În decursul anilor, am dezbătut multe teme legate de pericopa Noah. Am vorbit despre cauzele potopului, desfășurarea sa, am făcut o paralelă cu Creația și o altă paralelă între Noe și Avraham, am descoperit câteva sensuri legate de ramura de măslin…  Astăzi, în cadrul eseului cu numărul 500 de pe site-ul DvarTora (!), aș vrea să ne uităm asupra versetelor 6:14-15 din Geneza. Scopul nu este neapărat acela pentru a extrage din ele o idee unitară, ci mai curând pentru a desluși câteva detalii de construcție a arcei, în speranța că veți găsi aceste explicații interesante și motivante pentru și mai mult studiu…

Ne spune Tora astfel:

עשה לך תבת עצי־גפר קנים תעשה את־התבה וכפרת אתה מבית ומחוץ בכפר: וזה אשר תעשה אתה שלש מאות אמה ארך התבה חמשים אמה רחבה ושלשים אמה קומתה – Fă pentru tine o arcă din lemn de gofer; [cu] încăperi să faci arca și să o acoperi pe interior și pe exterior cu smoală. Astfel să o faci: trei sute de coți lungimea arcei, cincizeci de coți lățimea ei și treizeci de coți înălțimea ei. – Geneza 6:14-15

Nenumărate întrebări pot fi adresate pe marginea acestei sumare descrieri. De ce spune Dumnezeu ”fă pentru tine” și nu doar ”fă”? Ce este o arcă? Ce înseamnă gofer? De ce trebuia acoperită arca pe interior și pe exterior și ce semnificație are termenul ebraic folosit pentru această acțiune (וכפרת)? Există oare vreo semnificație specială pentru dimensiunile de 300 x 50 x 30 de coți?

Prima expresie, עשה לך (ase leha), ”fă pentru tine” face aluzie la alte două formulări similare din textul biblic. În Geneza 12:1, Dumnezeu îi spune lui Avraham לך לך (leh leha) – ”pleacă”, sintagmă pe care Rași o interpretează: ”pleacă spre binele tău”. Idem, în Numeri 13:2, Dumnezeu îi spune lui Moise: שלך לך (”șelah leha”) – ”trimite”, interpretată ca ”trimite tu însuți ” sau ”trimite pentru tine”.

Desigur, această construcție gramaticală este una relativ comună în ebraică, așa că este posibil ca prezența ei să nu aibă prea mare relevanță. De altfel, unii comentatori chiar așa gândesc, ignorând particularitatea, însă Tora ne-ar fi putut spune simplu și לך (leh) – ”pleacă” în cazul lui Avraham, שלח (șelah) – ”trimite” în cazul lui Moise și, respectiv, עשה (ase) – ”fă” în cazul lui Noe. Faptul că particula לך (leha) este adăugată în toate aceste versete sugerează atât o potențială semnificație aparte, cât și o posibilă conexiune între cele trei episoade.

O explicație este că de fapt, în toate aceste episoade, Dumnezeu nu dă de fapt o poruncă. El oferă mai curând un îndemn către Avraham, Noe și Moise, menit a fi urmat doar dacă cel care îl primește consideră că acțiunea este benefică și pozitivă pentru sine și pentru cei din jur. Desigur, Dumnezeu este atotștiutor, dar răspunsul complet la întrebarea ”este acțiunea benefică?” depinde și de om și, mai precis, de modul în care înțelege el îndemnul lui Dumnezeu.

Astfel, pentru Avraham, plecarea din Ur-Casdim era benefică doar dacă Avraham înțelegea că ea nu reprezintă doar o îndepărtare geografică de locurile natale, ci și o îndepărtare etico-spirituală de ceea ce învățase și practicase până atunci, pentru a face loc în mintea și sufletul său noii credințe monoteiste. Pentru Moise, trimiterea iscoadelor în Canaan era benefică doar dacă această ”iscodire” era făcută cu înțelegerea clară că țara le fusese deja dată în stăpânire evreilor de către Dumnezeu. Iar pentru Noe, deși construirea arcei avea beneficiul imediat de a-l salva de la pieire, potențialul complet al invitației divine putea fi atins doar dacă Noe folosea anii de construcție ca să-și convingă semenii să i se alăture în căință (Rași, cf. Talmud, Sanhedrin 108b).

Avraham înțelege corect mesajul divin. Moise îl înțelege și el, deși, din păcate, majoritatea iscoadelor trimise de el în Canaan îl ratează. Iar Noe ratează și el mesajul divin, construind arca conform îndemnului, dar nereușind să recruteze în căință nici măcar un singur om din afara familiei sale.

Ca sumar: termenul לך (leha) adăugat după verb are două semnificații speciale:

  1. El este invitația lui Dumnezeu ca oamenii să încerce să-I înțeleagă vorbele, nu doar să I le urmeze orbește. נעשה ונשמה (naase venișma) – ”[Tot ce a vorbit Domnul] vom face și vom asculta!”, spun evreii în Exodul 24:7. Ambele componente sunt necesare: nici ascultarea fără execuție nu este bună, dar nici execuția fără o ascultare atentă.
  2. El este și o aluzie la faptul că Dumnezeu este permanent preocupat de binele oamenilor, dorind să le ofere ceea ce au nevoie și să-i ajute (Radak). Din păcate însă, ca în cazul iscoadelor trimise în Canaan, și în cazul generației lui Noe, intenția și intervenția lui Dumnezeu este uneori ratată de oameni, cu consecințe devastatoare.

* * *

Cuvântul תבה (teva) pe care Tora îl folosește pentru noțiunea de ”arcă” este și el unul straniu. Termenul apare doar într-un singur alt context în Tora, în povestea lui Moise. În Exodul 2:3, Tora ne spune că bebelușul Moise a fost pus de către mama sa într-un תבת גמא (tevat gome) –”coș de nuiele” plutind pe Nil, pentru a-l salva de decretul crud al lui Faraon.

Ce este așadar תבה (teva)? În mod cert, mama lui Moise nu l-a pus pe acesta într-o corabie și nici arca lui Noe nu era un coș de nuiele. Deci, cele două tevot (pluralul de la teva) sunt diferite, însă menirea lor este aceeași: de a proteja și a salva pe cineva de la furia apelor.

În ebraica modernă, טבה (teva) înseamnă ”natură”. Desigur, probabil că ați remarcat diferența, anume că ”natură” este ortografiat cu ט (tet) și nu cu ת (tav), dar aceste litere sunt adesea interschimbabile în universul interpretărilor rabinice și, desigur, ele se pronunță identic. Conform acestei interpretări, arca lui Noe reprezenta și întreaga natură, deoarece Noe fusese instruit să ia pe arcă câte două animale din fiecare specie, pentru a putea repopula pământul după potop. Idem, putem gândi că și coșul lui Moise reprezenta întreaga natură, deoarece salvarea lui Moise de la pieire era o condiție necesară pentru salvarea întregului popor evreu din robia egipteană.

În final, în lucrarea Kedușat Levi, rabinul hasidic Levi Ițhak din Berditchev traduce cuvântul תבה (teva) prin ”vorbă” și surprinde o aluzie ascunsă în acest verset. Omul – ne spune Kedușat Levi – este dator să-și măsoare vorbele cu atenție, asemenea măsurătorilor arcei, pentru a fi sigur că nu face rău prin ele celor din jur. Când cineva construiește o teva (adică o ”vorbă”), omul trebuie să-i măsoare înălțimea, adică să cugete la faptul că undeva sus, în ceruri, Creatorul se preocupă de ceea ce urmează să spună. Trebuie totodată să-i măsoare și lățimea, care este o măsură între două extreme, aluzie în acest caz la cele două ”ingrediente” ale serviciului divin: dragostea față de Dumnezeu vs. teama față de El. Și trebuie să îi măsoare și lungimea, care simbolizează potențialul pe care omul îl are în această lume.

Pentru rabinul Levi Ițhak din Berdichev, arca lui Noe reprezintă o metaforă pentru faptul că omul trebuie să fie atent cu vorba sa (și, cu atât mai mult, cu fapta sa), el notând că și dimensiunile reale ale arcei fac aluzie la ”vorbă”. Astfel, conform numerologiei iudaice (ghematria), cuvântul לשן (lașon) – ”limbă” (ortografiat cu holam și nu cu vav) este alcătuit din literele ל (lamed) cu valoarea numerică 30, ש (șin) cu valoarea numerică 300 și נ (nun) cu valoarea numerică 50. Mai țineți minte ce dimensiuni avea arca? Într-adevăr: 30 x 300 x 50 de coți.

* * *

Cuvântul גפר (gofer) este și el inedit, deși prea multe nu putem spune despre el. În fapt, cuvântul este unic în toată Biblia Ebraică (Tanah), astfel că o identificare clară a sensului său este practic imposibilă. Ibn Ezra, Radak și Rabeinu Behaiei îl înțeleg ca desemnând o specie de lemn ușor, care plutește pe suprafața apei. Onkelos îl traduce ca fiind o specie de cedru. Ralbag îl consideră o specie de lemn cu rezistență sporită la umezeală, făcându-l astfel potrivit pentru construcția arcei, care urma să petreacă mult timp plutind pe deasupra apelor dezlănțuite. Iar Rași sugerează că numele de גפר (gofer) este o aluzie la faptul că răutatea oamenilor din acele vremuri era atât de mare încât ei meritau să fie distruși la fel ca oamenii Sodomei și Gomorei, prin foc și גפרית (gofrit)- ”pucioasă” – a se vedea Geneza 19:24.

* * *

Modul în care este descris învelișul arcei este și el interesant, din mai multe perspective: materialul folosit pentru înveliș, cuvântul folosit pentru noțiunea de învelire și faptul că arca trebuia învelită (căptușită?) atât pe interior, cât și pe exterior.

La arca lui Noe, învelișul interior trebuia făcut din același material ca și cel interior: כפר (kofer), pe care Rași îl interpretează drept ”smoală”, conform sensului pe care îl are în Talmud (Șabat 67a) termenul arameic similar כפרא (kafra). Interesant este că la recipientul în care a fost pus Moise – celălalt episod biblic în care apare noțiunea de תבה (teva) – vorbim tot de două învelișuri, dar diferite de această dată: זפת (zefet) – ”smoală” la exterior și חמר (hemar) – ”lut” la interior.

De ce arca lui Noe avea același înveliș pe interior și pe exterior, în tip ce coșul lui Moise avea învelișuri diferite? Datorită dimensiunilor diferite ale celor două recipiente! Arca era uriașă, iar mirosul greu emanat de smoala de pe interior nu-i afecta prea mult pe ocupanții ei. Prin contrast, coșul lui Moise era mic, iar înăuntru era un bebeluș de trei luni, sensibil și delicat. Pentru a-l proteja pe Moise de mirosul neplăcut, mama lui Moise a căptușit interiorul coșului cu lut și nu cu smoală (Rași, cf. Talmud Sota 12a).

Ce ne pot spune însă toate aceste particularități? Ei bine, ne spun că detaliile sunt importante, că interiorul contează la fel, sau poate chiar mai mult, decât exteriorul și că rezultatele finale bune depind de planuri bune. Vă imaginați ce s-ar fi întâmplat, în ambele cazuri, dacă recipientul ar fi avut doar un singur strat învelitor? Dacă lemnul ales era prea greu și se scufunda în apă? Dacă rezistența materialului era nepotrivită? Ar fi supraviețuit oare Noe și ocupanții arcei, în cazul unei erori de construcție? Dar bebelușul Moise? Ar mai fi fost omenirea salvată în acest caz?

* * *

Și dacă tot am vorbit de învelișul arcei, să mai aducem în prim-plan o paralelă… Mai există un obiect despre care Tora ne spune că trebuia învelit pe interior și pe exterior, deasupra având un capac special, cu funcție specială. În Exodul 25:11, Tora ne descrie Chivotul Mărturiei spunându-ne că el trebuie să fie ”poleit cu aur curat, pe dinăuntru și pe dinafară”. Iar în versetul 25:17, ni se spune că acest chivot trebuia acoperit cu ”un capac de aur curat”, pe care Tora îl numește כפרת (kaporet).

Vă spune ceva acest cuvânt ebraic? Desigur, el este strâns legat semantic de cuvântul כפרה (kapara) – ”ispășire”, conducând chiar la titulatura sub care este adesea referit capacul de pe Chivotul Mărturiei: Capacul Ispășirii. Dar din aceeași familie semantică face parte și verbul prezent în versetul din pericopa noastră: כפרת (kafarta) – ”acoperă” sau ”căptușește” și, desigur, și substantivul ebraic care denumește materialul cu care se făcea învelirea: כפר (kofer) – ”smoală”.

Dacă interpretăm metaforic această interesantă conexiune, pare că detaliul de construcție ne spune că arca trebuia acoperită pe interior și pe exterior cu… ispășire. De fapt, numai speranța și promisiunea ispășirii era cea care putea asigura supraviețuirea omenirii în acele vremuri! În Geneza 6:5-6, Tora ne spune că ”Domnul a văzut că mare era răutatea omului pe pământ și toată plăsmuirea gândurilor inimii sale era doar răutate, toată ziua. Și Domnul a regretat că l-a făcut pe om pe pământ și S-a întristat în inima Sa.” Ce poate fi oare mai trist decât însăși tristețea lui Dumnezeu atunci când regretă crearea omului? Care ar fi antidotul pentru această tristețe și pentru răutatea omului care a cauzat-o? Desigur, antidotul este ispășirea, căința, întoarcerea către Dumnezeu. Din toată generația sa, Noe a fost singurul capabil să căptușească pereții arcei cu ispășire pe interior, motiv pentru care Dumnezeu i-a căptușit pe exterior cu acceptarea ispășirii, adică cu iertare. Și doar așa a fost posibilă salvarea!

* * *

Iată așadar câteva interpretări ale detaliilor de construcție a arcei. Cred că la unele dintre aceste conexiuni și interpretări nu v-ați gândit, dar în final le-ați găsit interesante. În orice caz, sunt convins că aceste două versete din pericopa Noah, din Geneza 6:14-15, își merită pe deplin locul în ciclul de ”comori ascunse” ale Torei. Sper din tot sufletul ca ele să vă motiveze să continuați să căutați și să descoperiți și alte nuanțe și conexiuni uimitoare în textul pe care Dumnezeu ni l-a dăruit în Revelația de la Sinai.

Șabat Șalom și Hodeș Tov!

Share This
Sari la conținut