DUMNEZEUL CUI? (Șmone Esre #3)

V-ați gândit vreodată care este modul cel mai firesc în care un om I se poate adresa lui Dumnezeu? Desigur, Îi poate spune simplu ”Doamne”, însă acest cuvânt – așa cum am discutat deja în comentariile anterioare – ilustrează de obicei în iudaism doar atributul milei divine. Iar Dumnezeu – o știm cu toții – este mult mai mult decât atât…

De altfel, dacă ne gândim bine, însăși ideea de a-L ”reduce” pe Dumnezeu la un singur atribut este problematică, ba chiar unii ar putea numi-o eventual blasfemie. Cum am putea noi, muritori și limitați, să Îi înțelegem esența unei Entități infinite în timp și spațiu? Cum ne putem gândi că Dumnezeu este doar ceea ce ne dorim noi să fie în momentul în care Îi vorbim: părinte, sfătuitor, stăpân, salvator, creator etc. Răspunsul simplu: nu putem. Și dacă nu Îi putem cuprinde esența și nu i-o putem ”simplifica” până la un nivel cu care să fim confortabili, atunci cum putem oare stabili o relație cu El?

Ei bine, prima binecuvântare din Șmone Esre, supranumită sugestiv ברכת אבות (”birkat avot”) – ”binecuvântarea părinților”, oferă un răspuns la această întrebare: relația noastră cu Dumnezeu este ”colorată” de relația pe care o are El cu semenii noștri și, totodată, de cea pe care a avut-o cu înaintașii noștri. Aceste două componențe relaționale – una ”orizontală” și alta ”verticală” în timp – definesc identitatea și destinul poporului evreu și se constituie ca un prim pas către identificarea noastră personală ca evrei.

Privită însă atent, sintagma pe care o folosim pentru a realiza aceaste conexiuni este una stranie. Iată ce spunem în prima binecuvântare din Șmone Esre (în cele câteva cuvinte îngroșate mai jos):

ברוך אתה ה’ אלקינו ואלקי אבותנו – Binecuvântat ești tu Doamne, Dumnezeul nostru și Dumnezeul părinților noștri

”Dumnezeul nostru” este practic motivul pentru care ne aflăm acum în fața Lui. Dacă nu am simți că ne este aproape, că este cu noi, că are grijă de noi și că ne iubește, nu am avea practic motive pentru rugăciune. Odată cu acceptarea acestor ipoteze, acestor componente ale credinței, odată cu asumarea destinului poporului din care fac parte, evreii Îl recunosc pe Dumnezeu ca fiind ”al lor”.

Desigur, două precizări importante se impun aici:

Prima este că sintagma ”Dumnezeul nostru” nu este exclusivistă. Altfel spus, Dumnezeu nu este al nostru și numai al nostru, celelalte popoare sau ceilalți oameni, neevreii, neavând dreptul de a-L invoca și de a-L slăvi. Dimpotrivă, în ritualul Templului, spre exemplu în timpul sărbătorii de Sucot, pe altar erau aduse ofrande aparținând tuturor popoarelor. Iar în extraordinara sa viziune profetică, Isaia ne spune următoarele:

Și pe străinii care se vor alipi de Domnul ca să Îl slujească și să iubească Numele Domnului, ca să fie slujitorii Lui, și pe toți cei care vor păstra Șabatul ca să nu-l profaneze și care vor stărui în legământul Meu, îi voi aduce la muntele Meu cel sfânt și îi voi bucura în casa mea de rugăciune. Arderile-de-tot și jertfele lor vor fi primite pe altarul Meu, כי ביתי בית תפלה יקרא לכל העמים – căci casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele. – Isaia 56:6-7

Iar a doua precizare ține de faptul că în definirea relației noastre cu Dumnezeu folosim pluralul. În Șmone Esre, Dumnezeu nu este ”al meu”, ci ”al nostru”. Rugăciunea este colectivă, izvorâtă din inimile tuturor și rostită întru binele tuturor. Este același mecanism pe care îl utilizăm de Roș Hașana (Anul Nou) și Iom Kipur (Ziua Iertării Păcatelor), când venim înaintea lui Dumnezeu nu ca indivizi, ci ca obște, pentru că numai așa putem spera ca dorințele și rugile noastre să fie ascultate, ca greșelile noastre să fie iertate, ca meritele noastre să conteze. Ca indivizi, avem de obicei mai multe neajunsuri decât merite. Avem încăpățânări și neînțelegeri, limitări și sincope, avem păcate și uneori nu vedem poza globală. Ca popor, ca și colectivitate, avem șansa să depășim mai ușor toate aceste neajunsuri. Când venim înaintea lui Dumnezeu cu un merit colectiv, când ne inspirăm din înțelepciunea colectivă, când fiecare dintre noi acționează conform principiului כל ישראל ערבים זה לזה (”kol Israel arevim ze laze”) – ”toți evreii sunt responsabili unul pentru celălalt”, putem corecta din mers unele probleme și ne putem acorda o șansă mai mare la o relație pozitivă cu Dumnezeu.

De aceea, în Șmone Esre, vorbim despre ”Dumnezeul nostru”.

Iar ”Dumnezeul părinților noștri” reprezintă trecutul, originile noastre ca popor și indivizi. Desigur, facem aici referire și la înaintașii pe care i-am cunoscut și de care ne aducem aminte (părinți, bunici, poate stră-bunici), dar și la înaintașii care au debutat monoteismul și credința în Dumnezeul lui Israel. De la primii, primim inspirația pe care orice copil o primește de la părintele său, aceea a faptelor bune, a unei mângâieri, a unei amintiri care ni se întipărește în memorie și în suflet. Iar de la ceilalți, primim asigurarea unei fundații sigure în ceea ce privește credința și destinul nostru.

O întrebare adesea pusă de către comentatori pe marginea acestui fragment de rugăciune este următoarea: ”Ce trebuie oare să spună cineva care s-a convertit la iudaism? Cum poate persoana respectivă spune «Dumnezeul părinților noștri», când părinții săi nu au crezut în Dumnezeul lui Israel, ci au avut o altă credință (poate idolatră), o altă cultură și o altă practică religioasă?”

Pe parcursul secolelor, diferite răspunsuri au fost formulate la această întrebare. Să explorăm împreună sumar doar câteva, încercând să le înțelegem motivația și să învățăm din ele o lecție profundă și actuală:

Cel care s-a convertit […], când se roagă singur spune în loc de ”Dumnezeul părinților noștri” fraza ”Dumnezeul părinților lui Israel”. Iar când este în sinagogă, spune: ”Dumnezeul părinților voștri.” Iar dacă mama lui este evreică, spune: ”Dumnezeul părinților noștri” – Mișna Bikurim 1:4

În discuția sa pe marginea acestei mișna, Talmudul Babilonian (Talmud Bavli) pare să confirme distincția și să fie de acord cu concluzia că o persoană convertită ar trebui să folosească în rugăciune o formulă diferită. Însă Talmudul Ierusalemitean (Talmud Ierușalmi) este de altă părere, anume aceea că singura frază care trebuie utilizată – indiferent de persoană și indiferent de locație, privată sau la sinagogă – este cea care îi include pe toți, evrei născuți și convertiți deopotrivă, în poporul lui Israel. Motivul pe care îl invocă Talmudul Ierusalemitean este următorul: Avraham a fost părintele a multe popoare și el a făcut un legământ cu Dumnezeu în numele tuturor.

Aceasta este regula pe care Rambam (Maimonide) o precizează ca halaha (lege) și ea ne vorbește tuturor despre inclusivitate și deschidere:

De aceea, oricine se convertește la iudaism, până la sfârșitul generațiilor, și oricine care proclamă unitatea Numelui Atotsfântului, binecuvântat este El, așa cum este precizat în Tora, este numărat între discipolii părintelui nostru Avraham. […] Căci părintele nostru Avraham este părintele tuturor oamenilor demni care îi urmează calea, un părinte al tuturor discipolilor săi, și acest lucru îi include și pe cei convertiți la iudaism. De aceea, cei convertiți trebuie să spună: ”Dumnezeul nostru și Dumnezeul părinților noștri”, căci Avraham este părintele lor. – Teșuvot HaRambam (Responsa lui Maimonide)

Ceea ce Talmudul Ierusalemitean și codificarea legală a lui Maimonide fac este un lucru uimitor: ne învață ce înseamnă de fapt apartenența la un popor și un destin. În iudaism, nu doar sângele contează, ascendența, yichus-ul cum s-ar numi acest ”pedigree familial” în idiș. La fel de mult contează și decizia personală, simțămintele celui sau celei care vine înaintea lui Dumnezeu și disponibilitatea acestei persoane de a-și defini identitatea în raport cu poporul lui Israel. Pe scurt: o inimă deschisă și asumarea unei identități creează nu doar statut halahic, ci și apartenență la un popor și un destin.

În vremurile moderne, în perioada de după înființarea Statului Israel modern, au existat cazuri legale care au ajuns până la Curtea Supremă și au trebuit decise cu luare-aminte și înțelepciune. Au existat oameni care au pus, implicit, următoarea întrebare: Poate un om să fie ”evreu” dar nu ”de religie mozaică” ? Sau, viceversa, poate un om fi ”de religie mozaică” dar nu ”evreu”? În iudaism, putem separa identitatea etnică de cea spirituală și religioasă?

În toate cazurile analizate, Curtea Supremă a decis că apartenența la iudaism este un bloc unitar inseparabil al acestor două noțiuni: etnicitate și spiritualitate/religie. Oamenii care se nasc sau care devin evrei își asumă, prin însăși natura lucrurilor, o relație unică cu Dumnezeu, cu credința și religia mozaică, precum și cu istoria și destinul poporului lui Israel. Și invers: când ne asumăm relația religioasă cu Dumnezeul lui Israel, devenim evrei. (Desigur, există evrei nepracticanți ai religiei – cu exact același statut halahic ca și cei practicanți – însă acest subiect este dincolo de ceea ce ne-am propus în această serie de articole.) O idee interesantă și actuală, nu-i așa?

Și toate aceste noțiuni, despre lipsa elitismului și inclusivitate, despre deschidere și identitate holistică, despre responsabilitate personală și puterea colectivității, sunt conținute în doar câteva cuvinte în binecuvântarea de debut a rugăciunii de Șmone Esre. Desigur, discuția abia începe… În comentariul săptămânii viitoare ne propunem să explorăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, următoarele câteva cuvinte ale primei binecuvântări din Șmone Esre, în care ne sunt dezvăluite natura și scopul rugăciunii, precum și faptul că ea este, în esență, o experiență unică și particulară pentru fiecare dintre noi.

Șabat Șalom!