de state si generali in zilele noastre. sau pur si simplu Tora este mereu actuala.