În chiar primul comentariu asupra primului verset din Cartea Genezei, unul din cei mai mari comentatori biblici din toate timpurile, Rași (1040-1105) își citează tatăl – pe Rabi Ițhak – care spune că Tora ar fi trebuit de fapt să înceapă altfel:

Dumnezeu nu ar fi avut nevoie să înceapă Tora decât de la versetul ”Această lună să fie pentru voi începutul lunilor” – Exodul 12:2

Explicația pe care Rași o oferă pentru această uimitoare idee este bazată pe noțiunea că Tora ar fi cu precădere o carte cu și despre evrei în relație cu Creatorul lor, iar acel verset din Cartea Exodului este de fapt prima poruncă dată vreodată de către Dumnezeu poporului evreu. Întâmplarea face ca acel verset din Cartea Exodului să fie parte tocmai din pericopa acestei săptămâni.

Însă dincolo de legitimitatea începerii Torei cu prima poruncă pentru evrei sau cu crearea lumii (care, desigur, este un subiect discutabil), faptele rămân că în pericopa din această săptămână, pericopa Bo, poporul evreu iese din robia egipteană și, odată cu acest eveniment, își dobândește dreptul de a fi stăpân pe propriul destin, propriul timp și propria istorie.  La fel, faptele rămân că de la momentul Creației menționat în Geneza și până la Exodul din Egipt, istoria a consemnat 2666 de ani. O simplă ”introducere” sau nu – o perioadă foarte lungă de timp în ultimă instanță, presărată cu foarte multe evenimente.

Prin contrast, în pericopa din această săptămână, pericopa Bo, deși evenimentele abundă și aici, lucrurile sunt mult mai scurte, iar timpul are o cu totul altă curgere. În versetul 12:11 din Exodul – așadar la doar câteva versete distanță de porunca de a stabili ”prima lună” și, odată cu ea, începuturile timpului evreiesc – Tora ne spune următoarele:

Așa să mâncați [sacrificiul de Pesah]: cu cingătoarea în jurul mijlocului, cu încălțămintea în picioare și cu toiagul în mână; și să îl mâncați în grabă [în ebraică: בחפזון – “be’hipazon”] – este o ofrandă de Pesah pentru Dumnezeu. – Exodul 12:11

Midrașul (Mehilta Bo 7:44) punctează de altfel că noțiunea de grabă pe care Tora ne-o aduce în prim-plan în acest verset este de fapt prezentă în toată derularea evenimentelor. În timpul Exodului, nimeni nu așteaptă: egiptenii se grăbesc să îi gonească pe evrei din țară (”Egiptenii au grăbit poporul” – Ex. 12:33), evreii se grăbesc să plece (”Poporul a luat coca înainte de a dospi” – Ex. 12:34) și Dumnezeu se grăbește să îi scoată din robie. De notat că, deși ultima idee, legată de graba lui Dumnezeu nu este indicată explicit în versetele biblice, cel puțin două aluzii la ea există totuși: prima, notată de Midraș, este aceea că robia totală a evreilor în Egipt a durat doar 210 de ani, mult mai puțin decât perioada promisă de Dumnezeu lui Avraham, care era de 400 de ani. Iar a doua aluzie este un verset din Cântarea Cântărilor 2:8 în care ni se spune, cu referire indirectă la Exod ca intervenție a lui Dumnezeu în ordinea naturală: ”Sunetul iubitului meu! Iată, el vine, sărind peste munți, sărind peste dealuri.”

Așa după cum am spus, atributul grabei în tema Exodului este omniprezent. Versete biblice și tradiții îl punctează deopotrivă. Spre exemplu, chiar și astăzi, unii evrei sefarzi păstrează obiceiul de a celebra Sederul de Pesah îmbrăcați și pregătiți de drum, ca și cum ar urma să iasă din nou, în grabă, din Egipt. Unii chiar se ridică de pe scaune și poartă mața (pâinea nedospită) pe umăr, în amintirea aceluiași gest pe care strămoșii noștrii l-au făcut în Egipt, în graba lor de a părăsi țara robiei. Pentru a fi considerată nedospită, azima de Pesah este coaptă în grabă (în maxim 18 minute). În timpurile Templului, mielul sacrificat de Pesah trebuia mâncat în grabă, doar până în dimineața zilei următoare. În plus, ca suport textual biblic, în versetul 16:3 din Deuteronom, acolo unde Tora oferă porunca explicită de a mânca de Pesah numai pâine nedospită, ni se spun următoarele: ”Timp de șapte zile să mănânci mațot, pâinea suferinței, căci în grabă ai ieșit din Egipt, pentru a îți aminti ziua când ai ieșit din Egipt în toate zilele vieții tale.”

Pare că graba și celebrarea ei sunt o parte intrinsecă din sărbătoarea de Pesah (Paștele evreiesc) și, mai mult, din existența, încă de la originile sale, a poporului evreu. Totul se petrece rapid, în fugă, acum. Care să fie motivul?

În monumentala lucrare ”Mesilat Yeșarim” – ”Calea celor drepți”, Ramchal, rabinul italian Haim Moșe Luzzato (1707-1746), punctează faptul că unul din atributele indispensabile ale relației dintre om și Dumnezeu este ceea ce tradiția iudaică numește זריזות – ”zrizut”, adesea tradus prin ”promptitudine” sau ”grabă”. În particular, când vine vorba de îndeplinirea poruncilor divine, Talmudul (Pesahim 4a) ne spune că זריזים מקדימים למצוות – ”este meritoriu să îndeplinești o poruncă divină cât mai devreme, de îndată ce oportunitatea de a o îndeplini apare”.

Dar semnificațiile noțiunii de grabă în cadrul tematicii Exodului din Egipt și a îndeplinirii poruncilor divine în general nu se opresc aici…

Într-un foarte interesant joc de cuvinte, unul din versetele pericopei noastre, cel din Exodul 12:17 (”Să păziți mațot ”), este interpretat de către un rabin al Talmuldui ca pe o aluzie la toate poruncile Torei. ”Nu citiți מצות – mațot [pâine nedospită], ci מצות – mițvot [porunci divine]”. (În ebraică, după cum observați, ambele cuvinte pot fi ortografiate la fel.) La fel cum mața, pâinea nedospită, ”se strică” (în sensul că nu mai poate fi folosită de Pesah) dacă ea este pregătită lent, la fel și poruncile divine ”se strică” dacă ele nu sunt îndeplinite la timp și cu celeritate.

Oare cum ar trebui să înțelegem această paralelă?

Ei bine, graba – ”cheia” acestei explicații – exprimă de fapt ceva care nu avansează într-un ritm lent și gradual, așa cum evoluează de regulă lucrurile în natură. În contextul menționat de Tora, graba simbolizează de fapt supranaturalul. Pentru Dumnezeu, timpul nu are valoare. În comentariul său (citat anterior), Rași ne spune că din perspectiva lui Dumnezeu, cei 2666 de ani de la Crearea lumii până la Exod ar fi putut la fel de bine să fie egali cu zero ani, adică să lipsească cu desăvârșire. În perioada de dinainte de Exod însă, Dumnezeu urmează ordinea firească a naturii, o ordine lentă și moderată. De aceea, acei ani există, de aceea Tora menționează istoria omenirii de dinainte de Exod. La fel, Dumnezeu urmează ordinea naturii și după Exod, în anii de pribegie ai evreilor prin deșert și mai apoi, în toată relația Sa cu poporul evreu și cu omenirea în general… Însă în momentul particular al Exodului, timpul merge pe ”repede-înainte”.

Și la fel cum face Dumnezeu acest lucru în acel moment de maxim al relației cu noi – momentul Exodului – la fel ar trebui să facem și noi în anumite privințe.

Din momentul Exodului și până astăzi, traversând istoria în pas alergător, conceptul de grabă rămâne o alegere prezentă și recurentă pe care avem posibilitatea și pe care suntem îndemnați să o facem. Pentru a ne atinge potențialul ca oameni, ordinea timpului natural, stabilită de Dumnezeu prin comandamentul calendarului (”această lună să fie pentru voi începutul lunilor”) trebuie balansată în lumea noastră de supranaturalul de care noi înșine suntem capabili: acela de a nu tărăgăna și a nu ne eschiva atunci când avem de îndeplinit obligația de a (re)intra în legătură cu Creatorul nostru și cu poruncile pe care ni le-a dat.

De altfel, în tradiția iudaică, majoritatea poruncilor Torei au o legătură oarecare cu ieșirea din Egipt. De zeci și zeci de ori în versetele biblice, Dumnezeu ne spune că poruncile sunt זכר ליציאת מצרים– ”zeher lițiat Mițraim” – ”o amintire a ieșirii din Egipt”. O amintire, în fapt, nu doar a marcantului eveniment al Exodului, ci și a grabei cu care Dumnezeu ne-a transformat în poporul Său, precum și a grabei strămoșilor noștri de a pecetlui legământul prin asumarea rolului pe care Dumnezeu ni l-a încredințat în istorie.

Timp de șapte sau opt zile în timpul sărbătorii de Pesah, precum și de fiecare dată când rememorează – prin îndeplinirea poruncilor divine – ieșirea din Egipt, evreii retrăiesc momentul în care Dumnezeu Însuși a oferit o lecție despre cum trebuie privită de fapt lumea și existența umană. Fiecare moment este o oportunitate. Fiecare clipă este un cadou. Și fiecare secundă ne oferă o alegere: aceea de a ne confunda cu ”normalul” naturii sau aceea de a ne ridica deasupra ei, grăbindu-ne să facem mai mult și mai bine, să simțim mai profund, să trăim mai intens.

În lumea Exodului și a semnificațiilor sale care ne însoțesc pretudindeni, graba este singura unealtă de care dispunem. Trecutul ne inspiră, iar viitorul depinde doar de noi. Și tot ceea ce avem pentru a realiza conexiunea dintre ele și pentru a ne face așa cum se cuvine datoria față de noi înșine și de Cel care ne-a creat este exact momentul în care trebuie etern să ne grăbim, momentul care se numește simplu – ACUM.

Șabat Șalom!

Abonează-te acum!

Dacă site-ul DvarTora ți se pare interesant și util, completează numele și adresa ta de email în formularul alăturat și vei primi prin email -- automat și gratuit -- fiecare comentariu nou publicat pe site.

ABONEAZĂ-TE!

Îți mulțumim! Am adăugat adresa ta în baza de date.