Printre granițele invizibile ale lumii în care trăim, poate cea mai neașteptată și interesantă este o graniță… matematică. Când ne gândim la numere, ne așteptăm ca după orice număr natural – oricât ar fi el de mare – să urmeze firesc un altul, la care putem ajunge simplu adăugând încă o unitate: 1, 2, 3, 4, 5… În plus, calitatea unui număr, proprietățile lui, nu se modifică intrinsec nici atunci când trecem din domeniul zecilor în cel al sutelor (de la 99 la 100), nici, spre exemplu, din cel al sutelor de mii în cel al milioanelor (de la 999.999 la 1 milion).
Și totuși, în tradiția iudaică, există granițe între numere. Spre exemplu, cifra șapte simbolizează normalul, obișnuitul: șapte zile ale Creației, șapte zile în săptămână, șapte ani până la anul Șmita (când pământul este lăsat nelucrat), de șapte ori șapte ani până la anul de jubileu, șapte săptămâni între Pesah și Șavuot ș.a.m.d. Prin contrast, opt este deja dincolo de firesc, făcând aluzie la supranatural: opt brațe ale Menorei, opt zile ale miracolului de Hanuca, opt zile până la Brit Mila (circumcizie)…
Însă ”granița” despre care intenționez să vorbesc în cele ce urmează se găsește între numărul 2 și 3. Ne spune Tora în Cartea Leviticului:
Să nu urăști pe fratele tău în inima ta, să mustri pe aproapele tău și să nu te încarci cu un păcat din pricina lui. – Leviticul 19:17
Există în acest verset cel puțin două ”granițe” invizibile între cifra 2 și cifra 3.
Prima ”graniță” rezultă din faptul că avem trei verbe în verset: ”să nu urăști”, ”să mustri” și ”să nu te încarci [cu un păcat]”. Comentatorii și diversele traduceri ale Bibliei oferă variate interpretări, unele din ele notând aici trei porunci distincte între cele 613 ale Torei, în timp ce altele numai două.
În Sefer Hamițvot (Cartea Poruncilor), Maimonide explică următoarele:
Oricine urăște pe fratele său în inima sa încalcă o poruncă pozitivă a Torei, precum este scris: ”Să nu urăști pe fratele tău în inima ta.” Dimpotrivă, Tora poruncește ca omul să comunice cu aproapele său și să-l întrebe: ”De ce ai făcut acest lucru rău față de mine?” Iar dacă, ulterior, persoana care a făcut respectivul lucru rău îi cere primului să îl ierte, acesta trebuie să îl ierte. – porunca negativă 302
Este de asemenea o poruncă pozitivă a Torei ca un om să-și admonesteze aproapele atunci când îl vede făcând un lucru rău, precum stă scris: ”Să mustri pe aproapele tău.” – porunca pozitivă 205
Este interzis să admonestezi prea dur sau să faci pe cineva de rușine admonestându-l, deoarece astfel ai încălca porunca: ”Să nu te încarci cu un păcat.” – porunca negativă 303
Unele traduceri (în special creștine) ale Bibliei interpretează în schimb ultimele două verbe din versetul 19:17 ca făcând parte din aceeași frază: ”Să nu urăști în inima ta. Să îl admonestezi ca să nu ajungi altfel să te încarci cu un păcat [continuând să-l urăști în inima ta]”.
La prima vedere, ”granița” este subtilă, însă o analiză mai aprofundată relevă faptul că diferența este substanțială…
Să presupunem că X l-a rănit într-un fel oarecare pe Y. Dacă versetul ar conține doar două porunci, atunci toate îndemnurile Torei ar fi doar în beneficiul lui Y: lui Y i se spune să nu-l urască pe X și tot lui i se spune să admonesteze pe X cu scopul de a nu continua să urască.
În schimb, preluând interpretarea din Sefer Hamițvot, o parte din accent cade și pe individul care a rănit (X). Admonestarea pe care Y i-o aduce nu este doar un mijloc de a nu menține ura, ci și o modalitate de reeducare, în beneficiul lui X. Lui X i se oferă astfel o șansă de a învăța din greșeală, de a formula scuze, de a depăși momentul și a merge mai departe. I se oferă șansa de a putea ieși din respectiva situație ținând capul sus – de unde și porunca ca Y să nu îl admonesteze prea dur, pentru a nu-l face de rușine public.
Într-unul din eseurile sale pe marginea acestei pericope, fostul Șef-Rabin al Marii Britanii, Rabinul Lord Jonathan Sacks remarcă și o nuanță deosebită în comentariul unui alt mare clasic, Ramban (Nahmanide). Acesta spune următoarele:
”Să admonestezi pe aproape tău” – aceasta este o poruncă separată a Torei, și anume că trebuie să îl educi, admonestându-l. ”Și să nu porți un păcat din cauza lui” – căci vei purta cu siguranță un păcat dacă nu îl admonestezi. – Rabin-Lorn Jonathan Sacks
Rabinul Sacks remarcă faptul că diferența dintre cele două interpretări reprezintă de fapt granița dintre responsabilitatea socială și responsabilitatea inter-personală. Dincolo de relația în sine dintre X și Y și dorința Torei de a o rezolva pe cale pașnică și evitând ura (latura inter-personală), mai există și un vechi dicton evreiesc care spune: כל ישראל ערבים זה לזה – ”Kol Israel arevim ze laze” – ”Toți evreii sunt responsabili unul pentru celălalt” (latura socială.) Atunci când ne vedem aproapele făcând un lucru rău, suntem responsabili să încercăm să îl convingem să revină pe calea cea bună. Tora nu ne permite să ne declinăm responsabilitatea, spunând: ”Asta e o problemă între el și Dumnezeu, ce mă amestec eu?” Avem dimpotrivă obligația de a interveni și de a comunica, obligația de a încerca să îndreptăm greșeala, chiar și atunci când ea nu ne aparține. Iar această obligație este una cu precădere socială. Este o obligație care are ca scop crearea și menținerea unei comunități de oameni mai buni, mai corecți, mai morali – obligație de la care nu avem voie niciunul să ne sustragem.
Am notat în debutul acestui comentariu că versetul din pericopa Kedoșim mai conține o ”graniță” invizibilă între cifra 2 și cifra 3. De fapt, această ”graniță” nu este atât invizibilă, ci mai mult… inaudibilă.
Una din cele mai consacrate și puternice modalități de a exprima ura și disprețul față de un om este aceea de a refuza să vorbim cu el, de a-l ignora. Este, în fapt, un comportament care trece chiar dincolo de ură, distrugând toate relațiile inter-umane și dejucând apriori orice posibilitate de reconciliere. Atunci când oameni nu își vorbesc, ei nu își pot recunoaște greșelile, nu își pot cere scuze, nu se pot disculpa și nici nu-și pot argumenta poziția.
Iar în Mișna (Sanhedrin 27b), Talmudul oferă definiția oficială iudaică a urii: atunci când cineva refuză să-i vorbească semenului său timp de trei zile. Implicația Mișnei este subtilă, dar plină de forță: cu toții suntem oameni, cu toții greșim; cu toții avem dreptul să fim supărați pentru greșelile pe care alții le fac față de noi. A fi supărat pe cineva timp de o zi sau două zile este de înțeles, chiar dacă situația nu este neapărat nici plăcută și nici ideală. Însă până în cea de-a treia zi, conștiința și inteligența noastră ar trebui să ne spună deja că momentul supărării trebuie depășit. Decizia matură, corectă, morală, este de a încerca să remediem relația, de a încerca să diminuăm consecințele greșelii. A refuza în continuare dialogul, a menține starea de animozitate sau cea de ignorare este așadar o încălcare a poruncii biblice de a ”nu urî pe fratele nostru în inima noastră.”
Desigur, cifra 3 în acest context mai are și o altă conotație: în iudaism, 3 reprezintă hazaka, așa numita ”certificare” a unui statut oarecare, atunci când el este repetat de trei ori. Spre exemplu, în anumite cazuri, deținerea unei proprietăți timp de 3 ani neîntrerupți poate constitui un motiv suficient pentru a putea contesta legal dreptul de proprietate (Talmud, Bava Batra capitolul 3.) În cazul prezentat de pericopa Kedoșim, după trei zile deja nu mai vorbim despre o supărare trecătoare, ci dimpotrivă, despre un sentiment care se poate permanentiza, cu potențiale consecințe grave și foarte serioase.
Și o ultimă remarcă, de data aceasta nu legată strict de versetele biblice, ci mai curând, din nou, de pură matematică… Numerele 2 și 3 – cele care constituie ”granița” despre care am vorbit până acum – au o particularitate unică în matematică: din infinitatea numerelor naturale, 2 și 3 constituie singura pereche de numere prime consecutive.
Dacă ar fi să filosofez un pic – sau o puteți considera o simplă tragere la temă – aș face o paralelă între numerele prime și oameni. În matematică, numerele prime sunt acele numere care au exact doi divizori, două ”componente” dacă doriți: pe 1 și numărul însuși. Oarecum, cam la fel sunt și oamenii: fiecare om are în sine acea esență divină numită צלם א-לקים – țelem Elokim (”1” este în fond simbolul lui Dumnezeu); însă fiecare om este de asemenea și unic, asemănător doar cu sine însuși și cu nimeni altcineva.
Numerele 2 și 3 sunt singurele numere prime care există aproape unul de celălalt. Singurele între care nu există distanță pe axa numerelor naturale. Iar apropierea între oameni este posibilă numai atunci când fiecare este capabil să își asume responsabilitatea colectivă, să depășească ”granițele” propriului interes și propriei persoane și să vină, de asemenea, aproape de semenul său.
În această perioadă între Pesah și Șavuot, în zilele de Omer, iudaismul comemorează moartea a douăsprezece mii de perechi (havrutot) de discipoli ai lui Rabi Akiva. Conform Talmudului, cei 24.000 au murit ca pedeapsă divină pentru sinat hinam (ura fără motiv) și pentru faptul că nu erau apropiați și nu se respectau unul pe celălalt, așa cum s-ar fi cuvenit unor oameni inteligenți și învățați.
Să fim așadar atenți la mesajul pericopei Kedoșim și să depășim – cu ajutorul lui Dumnezeu – toate ”granițele” vizibile și invizibile care ne țin despărțiți ca oameni și ca popoare!
Șabat Șalom!
Erată: În comentariul la pericopele Tazria și Mețora de săptămâna trecută s-au strecurat două greșeli. Prima a fost o eroare matematică, legată de valoarea numerică a cuvântului țițit – calculul corect este 90 + 10 + 90 + 10 + 400 = 600. A doua a fost o eroare de cotație biblică: episodul pedepsirii lui Miriam cu țara’at se regăsește în Numeri 12:10 și nu în Cartea Leviticului cum a apărut inițial. Mulțumesc cititorilor care mi-au semnalat cele două erori. Am efectuat deja ambele modificări pe site, însă ofer această erată în special în beneficiul celor care au lecturat comentariul primit pe email.
Shalom,
Dar de asemenea iudaismul comemoreaza in ziua de Lag B’Omer trecerea a celui mai mare discipol al Rabinului Akiva, Rabbi Shimon bar Yochai. Înainte de moartea sa (mulți ani mai târziu, fără conexiune cu moartea a douăsprezece mii de perechi (havrutot) de discipoli ai lui Rabi Akiva), Rabbi Shimon sa referit la ziua trecerii sale ca „ziua fericirii mele” și a instruit ucenicii Lui, să fie respectat în fiecare an ca o zi de sărbătoare cu bucurie.
Si totusi faptele, invataturile și lucrările lui Rabbi Shimon bar Yochai sunt rectificarea finala la eșecul tragic al discipolilor lui Rabbi Akiva de a realiza sinteza corespunzătoare a iubirii și a adevărului, care ar face dragostea lor adevărată și adevărul lor iubitor.
Rav Sorin va rog sa ma corectati daca am omis ceva.
Multumesc.
Shabbat Shalom!
Vă mulțumesc pentru completări.
aceasta povata a lui Dumnezeu poate fi aplicata doar intre doi oameni. daca o fiara greseste unui om fiara va sfasia omul si daca omul greseste fiarei cu voie sau fara voie fiara tot va sfasia omul. nu exista cale de reconciliere, impacare, indreptare, despagubire etc. deci numai intre doi oameni este posibila porunca lui Dumnezeu intre un om si o fiara cu chip de om este imposibil.
statutul de om sau fiara nu este definit in nici un caz prin pregatirea academica si diplomele optinute ci prin credinta in Dumnezeu si angajamentul pe care il faci fata de propria persoana de a afla si a te supune, respecta poruncile lui Dumnezeu. sigur ca asteptarea este ca un om cu pregatire academica deci inteligent sa-si dea seama de prezenta si necesitatea prezentei lui Dumnezeu in viata noastra sociala insa si lucifer a fost inteligent, si lucifer a crezut in Dumnezeu si lucifer ii recunoaste puterea dar lucifer s-a dorit pe sine mai presus decat dumnezeu. cu alte cuvinte sta in sangele acestor oameni „luarea la tranta” cu insusi creatorul intregii lumi. este clar la cine este biruinta finala. nu degeaba basmele care prezinta lupta dintre fortele binelui si cele ale raului se termina mereu cu victoria binelui. lipsa aceasta de acceptare a faptului ca desupta ta, oricat de puternic ai fi, oricati bani ai avea sta dumnezeu si nu poti ajunge la el decat prin el adica prin cuvantului lui ( in crestinism se spune ca prin Fiul- nu sunt necesare respectare poruncilor este destul harul 🙂 care nu stiu in ce maniera coboara din cer dar coboara cumva si face un abraca dabraca transformand omul respectiv asa, fara ca macar sa citeasca sau sa cunoasca cuvantului lui dumnezeu in servitor al acestuia. nu stiu cum fara sa citesc levitic si acest site as fi inteles ca vorbirea de rau este proscrisa oricum si nu ai scuze pentru asta ) si implicit prin supunerea fata de poruncile Lui. am vazut copii mici 3-4-5 ani care isi loveste parintii de ce nu ar fi si adulti care sfideaza cuvantul lui dumnezeu? am vazut copii mici distrandu-se chinuind animale. de ce nu ar exista si adulti distrandu-se chinuind oameni?
Cu toții avem animalul nostru interior. Ideea este nu de a pune simplu botnita la animal, ci să exploateze puterea; pentru a determina ce fel de animal este și ce se poate face cu el.
O oaie, de exemplu, este ușor domesticita și nu-i pasă să răneasca pe nimeni, în timp ce un bou poate lovi cu piciorul și impunge. Dar ai văzut vreodată o oaie ce ara un teren? 🙂
infiorator diana. infiorator. noi am fost creati dupa chipul si asemanarea lui dumnezeu. eu nu te contrazic, plauzibil sa avem fiecare animal in noi. dumnezeu ne-a creat cu inteligenta. nu-i destul ca sa ai inteligenta trebuie sa ai si ascultare de poruncile lui dumnezeu. dumnezeu ne-a dat 3 porunci la facerea lumii: sa crestem si apoi sa ne inmultim, sa stapanim tot pamantul, sa mancam absolut tot in afara de fructele unui pom. pe a treia am incalcat-o, am sfidat pe dumnezeu si am incalcat regula jocului. din acest moment omul stie ce este spre viata si fericirea lui si ce este spre pierzania si suferinta si boala si durerea lui. cu alte cuvinte faci ce spune dumnezeu? viata vesnica ai! nu faci? il sfidezi pe dumnezeu? boala ciuma molima, moartea suferinta te paste, nasteri in dureri si munca grea. pentru mine lucrurile sunt simple si daca am sau nu am, animale interioare, nici nu-mi pasa in final. nu ma intereseaza sa-mi descopar puterea ci ma intereseaza ca atat cat voi trai pe acest pamant, si voi trai cat vrea dumnezeu, sa fiu fericita si multumita.
Fiecare dintre noi are un animal în el, o pamanteasca si lumeasca constiinta care caută auto-conservare și auto-îmbunătățire. În tradiția iudaică, spre deosebire de alte tradiții, animalul uman nu este văzut in mod inerent rău și distructiv, numai ca potențial rău și distructiv.
Inițial, atunci când ne naștem, animalul în psihicul nostru este nevinovat și chiar drăguț, ca un catelus dragut. Scopul său principal este doar de a păstra existența, pentru a satisface cautarile naturale, precum și să se bucure de o „viață bună”. Cu toate acestea, în cazul în care conștiința noastră animala nu este educata, cultivata și rafinata, acest animal drăguț nevinovat poate deveni o fiară egocentrica; uneori fiara se poate transforma într-un monstru, predispus pe sine și pe alții să distrugă în căutarea ei pentru auto-îmbunătățire și auto-mărire.
Multe animale umane devin într-adevăr, la un moment sau altul, forte daunatoare, provocând durere și dezastru pentru ei sau pentru alții. Cu toate acestea, există două categorii de animale umane daunatoare. Unul care momentele de agresiune sunt văzute ca abateri neobișnuite, și unul în care aceste tipare distructive devin comportament comun.
În cazul în care animalul este, în general, moral și decent și actul său de distrugere este o anomalie neobișnuit, Tora ne spune, ar trebui să fim mai înțelegatori cu „proprietarul” animalului. Nimeni nu are dreptul de a împunge sau muște o alta fiinta umana vreodată, dar practic vorbind, avem nevoie să ne amintim că, chiar și soțul mai blând se poate pierde și ridice vocea în furie și chiar femeia cea mai iubitoare poate, într-un moment de stres, sa faca un comentariu respingător. Este dureros, vindecarea trebuie făcută, dar nu e sfârșitul lumii.
Sa luam furia noastra, dependentele noastre, depresia, și frica și să le prezentam lui D-zeu. O bestie periculoasă se poate transforma într-un suflet încântător.
Atâta timp cât persoana care ofenseaza recunoaște fapta rea a lui/ei și acceptă responsabilitatea pentru ea, înțelegerea și iertarea ar trebui să urmeze.
Dar, în cazul în care incidentele de abuz și distrugere persistă – de exemplu, în cazul în care un soț strigă continuu la soția sa sau copii, sau o persoană în poziția de lider sparge viața oamenilor sub controlul său, acest comportament nu ar trebui să fie tolerat. Avem de a face cu un animal care s-a transformat într-o bestie distructivă și trebuie să fie oprit imediat.
Multumesc,
Chavua Tov!
in biblia mea levitic 19: 17 este asa: „sa nu dusmanesti pe fratele tau in inima ta, dar sa mustri pe aproapele tau, ca sa nu porti pacatul lui.”
foarte frumos si dierit de traducerea ta. pentru mine pana la citirea acestui comentariu lucrurile stateau asa: X greseste lui Y iar Y patimeste in urma pagubei pricinuite de X. Y trebuie sa-l mustre pe X pentru ca acesta sa-si constientizeze greseala, si sa-si poate cere scuze sau sa-si repare greseala adica despagubind paguba pricinuita lui Y. simplu. pot sa dau 100000000000 de exemple. de multe ori am fost si X si Y.
Hashem consideră ca fiecare dintre noi suntem „copiii Lui alesi.”
El vrea ca noi să ne simtim mai aproape unul de altul și de îngrijirea unul pentru altul, la fel cum am face pentru propriul nostru frate sau soră.
Tora ne poruncește să nu uram alt evreu.
Am putea păstra această Mitzvah negativ ușor, luând în considerare toți evreii ca fratii si surorile noastre.
Ni se poruncește să îmbunătățim colegul nostru evreu dacă îl vedem ca încalca legiile din Tora. Trebuie să încercăm să-l împiedicam de la a face rău prin mustrare și explicându-i că un asemenea act este interzis. Nu trebuie să tacem! Dimpotrivă, făcându-l conștient de greșeala lui il poate ajuta să se îmbunătățească și să devină el însuși o persoană mai bună.
Este interzis sa râdem sau sa facem de rușine altă persoană.
Chiar dacă ne referim la bine, sau încercăm să-l învatam o lecție și sa corectam un act greșit, trebuie să fim atenți să spunem ceea ce trebuie într-un mod adecvat și sa nu provocam o altă persoană sa se simta jenat.
diana, eu nu sunt evreica si niciodata nu voi fi. sunt ortodoxa si ii multumesc lui dumnezeu pentru aceasta „mostenire”.
diana, legat de ce ai scris, cred ca te referi la un observator adica la o a treia persoana. cea care vede raul produs de X lui Y. daca X si Y sunt oameni aproape ca nu este nevoie de interventia unei terte persoane. da, este necesara interventia altor persoane cand omul este atacat de fiare insa consider ca acea terta persoana trebuie sa-si cantareasca bine fortele si capacitatea de a interveni pentru ca important este ca ea sa-si protejeze viata ei altminteri ajunge sa moara la propriu sau figurat si ea si persoana atacata. si atunci unde este folosul? care este folosul?
Si eu am fost nascuta si crescuta in religia ortodoxa, iar acum cu vointa si ajutorul lui D-zeu sunt evreica.
Nu are importanta religia pe care o are o persoana ca sa fie om in viata de zi cu zi, un bun prieten, sau sa actioneze atunci cand e nevoie sa sara in ajutorul unei alte fiinte umane la nevoie. Asta era mesajul meu, si nu, nu ma refeream la o a treia persoana. Este ceea ce as face si eu ca om, si ceea ce si D-zeu asteapta de la noi, nu ne impune, deoarece avem acest dar primit de la D-zeu de a alege intre ce e bine si ce e rau, daca sa facem bine sau nu persoanei de langa noi, daca sa sarim in ajutor sau nu atunci cand persoana de langa noi are nevoie etc. In functie de alegerile noastre si raspundem in fata lui D-zeu. Exemplu concret, Moise, si el a sarit in ajutorul sclavului cand a fost batut de catre soldatul egiptean, si in acel moment a facut ce a crezut ca este bine fara sa se gandeasca la consecintele de dupa si la pozitia lui in fata faraonului. Si toate astea la ce folos? De a ajunge a fi ales de D-zeu sa salveze copiii lui D-zeu din sclavie si a-i indruma spre tara promisa. Totul in viata are un folos. Depinde doar de noi. Noi trebuie sa ne dam seama care este misiunea noastra, a fiecaruia, in aceasta viata, si sa incercam in fiecare secunda sa fim mai buni si sa facem ceva sa conteze sa putem evolua, asa cum si D-zeu asteapta de la noi.
Foarte interesante si educative pericopele dumneavoastra. Sunt crestin dar le citesc cu mare placere. Sunt o sursa de intelepciune!