Din intelepciunea Talmudului
Pentru a exprima bunavointa fata de Caesar, un mic sat evreiesc a hotarat sa ii trimita acestuia un cadou. Un om pe nume Nahum Gamzu, ales pentru faptul ca era o persoana optimista, a fost desemnat sa ii predea darul Caesarului. Numele lui Gamzu simboliza si el optimismul, pentru ca in orice situatie era pus, Nahum spunea: „Gam zu letova!” („Si asta este spre bine!”). Iar unii chiar credeau ca Nahum Gamzu putea face minuni.
Avand cu sine darul, Nahum Gamzu a calatorit pana la caderea intunericului cand s-a oprit la un han pentru a innopta.
„Ce porti cu tine?”, il intreba cineva.
„Satul meu m-a ales sa duc un dar Caesarului”, raspunse el.
La auzul acestor cuvinte, unii dintre oamenii de la han planuira sa ii fure lui Gamzu darul in timp ce acesta dormea. Si intr-adevar, in timp ce Gamzu dormea, au intrat in camera, au despachetat darul, l-au luat si l-au inlocuit cu nisip. Au reimpachetat cutia si au pus-o langa Gamzu. Dupa ce s-a trezit, Nahum si-a continuat calatoria, purtand cu sine cutia cu nisip.
La palat, lui Nahum Gamzu i s-a acordat o intrevedere cu Caesarul. Cand Caesarul a deschis cutia, a fost de-a dreptul infuriat sa gaseasca in ea numai nisip.
„Este o gluma?”, a intrebat el. „Evreii aia isi bat joc de mine?”Si, furios, a poruncit ca Nahum Gamzu sa fie luat din fata sa si dus pentru a fi executat.
Tot ceea ce a spus Gamzu a fost: „Si asta este spre bine!”
In timp ce Nahum isi astepta moartea, profetul Eliahu a aparut. Deghizat ca roman, el s-a apropiat de imparat si i-a spus: „Marete Caesar, ai inteles gresit. Nisipul acesta nu este nisip obisnuit. Este nisipul patriarhului Avraham. Cand Avraham arunca acest nisip in directia dusmanilor sai, nisipul se transforma printr-o minune in sabii; iar cand arunca pietris, se transforma in sageti.”
Romanii au testat nisipul si i-au inteles puterea. Iar cand Caesarul l-a aruncat catre o tara vecina, romanii au cucerit-o.
Asa ca Nahum Gamzu a fost eliberat din inchisoare si adus in fata Caesarului, care l-a dus la trezoreria regala si i-a oferit de acolo orice va voi. Insa Gamzu a cerut numai sa ia atata aur cat va putea pune in cutia in care transportase nisipul.
Pe drumul de intoarcere acasa, Gamzu a oprit la acelasi han unde fusese inselat. Iar cei care se aflau acolo au intrebat: „Deci ce i-ai dus regelui?”
„Ce am luat de aici”, a raspuns el, „am dus acolo.”
Apoi a aratat cutia plina cu aur. Iar oamenii aceia au hotarat sa duca si ei o cutie cu nisip lui Caesar. Nisipul lor, insa, nu a avut nici o putere, si in consecinta au fost spanzurati.
– Talmud: Sanhedrin 108b
Dvar Tora
Daca ar fi sa aruncam o privire superficiala peste pericopa din aceasta saptamana si povestea talmudica de mai sus, cele doua nu au in comun decat poate faptul ca in ambele numele de Avraham este mentionat. Cam slaba legatura… Insa la o analiza mai atenta a pericopei Vaiehhi, legatura cu istorioara din Mesehet Sanhedrin incepe sa capete un sens, pe care voi incerca sa il deslusesc pana la finalul acestui comentariu.
Exista o regula generala in Tora ca nici o pericopa, ba chiar mai mult, nici o alyia (citire pentru o persoana chemata la Tora) sa nu inceapa intr-un loc din text in care Tora povesteste un eveniment negativ. Si totusi, desi nu incepe chiar cu un eveniment negativ, pericopa Vaiehhi povesteste la inceputul ei despre ultimele zile si moartea lui Iaacov, pentru ca la finalul ei sa aflam si de moartea lui Iosef.
Dupa 147 de ani traiti, dintre care ultimii 17 in Egipt, Iaacov il cheama la el pe Iosef, iar Tora relateaza: „[Iaacov] ii spuse [lui Iosef]: «Daca am gasit har in ochii tai, pune, te rog, mana sub coapsa mea si poarta-te cu bunatate si adevar fata de mine – nu ma ingropa, te rog, in Egipt! Pentru ca eu ma voi culca langa parintii mei si sa ma scoti afara din Egipt si sa ma inmormantezi in mormantul lor.» [Iosef] a spus: «Voi face eu insumi precum ai spus.» I-a raspuns [Iaacov]: «Jura-mi!» si a jurat.” [Geneza 47.29-31]
Ce cerere ciudata! Oare un om precum Iaacov nu avea sa ii spuna altceva fiului sau cel mai iubit inainte sa moara?!? Si apoi, de ce era important ca Iaacov sa nu fie inmormantat in Egipt? Si de ce trebuia Iosef sa jure?
Comentand asupra acestor versuri, Rashi ofera trei motive pentru cererea lui Iaacov: (1) Iaacov stia ca pamantul Egiptului avea sa fie lovit de cele zece plagi ale Exodului, printre care paduchii urmau sa ia forma chiar din praf si pamant, acelasi in care el ar fi fost inmormantat. (2) Iaacov stia ca invierea mortilor, care va urma in zilele mesianice, se va produce numai in Eret Israel. Trupurile celor inmormantati in alta parte vor calatori – conform traditiei – pe sub pamant, pana in Eret Israel, unde vor beneficia de inviere. (3) Iaacov nu a dorit ca egiptenii sa ii transforme mormantul intr-un loc de veneratie si eventual chiar intr-un altar pentru idolatrie.
Ce ii spune insa Iaacov lui Iosef? Ii spune nu numai ca nu vrea sa fie ingropat in Egipt, ci si ca isi vrea odihna de veci alaturi de stramosii lui, Itzhak si Avraham. Ii spune ca „nisipul lui Avraham” (acelasi cu cel din povestea lui Gamzu) este ceea ce isi doreste, ca o continuare a traditiei, ca o afirmare atasamentului fata de Eret Israel.
De ce trebuia insa Iosef sa jure? Simpla lui promisiune nu era suficienta? In versetul 50.6 insa, Faraonul, care se temea ca Iosef ar putea parasi Egiptul, ii permite lui Iosef sa plece temporar in Israel pentru a-si inmormanta tatal. Cuvintele lui sunt urmatoarele: „Mergi si ingroapa-ti tatal, precum ai jurat.” Numai pentru faptul ca Iosef a jurat, i s-a acordat permisiunea sa plece temporar din Egipt!
Aceasta este doar o legatura cu povestea din Talmud… In versetul 49.33, Tora povesteste despre moartea lui Iaacov, dupa ce in prealabil, o buna bucata din pericopa a fost consacrata binecuvantarilor pentru cei 12 fii. Spune Tora: „Cand Iaacov a terminat de dat porunci fiilor sai, si-a tras picioarele in pat si si-a dat sufletul si a fost adaugat la poporul sau.” [49.33]
Contrar modalitatii obisnuite de a exprima moartea cuiva (verbul „va’iamot” – „si a murit”), Tora foloseste in cazul lui Iaacov o expresie bizara (verbul „va’igva” – in traducere aproximativa „si a expirat”). Talmudul (tratatul Taanit 5b) spune despre acest episod urmatoarele: „Parintele nostru Iaacov nu a murit.” Rabinul Iohanan, unui din marii invatati ai Talmudului, spune ca desi Tora prezinta toate ritualurile de inmormantare a lui Iaacov, acesta nu a murit in adevaratul sens al cuvantului. La fel ca si Nahum Gamzu, Iaacov a fost un om foarte optimist si increzator in faptul ca Dumnezeu va avea grija ca lucrurile sa se sfarseasca cu bine.
Reish Lakish, un alt mare comentator talmudic, afirma ca Iaacov a fost pe un nivel spiritual atat de inalt, incat sufletul sau a parasit corpul cu aceeasi usurinta cu care un om se dezbraca de o haina. „Durerea” mortii nu l-a afectat pe Iaacov, pentru ca sufletul sau dorea sa se reintoarca, dupa 147 de ani de existenta in aceasta lume, la Creatorul sau. Eliberat de poveri materiale, cu acelasi „gam zu letova” („si asta este spre bine”) in minte, Iaacov si-a binecuvantat copiii, le-a dat ultimele povete si apoi a expirat, intorcandu-se langa Dumnezeu.
Si iata ca, in finalul pericopei Vaiehhi, fratii lui Iosef se tem ca acesta ii va persecuta, dupa ce Iaacov a murit. Iar Tora relateaza: „Si au pus sa i se spuna lui Iosef: «Tatal tau a dat porunci inainte de moarte, spunand: ‘Asa sa-i spuneti lui Iosef: „Iarta, te rog, nelegiuirea fratilor tai si pacatul lor, caci ti-au facut rau!”‘ Asa ca iarta acum, te rugam, nelegiuirea slujitorilor Dumnezeului tatalui tau.» Iar Iosef a plans cand ei i-au vorbit.” [50.16-17]
De ce a plans Iosef? Pentru ca toate cuvintele auzite ii trezeau amintiri dureroase (vanzarea in sclavie, inchisoarea, etc)? Pentru ca fratii lui nu au avut curajul sa vina personal sa ii spuna aceste cuvinte si au trebuit sa „puna sa i se spuna”? Pentru ca fratii lui au recurs la subterfugiul de a pune vorbe in gura tatalui lor Iaacov, care nu daduse niciodata porunci in acest sens? Pentru ca fratii lui il credeau in stare sa ii pedepseasca, dupa ce el insusi ii invitase in Egipt si ii primise cu atata fast? Pentru lipsa de incredere manifestata (cel putin aparent) de catre fratii lui, care au trebuit sa ii aminteasca ca si ei sunt „slujitorii Dumnezeului tatalui lui”?
Oare de ce a plans Iosef? Probabil pentru toate acestea la un loc. Si poate pentru ca fratii lui nu au inteles – pana in acel moment cel putin – ca tot ce s-a intamplat in Egipt a fost parte din planul lui Dumnezeu si din promisiunea Acestuia catre Avraham. Iosef a plans pentru ca fratii lui nu au inteles ca motivul pentru care au fost adusi ei in Egipt nu a fost acela de a deveni robi, ci acela de a implini o promisiune prin care dupa robie aveau sa fie oameni liberi si sa formeze un POPOR!
Iar Iosef a raspuns cu aceeasi idee ca a lui Nahum Gamzu: „Ce am luat de aici am dus acolo.” Cu alte cuvinte (ale Torei, de aceasta data): „Nu va temeti, caci sunt eu oare in locul lui Dumnezeu? Desi ati avut in gand sa-mi faceti rau, Dumnezeu a schimbat raul in bine, ca sa implineasca ceea ce se vede astazi, si anume sa salveze viata unui popor numeros.” [50.19-20]
Iosef a murit la varsta de 110 ani, cu 10 ani inainte de momentul cand ar fi trebuit, pentru ca nu si-a onorat cum se cuvine tatal. In pericopa anterioara, Iehuda foloseste de cinci ori sintagma „tatal nostru, robul tau” in fata lui Iosef, iar acesta nu protesteaza, desi o aude de 10 ori (de 5 ori direct de la Iehuda si de 5 ori de la translator). Iosef moare asadar cu 10 ani mai devreme, insa nu inainte de a avea aceeasi rugaminte pentru fratii si urmasii lui: „Cand Dumnezeu isi va aduce aminte de voi cu adevarat, sa imi luati oasele afara de aici.”
Iosef moare insa cu credinta in Dumnezeu si cu certitudinea ca promisiunea catre Avraham se va implini: „Eu am sa mor. Dar Dumnezeu isi va aduce aminte de voi cu siguranta si va va ridica din tara asta catre tara pe care a jurat-o lui Avraham, lui Itzhak si lui Iaacov.” [50.24]
Iosef moare cu certitudinea ca pericopa Vaiehi nu incepe si nu se termina intr-o situatie negativa, deoarece se simte parte din destinul poporului evreu si din marea promisiune a lui Dumnezeu catre poporul Sau. Iosef moare stiind ca evreii vor deveni poporul care sunt pana astazi, popor pe care aveau sa il inceapa in urmatoarea carte a Torei, Shmot. Iar pana atunci, rostit poate si de Iosef dupa ultimul verset din Cartea Genezei,
„HAZAK, HAZAK VENITHAZEK!”
(„Puternici, puternici si sa fim intariti!”)
Sa ne cunoastem ritualurile
PERIOADA DE SHIVA
Din nou pe foarte scurt (din lipsa de spatiu) despre un obicei evreiesc. In versetul 50.10 din Geneza, chiar in pericopa Vaiehhi, Tora spune urmatoarele: „Si Iosef a poruncit o perioada de sapte zile de doliu dupa tatal sau.”
In traditia iudaica, shiva este prima perioada propriu-zisa de doliu si incepe in ziua inmormantarii unei rude apropiate. Desi variind de la askenazi la sefarzi, obiceiurile din perioada de shiva sunt in linii mari urmatoarele: timp de 7 zile (inclusiv ziua inmormantarii) persoanele indoliate stau pe jos sau pe scaune joase, nu se tund si nu se barbaieresc, nu asculta muzica, nu poarta incaltaminte din piele, nu imbraca haine proaspat spalate sau noi, nu iau parte la activitati placute. Se aprinde de asemenea o lumanare pentru memoria celui decedat. Un alt obicei este acela de a acoperi oglinzile, ca semn ca reflexia lumii fizice nu este importanta in momentul unei asemenea dureri. Prima masa pe care o iau rudele dupa inmormantare este de obicei gatita de catre prieteni, care ii consoleaza de asemenea cu cuvintele: „Fie ca Atotputernicul sa te mangaie, impreuna cu toti cei care jelesc pentru Tion si Ierusalaim!”
Doliul se suspenda de Shabat (fiind reinceput dupa aceea). O sarbatoare biblica (Rosh Hashana, Yom Kipur, Pesah, Shavuot, Sucot) care se suprapune cu shiva anuleaza aceasta perioada de doliu.
SHABAT SHALOM!
Opinii recente