Un străvechi obicei iudaic, practicat până în zilele noastre, este acela în care evreii se pregătesc pentru masa tradițională de Șabat. În cadrul pregătirilor, una dintre mâncărurile care sunt aduse pe masă este hala, pâinea tradițională. De fapt, de Șabat, aducem pe masă două halot (pâini), simbolizând cele două aspecte ale Șabatului, acela de a îi păstra sfințenia și acela de a ne aduce aminte. De Șabat, cele două halot sunt plasate pe un ștergar și acoperite cu un alt ștergar. Nu toată lumea știe însă că, în fapt, în acest ritual, evreii rememorează un moment anume al istoriei lor, un moment prezent în paginile biblice chiar în pericopa acestei săptămâni, pericopa Beșalah.
În Exodul 16:13-36, Tora ne descrie cu lux de amănunte legi și simboluri legate de mana, sau ceea ce comentatorii au numit adesea לחם מן השמים – ”pâinea din ceruri”. De fapt, chiar Tora însăși folosește această sintagmă în Exodul 16:4, acolo unde Dumnezeu îi promite lui Moșe că ”voi face să plouă pentru tine pâine din ceruri”.
”Ce este de fapt mana?” – este o întrebare care a frământat pe comentatorii evrei și neevrei deopotrivă, din cele mai vechi timpuri. Știm despre ea doar că a căzut din ceruri, că a avut consistența semințelor de coriandru, că a trebuit culeasă de pe câmp doar în cele șase zile lucrătoare ale săptămânii (dar nu și de Șabat) și că Dumnezeu a oprit-o atunci când evreii au intrat, după patruzeci de ani de peregrinări, în Israel.
Dar semnificațiile manei nu se opresc aici…
În primul rând, Tora ne oferă – chiar din primele versete ale capitolului referitor la mana – o dilemă strâns legată chiar de obiceiul de Șabat menționat anterior. În Exodul 16:13, mana apare dedesubtul unui strat de rouă. Însă atunci când povestea este rememorată în Cartea Numeri, mana apare deasupra unui strat de rouă (Numeri 11:9). După cum explică Rași, discrepanța nu este greu de rezolvat: mana a căzut de fapt din ceruri între două straturi de rouă, unul dedesubt și altul deasupra. Exact ca în obiceiul pe care l-am preluat astăzi cu pâinile de Șabat!
Privind însă dincolo de detaliile rituale, mana încastrată într-o ”cutie” de rouă mai oferă o posibilitate de interpretare, de data aceasta filosofică. ”Hrana” pe care o primim din ceruri, sfințenia, spiritualitatea, credința sunt întotdeauna concepte încastrate în profan. La fel ca și mana, între două straturi de normal, de obișnuit, de natural, putem adesea întâlni ceva fenomenal, ceva supranatural, ceva cu adevărat special și ”magic”.
Un simplu exemplu este chiar Șabatul, momentul care reunește într-un singur ritual simbolurile manei și a celor două halot învelite de ștergare. Șabatul este – o spun comentatorii – o ”insulă în timp”, înconjurată de cele șase zile ale săptămânii care a trecut și de cele șase zile ale săptămânii care va urma. Chiar și în timpul Creației, Șabatul nu a fost lăsat ”descoperit”, în sensul că lumea nu a început cu o zi de Șabat, ci cu șase zile lucrătoare. Dumnezeu S-a angajat mai întâi, timp de șase zile, într-o serie de acte creatoare, pentru ca apoi, după primul Șabat în Grădina Edenului, să dea omului puterea de a Îi continua creația. Iar așa cum, în povestea Exodului, mana este simbolul supranaturalului (”pâine din ceruri”), tot la fel și Șabatul este o insulă de supranatural: מעין עולם הבא – în traducere aproximativă ”o privire fugară în Lumea Viitoare”.
În Talmud (Tratatul Yoma 75b), rabinii oferă și o altă perspectivă asupra manei. Citând versetul 78:25 din Psalmi, Talmudul punctează că ”oamenii au mâncat pâinea îngerilor”. Rabi Akiva și Rabi Ișmael dispută aprig semnificația exactă a acestui verset. Rabi Akiva ne spune că mana era mâncarea consumată de malahei hașaret, îngerii care îndeplineau poruncile divine. Și chiar dacă îngerii de fapt nu au nevoie să mânânce, ”hrana” pe care o consumă ei și care îi susținea – lumina eternei Prezențe a lui Dumnezeu – avea o proprietate aparte, punctată de altfel și de Rabi Ișmael în explicația sa: ea se absorbea complet în corp, fără a produce niciun fel de reziduuri organice. La fel și mana, conform interpretărilor comentatorilor. De altfel, pentru Talmud, mana era doar o întruchipare fizică a luminii inițiale a Creației, aceeași care îi hrănea pe îngeri, lumină apărută atunci când Dumnezeu a rostit, la începuturile lumii, ”să fie lumină” (Geneza 1:3)
Alte semnificații ale manei putem învăța și deriva și din modul în care ea era culeasă: într-o cantitate suficientă doar pentru o singură zi, cu excepția ajunului Șabatului când era permis culesul unei porții duble. (De fapt, Midrașul explică faptul că în fiecare zi oamenii adunau aceeași cantitate de mana – un omer – însă în ajunul Șabatului, odată adusă acasă, mana cântărea în mod miraculos de două ori mai mult.) Tora ne spune doar că modul de culegere era un decret divin, menit probabil să asigure respectarea Șabatului ca zi de odihnă. Însă mana culeasă de evrei în plus față de cantitatea stabilită, încălcând astfel porunca divină, s-a deteriorat și a devenit de neconsumat într-un mod foarte straniu și particular: ”oamenii au lăsat din ea până dimineața și ea s-a umplut de viermi și s-a împuțit” (Exodul 16:20).
Punctând o aparentă inadvertență a versetului biblic, Rași ne spune că, în mod normal, o mâncare mai întâi se împute și abia apoi se umple de viermi. Cu mana, procesul de deteriorare era inversat! Un alt comentator biblic, Ramban, punctează faptul că acest proces de deteriorare era miraculos în esența sa și că ordinea stranie era menită să îi pedepsească pe cei care încălcaseră porunca divină de a nu păstra mana până dimineața. Pedeapsa lor era umilirea publică. Dacă mana ar fi mirosit întâi și abia apoi ar fi făcut viermi, vinovații ar fi aruncat-o înainte ca încălcarea lor să fie cunoscută public. Schimbând în mod miraculos ordinea, Dumnezeu a făcut în așa fel încât vinovații să fie întâi desconspirați (de multitudinea de viermi din jurul corturilor lor) și abia apoi să simtă mirosul neplăcut.
Am remarcat așadar până acum mai multe semnificații ale manei: o hrană cvasi-spirituală, întruchipată din lumina începuturilor de lume, încastrată între două straturi de profan (roua), oferind o legătură între oameni și îngeri și constituindu-se ca un ”martor” al respectării sau încălcării poruncilor divine.
Aș dori să mai adaug încă două semnificații, la fel de speciale…
Prima dintre ele derivă dintr-un cuplet de binecuvântări. ”Binecuvântat ești Tu Doamne, Dumnezeul nostru, Regele Universului, care scoți pâinea din pământ” este binecuvântarea pe care evreii o rostesc înainte de a consuma pâine. Deși nimeni nu știe care era binecuvântarea rostită atunci când mâncau mana, ne putem însă imagina că nu era aceasta. Motivul principal: acela că – spre deosebire de pâinea obișnuită și în oarecare disonanță cu ritualul care leagă simbolic mana și hala de Șabat – mana nu era scoasă din pământ. Nici măcar nu provenea din pământ, ea ajungând pe mesele evreilor printr-o exclusivă mișcare de sus în jos, din ceruri către pământ. Dacă în Geneza 3:19, Dumnezeu i-a spus lui Adam ”cu sudoarea frunții îți vei câștiga pâinea”, în pericopa noastră, Dumnezeu îi oferă omului un alt model. El îi oferă pâine fără sudoare, fără chin și fără necesitatea de a o ”câștiga” în vreun fel. Îi oferă pâine gratuită, egală pentru toți, fără efort. De altfel, Midrașul explică faptul că singurul ”efort” pe care evreii îl aveau de făcut după ce adunau mana dintre straturile de rouă era să își imagineze o mâncare anumită pe care și-o doreau și, imediat, mana dobândea în mod miraculos gustul acelei mâncări.
Probabil tocmai pentru aceste motive legate de absența totală a efortului, o altă binecuvântare din ritualul iudaic vine să închidă complet cercul… După masă, în Birkat Hamazon, evreii rostesc următoarele cuvinte:
Binecuvântat ești Tu, Doamne, Dumnezeul nostru, Regele Universului, care hrănești lumea toată cu bunătatea Sa, cu blândețe, cu har și cu îndurare; El dă pâine întregii firi, căci în veci este harul Său.
Conform tradiției iudaice, această binecuvântare a fost compusă și introdusă în Rugăciunea de după masă (Birkat Hamazon) de către însuși Moșe care a dorit să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru mana. Pentru pâinea gratuită a acelor vremuri, Moșe a mulțumit cu o binecuvântare. Însă – așa cum arăta în comentariile sale Rabinul din Lubavitch – și noi, evreii actuali, continuăm să mulțumim cu aceeași binecuvântare pentru pâinea pentru care astăzi muncim, pe care o semănăm, arăm, plivim, culegem, cernem, frământăm și coacem. Facem acest lucru probabil pentru că și pâinea de astăzi – deși aparent provenită din pământ și nu din ceruri – este la fel de importantă, la fel de specială, la fel de divină în esența ei. Este și ea, ca și mana, un dar al lui Dumnezeu pentru creațiile Sale, un mod de legătură între om și Creator… Și tocmai din acest motiv, ea necesită o binecuvântare, ba chiar două dacă ne gândim bine (a doua fiind cea rostită la hafrașat hala, separarea aluatului).
Și o ultimă explicație, bazată de această dată pe aspectul temporal al manei. Ne spune Tora:
Ia un recipient și pune un omer plin cu mana în el; pune-l înaintea lui Dumnezeu spre păstrare în toate generațiile tale. Precum Dumnezeu i-a poruncit lui Moșe, Aaron l-a pus înaintea Chivotului Mărturiei spre păstrare. Copiii lui Israel au mâncat mana timp de patruzeci de ani, până când au ajuns într-o zonă locuită. – Eoxdul 16:33-35
Mana este în fapt un miracol de patruzeci de ani, păstrat peste generații în amintirea colectivă a unui popor. Este o amintire a unui timp de completă izolare (în afara oricărei ”zone locuite”), în care un popor de sclavi și-a căpătat nu doar libertatea fizică, dar și misiunea spirituală a credinței în Dumnezeul Unic. Este, în fapt, o amintire a extraordinarei legături între Dumnezeu și oameni, între celest și terestru.
În tradiția iudaică, poruncile divine se împart în două categorii: זכר למעשה בראשית – ”o amintire a Creației începuturilor” și זכר לציאת מצרים – ”o amintire a ieșirii din Egipt”. Iar între ele, avem mana ca punte de legătură peste timp între cele două momente marcante ale existenței omenirii în general și a poporului evreu în particular. O punte de legătură eternă și indestructibilă între Dumnezeu și libertatea ordonată de credință a oamenilor, în tot ce are ea mai frumos și mai sfânt.
Șabat Șalom!
Citind adunari de varste s-a ivit o intrebare despre timp din alt loc(Gen.11.10)Corabia s-a construit in mai putin de 100 de ani?
Conform tradiției iudaice, arca a fost construită în 120 de ani.
Shalom,Rabbi!Am pus intrebarea despre durata sederii in robie,si iata ce raspuns am capatat,dintr-o alta sursa. Vamultumesc pentru tot muntele de informatii utile,pe care ni le puneti,cu darnicie,pe aripile internetului.Shalom,shalom! Avram
Stimate d-le Faibiş,
Am primit întrebarea Dv despre durata şederii în Egipt, pe care aţi trimis-o pe adresa soţiei mele.
Este o problemă destul de mult discutată de comentatori. In pericopa Bo se spune într-adevăr că şederea în Egipt a durat 430 de ani. Dar comentatorii, începând cu Rashi, consideră că această perioadă se referă la toţi anii în care au trăit ca străini, pe pământuri care nu erau ale lor, şi care au culminat cu şederea în Egipt. În Bereshit 15:13, HS îi spune lui Abraham: „urmaşii tăi vor fi străini … 400 de ani.” Cei 400 de ani se socotesc de la naşterea lui Isaac (primul urmaş) până la ieşirea din Egipt. La aceştia se adaugă 30 de ani de la darea acestui decret (Bereshit 15:13) până la naşterea lui Isaac, deci în total 430 de ani, incluzând şi şederea lui Abraham în Canaan, care încă nu îi aparţinea..
Rashi argumentează de ce nu puteau fi 430 de ani de şedere în Egipt: Kohat, bunicul lui Moshe, a fost printre cei veniţi cu Iacob în Egipt; Kohat a trăit 133 de ani, Amram, tatăl lui Moshe 137 de ani, iar Moshe avea 80 de ani la ieşirea din Egipt. Tinând cont şi că la venirea în Egipt Kohat era adult, şi vieţile lui Kohat, Amram şi Moshe se suprapun parţial, durata şederii în Egipt este mult mai scurtă.
Rashi face socoteala: Isaac avea 60 de ani la naşterea lui Iacob, Iacob avea 130 de ani când a venit în Egipt, deci sunt 190 de ani de la naşterea lui Isaac la intrarea în Egipt. Deci 400 – 190 = 210 ar fi anii şederii efective în Egipt.
Sorin,iti doresc din suflet multa Sanatate, Sa Te bucuri de familia Ta, Dumnezeu Sa Te ocroteasca. Cu drag citesc, imi aduc aminte cu placere vizitele tale la Braila. Cu dor iti scriu de timpurile cand ne asezam pe covor SI vorbeam despre Dumnezeu. Cu dor Fam.Iosif