Printre granițele invizibile ale lumii în care trăim, poate cea mai neașteptată și interesantă este o graniță… matematică. Când ne gândim la numere, ne așteptăm ca după orice număr natural — oricât ar fi el de mare — să urmeze firesc un altul, la care putem ajunge simplu adăugând încă o unitate: 1, 2, 3, 4, 5… În plus, calitatea unui număr, proprietățile lui, nu se modifică intrinsec nici atunci când trecem din domeniul zecilor în cel al sutelor (de la 99 la 100), nici, spre exemplu, din cel al sutelor de mii în cel al milioanelor (de la 999.999 la 1 milion).

Și totuși, în tradiția iudaică, există granițe între numere. Spre exemplu, cifra șapte simbolizează normalul, obișnuitul: șapte zile ale Creației, șapte zile în săptămână, șapte ani până la anul Șmita (când pământul este lăsat nelucrat), de șapte ori șapte ani până la anul de jubileu, șapte săptămâni între Pesah și Șavuot ș.a.m.d. Prin contrast, opt este deja dincolo de firesc, făcând aluzie la supranatural: opt brațe ale Menorei, opt zile ale miracolului de Hanuca, opt zile până la Brit Mila (circumcizie)…

Însă ”granița” despre care intenționez să vorbesc în cele ce urmează se găsește între numărul 2 și 3. Ne spune Tora în Cartea Leviticului:

Să nu urăști pe fratele tău în inima ta, să mustri pe aproapele tău și să nu te încarci cu un păcat din pricina lui. — Leviticul 19:17

Există în acest verset cel puțin două ”granițe” invizibile între cifra 2 și cifra 3.

Prima ”graniță” rezultă din faptul că avem trei verbe în verset: ”să nu urăști”, ”să mustri” și ”să nu te încarci [cu un păcat]”. Comentatorii și diversele traduceri ale Bibliei oferă variate interpretări, unele din ele notând aici trei porunci distincte între cele 613 ale Torei, în timp ce altele numai două.

În Sefer Hamițvot (Cartea Poruncilor), Maimonide explică următoarele:

Oricine urăște pe fratele său în inima sa încalcă o poruncă pozitivă a Torei, precum este scris: ”Să nu urăști pe fratele tău în inima ta.” Dimpotrivă, Tora poruncește ca omul să comunice cu aproapele său și să-l întrebe: ”De ce ai făcut acest lucru rău față de mine?” Iar dacă, ulterior, persoana care a făcut respectivul lucru rău îi cere primului să îl ierte, acesta trebuie să îl ierte. — porunca negativă 302

Este de asemenea o poruncă pozitivă a Torei ca un om să-și admonesteze aproapele atunci când îl vede făcând un lucru rău, precum stă scris: ”Să mustri pe aproapele tău.” — porunca pozitivă 205

Este interzis să admonestezi prea dur sau să faci pe cineva de rușine admonestându-l, deoarece astfel ai încălca porunca: ”Să nu te încarci cu un păcat.” — porunca negativă 303

Unele traduceri (în special creștine) ale Bibliei interpretează în schimb ultimele două verbe din versetul 19:17 ca făcând parte din aceeași frază: ”Să nu urăști în inima ta. Să îl admonestezi ca să nu ajungi altfel să te încarci cu un păcat [continuând să-l urăști în inima ta]”.

La prima vedere, ”granița” este subtilă, însă o analiză mai aprofundată relevă faptul că diferența este substanțială…

Să presupunem că X l-a rănit într-un fel oarecare pe Y. Dacă versetul ar conține doar două porunci, atunci toate îndemnurile Torei ar fi doar în beneficiul lui Y:  lui Y i se spune să nu-l urască pe X și tot lui i se spune să admonesteze pe X cu scopul de a nu continua să urască.

În schimb, preluând interpretarea din Sefer Hamițvot, o parte din accent cade și pe individul care a rănit (X). Admonestarea pe care Y i-o aduce nu este doar un mijloc de a nu menține ura, ci și o modalitate de reeducare, în beneficiul lui X. Lui X i se oferă astfel o șansă de a învăța din greșeală, de a formula scuze, de a depăși momentul și a merge mai departe. I se oferă șansa de a putea ieși din respectiva situație ținând capul sus — de unde și porunca ca Y să nu îl admonesteze prea dur, pentru a nu-l face de rușine public.

Într-unul din eseurile sale pe marginea acestei pericope, fostul Șef-Rabin al Marii Britanii, Rabinul Lord Jonathan Sacks remarcă și o nuanță deosebită în comentariul unui alt mare clasic, Ramban (Nahmanide). Acesta spune următoarele:

”Să admonestezi pe aproape tău” — aceasta este o poruncă separată a Torei, și anume că trebuie să îl educi, admonestându-l. ”Și să nu porți un păcat din cauza lui” — căci vei purta cu siguranță un păcat dacă nu îl admonestezi. — Rabin-Lorn Jonathan Sacks

Rabinul Sacks remarcă faptul că diferența dintre cele două interpretări reprezintă de fapt granița dintre responsabilitatea socială și responsabilitatea inter-personală. Dincolo de relația în sine dintre X și Y și dorința Torei de a o rezolva pe cale pașnică și evitând ura (latura inter-personală), mai există și un vechi dicton evreiesc care spune: כל ישראל ערבים זה לזה — ”Kol Israel arevim ze laze” — ”Toți evreii sunt responsabili unul pentru celălalt” (latura socială.) Atunci când ne vedem aproapele făcând un lucru rău, suntem responsabili să încercăm să îl convingem să revină pe calea cea bună. Tora nu ne permite să ne declinăm responsabilitatea, spunând: ”Asta e o problemă între el și Dumnezeu, ce mă amestec eu?” Avem dimpotrivă obligația de a interveni și de a comunica, obligația de a încerca să îndreptăm greșeala, chiar și atunci când ea nu ne aparține. Iar această obligație este una cu precădere socială. Este o obligație care are ca scop crearea și menținerea unei comunități de oameni mai buni, mai corecți, mai morali — obligație de la care nu avem voie niciunul să ne sustragem.

Am notat în debutul acestui comentariu că versetul din pericopa Kedoșim mai conține o ”graniță” invizibilă între cifra 2 și cifra 3. De fapt, această ”graniță” nu este atât invizibilă, ci mai mult… inaudibilă.

Una din cele mai consacrate și puternice modalități de a exprima ura și disprețul față de un om este aceea de a refuza să vorbim cu el, de a-l ignora. Este, în fapt, un comportament care trece chiar dincolo de ură, distrugând toate relațiile inter-umane și dejucând apriori orice posibilitate de reconciliere. Atunci când oameni nu își vorbesc, ei nu își pot recunoaște greșelile, nu își pot cere scuze, nu se pot disculpa și nici nu-și pot argumenta poziția.

Iar în Mișna (Sanhedrin 27b), Talmudul oferă definiția oficială iudaică a urii: atunci când cineva refuză să-i vorbească semenului său timp de trei zile. Implicația Mișnei este subtilă, dar plină de forță: cu toții suntem oameni, cu toții greșim; cu toții avem dreptul să fim supărați pentru greșelile pe care alții le fac față de noi. A fi supărat pe cineva timp de o zi sau două zile este de înțeles, chiar dacă situația nu este neapărat nici plăcută și nici ideală. Însă până în cea de-a treia zi, conștiința și inteligența noastră ar trebui să ne spună deja că momentul supărării trebuie depășit. Decizia matură, corectă, morală, este de a încerca să remediem relația, de a încerca să diminuăm consecințele greșelii. A refuza în continuare dialogul, a menține starea de animozitate sau cea de ignorare este așadar o încălcare a poruncii biblice de a ”nu urî pe fratele nostru în inima noastră.

Desigur, cifra 3 în acest context mai are și o altă conotație: în iudaism, 3 reprezintă hazaka, așa numita ”certificare” a unui statut oarecare, atunci când el este repetat de trei ori. Spre exemplu, în anumite cazuri, deținerea unei proprietăți timp de 3 ani neîntrerupți poate constitui un motiv suficient pentru a putea contesta legal dreptul de proprietate (Talmud, Bava Batra capitolul 3.) În cazul prezentat de pericopa Kedoșim, după trei zile deja nu mai vorbim despre o supărare trecătoare, ci dimpotrivă, despre un sentiment care se poate permanentiza, cu potențiale consecințe grave și foarte serioase.

Și o ultimă remarcă, de data aceasta nu legată strict de versetele biblice, ci mai curând, din nou, de pură matematică… Numerele 2 și 3 — cele care constituie ”granița” despre care am vorbit până acum — au o particularitate unică în matematică: din infinitatea numerelor naturale, 2 și 3 constituie singura pereche de numere prime consecutive.

Dacă ar fi să filosofez un pic — sau o puteți considera o simplă tragere la temă — aș face o paralelă între numerele prime și oameni. În matematică, numerele prime sunt acele numere care au exact doi divizori, două ”componente” dacă doriți: pe 1 și numărul însuși. Oarecum, cam la fel sunt și oamenii: fiecare om are în sine acea esență divină numită צלם א-לקים — țelem Elokim (”1” este în fond simbolul lui Dumnezeu); însă fiecare om este de asemenea și unic, asemănător doar cu sine însuși și cu nimeni altcineva.

Numerele 2 și 3 sunt singurele numere prime care există aproape unul de celălalt. Singurele între care nu există distanță pe axa numerelor naturale. Iar apropierea între oameni este posibilă numai atunci când fiecare este capabil să își asume responsabilitatea colectivă, să depășească ”granițele” propriului interes și propriei persoane și să vină, de asemenea, aproape de semenul său.

În această perioadă între Pesah și Șavuot, în zilele de Omer, iudaismul comemorează moartea a douăsprezece mii de perechi (havrutot) de discipoli ai lui Rabi Akiva. Conform Talmudului, cei 24.000 au murit ca pedeapsă divină pentru sinat hinam (ura fără motiv) și pentru faptul că nu erau apropiați și nu se respectau unul pe celălalt, așa cum s-ar fi cuvenit unor oameni inteligenți și învățați.

Să fim așadar atenți la mesajul pericopei Kedoșim și să depășim — cu ajutorul lui Dumnezeu — toate ”granițele” vizibile și invizibile care ne țin despărțiți ca oameni și ca popoare!

Șabat Șalom!


Erată: În comentariul la pericopele Tazria și Mețora de săptămâna trecută s-au strecurat două greșeli. Prima a fost o eroare matematică, legată de valoarea numerică a cuvântului țițit — calculul corect este 90 + 10 + 90 + 10 + 400 = 600. A doua a fost o eroare de cotație biblică: episodul pedepsirii lui Miriam cu țara’at se regăsește în Numeri 12:10 și nu în Cartea Leviticului cum a apărut inițial. Mulțumesc cititorilor care mi-au semnalat cele două erori. Am efectuat deja ambele modificări pe site, însă ofer această erată în special în beneficiul celor care au lecturat comentariul primit pe email.

Share This