[Haftara: Ieremia 1:1-2:3]

În chiar titlul acestui comentariu s-a strecurat o greșeală. Am scris că rândurile care urmează vorbesc despre Haftara asociată pericopei Pinhas, pe care o citim în această săptămână în sinagogi. Și totuși, acest lucru este doar parțial corect. Citim într-adevăr pericopa Pinhas, însă Haftara asociată ei anul acesta este Haftara pericopei Matot, pericopă pe care o vom citi abia săptămâna viitoare. Motivul pentru această anomalie? Unul simplu: în loc de asocierea ”clasică”, tematică, cu pericopa, Haftara din această săptămână se înscrie într-o mini-serie specială, de trei Haftare dedicate perioadei de trei săptămâni dintre Șiva Asar Be’Tamuz și Tișa Be’Av.

Cele două date, 17 Tamuz și 9 Av, sunt zile de post în calendarul iudaic, comemorând două momente istorice importante dar tragice: prima reprezintă ziua în care s-a făcut prima breșă în zidul de apărare al Ierusalimului, iar cea de-a doua reprezintă ziua în care Templul Sfânt din Ierusalim a fost ars din temelii. (Ca fapt divers, anul acesta, mai asistăm la o ”anomalie”: cele două zile de post sunt decalate cu câte o zi, deoarece altfel s-ar suprapune Șabatului. În consecință, primul post cade pe 18 Tamuz, iar al doilea pe 10 Av.)

Având în vedere această particularitate de asociere, cronologică și nu tematică, devine foarte dificil să depistăm o legătură între pericopa Pinhas și Haftara pe care tradiția i-a asociat-o anul acesta. Mă pot gândi doar la faptul că, în pericopă, Dumnezeu îl investește pe Pinhas cu titlul de kohen (preot) pentru zelul său, în timp ce Haftara ne vorbește despre investirea profetului Ieremiahu, căruia Dumnezeu îi spune:

Când nu te formasem încă în pântecul mamei, te recunoscusem deja. Și când nu te născusei încă, te sfințisem deja. Un profet pentru națiuni te-am făcut. — Ieremia 1:5

De altfel, mai există poate o legătură, mai precis un punct comun de plecare către descoperirea unei particularități interesante… În comentariul la pericopa Pinhas din 5775 (anul trecut), am amintit o idee care merită repetată: Talmudul (Tratatul Makot 11a) și Midrașul punctează că în textul biblic, cuvântul וידבר”vaidaber”, spre deosebire de sinonimul său în ebraică ויאמר — ”vaiomer”, aduce cu sine o doză de mustrare, supărare, asprime sau chiar negativism.

Și chiar cu acest cuvânt începe Haftara pe care o citim în această săptămână și, desigur, însăși profeția lui Ieremiahu:

דברי ירמיהו בן חלקיהו — ”Divrei Ieremiahu ben Hilkiahu” — ”[Acestea sunt] cuvintele lui Ieremiahu fiul lui Hilkiahu” — Ieremia 1:1

Din chiar debutul profeției sale, textul biblic ne comunică faptul că misiunea lui Ieremiahu va fi aceea de a da glas supărării, asprimii și mustrării. Iar sub aceste auspicii negative, Dumnezeu îi comunică lui Ieremiahu că va avea un mesaj pentru oameni, ca și profet înaintea popoarelor.

Însă care este de fapt acest mesaj? Care a fost mesajul lui Ieremiahu pentru semenii săi? Ce le-a spus el că vrea Dumnezeu să le comunice?

Ne răspunde tot Haftara:

Te-am numit în această zi peste popoare și peste regate, să smulgi și să sfărâmi, să distrugi și să nimicești; să construiești și să plantezi. — Ieremia 1:10

Dure verbe, nu-i așa? Într-adevăr, negativism la superlativ, supărare, mustrare și asprime, alături de porunca lui Dumnezeu de a le comunica toate acestea oamenilor acelor vremuri. Desigur, intenția acestei comunicări a fost pozitivă, Ieremiahu a încercat să îi determine pe oameni să se abată de la calea cea rea și să evite astfel dezastrul. Însă în cele din urmă, acesta a venit și a fost exact cum îl descrie Dumnezeu: ”smulgere, sfărâmare, distrugere și nimicire”… Iar în final, când atacatorii au împresurat Ierusalimul și Templul Sfânt și le-au distrus, tot Ieremiahu ne-a lăsat, ca martor ocular al distrugerii, o descriere a acelor clipe dramatice, o lamentație a dezastrului, o odă a durerii și întristării în însăși cartea pe care o citim stând pe jos în sinagogi de Tișa Be’Av, Meghilat Eiha (Plângerile lui Ieremiahu).

Cum putem înțelege așadar viața și cariera lui Ieremiahu? Să fi fost el, așa cum pare să sugereze textul biblic, doar o voce prevestitoare a unui dezastru implacabil? Să fi fost el doar sortit să prevadă și să deplângă tragedia, fără a putea face însă nimic pentru a o preîntâmpina? Care a fost de fapt misiunea lui? Doar aceea de a vorbi despre o iminentă distrugere unor oameni care — istoria a demonstrat-o — nu au avut urechi să îl asculte? Nu este oare așa ceva prea mult de îndurat pentru un simplu om? Ca oameni, dorim să reușim în ceea ce ne propunem, dorim să fim fericiți, să zâmbim, să fim martori la realizări, la bucurii, la împliniri… Cum poate oare un om să reziste psihic și spiritual la supliciul de a vedea Ierusalimul distrus după ce o viață întreagă a încercat, prin cuvintele sale către poporul evreu, să evite această distrugere? Cum poate un simplu om să își păstreze sănătatea mentală și credința în Dumnezeu după o astfel de viață?

Un posibil răspuns la aceste întrebări provine din chiar versetul 1:5 pe care l-am citat mai sus. Comentând asupra sintagmei ”când nu te născusei încă, te sfințisem deja”, unul din rabinii Midrașului (Midraș Tehilim 9:7) emite o idee interesantă, anume sugestia că Ieremia s-ar fi născut gata circumcis, perfect trupește și sufletește pentru misiunea pe care Dumnezeu urma să i-o încredințeze. Numai cu un astfel de atribut — sugerează Midrașul — Ieremia a putut să își mențină credința în Dumnezeu și în planul Său, în condițiile în care, timp de o viață întreagă, a văzut că nimeni nu îl ascultă, că nimănui nu-i pasă și că nimeni nu e interesat să evite catastrofa.

Și ar mai fi un răspuns, mai puțin ezoteric și probabil mai complet și mai solid… Enumerarea pe care Dumnezeu o face când îi descrie misiunea lui Ieremiahu mai conține două verbe: ”să construiești și să plantezi.” Verbe pozitive, de speranță, care merită și trebuie elucidate. Dacă îi citim cartea, Ieremiahu n-a prea construit și n-a prea plantat. După cum am menționat și mai sus, pare de mirare însuși faptul că, după tot ce a văzut și trăit, Ieremiahu a reușit să-și păstreze credința. Despre ce ”construire și plantare” să fie oare vorba aici?

Pentru a înțelege, va trebui să facem o ”călătorie” până la capitolul 31, până în chiar miezul Cărții lui Ieremiahu, acolo unde versetul din Haftara noastră practic se repetă. În acel context, mai clar și mai inteligibil, focalizarea se modifică radical, oferindu-i lui Ieremiahu acea nuanță de pozitivism de care avea atâta nevoie:

Iată vin zile, spune Domnul, când voi însămânța casa lui Israel și casa lui Iehuda cu sămânța omului și cu sămânța animalului. Și se va întâmpla că așa cum Eu am vegheat asupra lor ca să smulg și ca să sfărâm, ca să distrug și ca să nimicesc; tot așa voi veghea asupra lor ca să construiesc și ca să plantez, spune Dumnezeu. — Ieremia 31:26-27

Aceleași cuvinte, aceeași ordine, însă un context cu totul nou…

Și așa a supraviețuit de fapt Ieremiahu! Înțelegând noul context și lăsându-l să îl ”coloreze”, să îl explice pe precedentul… Ieremiahu a supraviețuit în mijlocul dezastrului cu credința că vorbele de mustrare ale lui Dumnezeu, vorbele aspre pe care le-a văzut împlinite în viața sa nu aveau cum să fie eterne. A rămas în picioare datorită credinței că Dumnezeu, în mila Sa nemărginită, va aduce la împlinire și ultimele două verbe, ”a construi” și ”a planta”, așa cum le-a dus la îndeplinire și pe precedentele. Și datorită credinței că — deși forțat să vorbească fără a fi ascultat, să deplângă fără a putea preveni și să sufere fără a putea evita — Dumnezeu urma să aibă grijă de el și mai ales de poporul lui Israel, așa cum promisese în doar două cuvinte atât de ușor de ignorat într-un imens vârtej de decădere, distrugere și suferință.

În viața noastră, a celor trăitori astăzi, există ipostaze similare. Situații în care, trăind momentul cu greutățile lui, pierdem din vedere unul sau două frânturi minuscule de speranță, unul sau două ”ancore” pe care Dumnezeu ni le oferă pentru a ne alina durerea și a ne fi un sprijin și o sursă de lumină în întuneric. Doar crezând, asemenea lui Ieremiahu, că dacă Dumnezeu a promis, chiar și (aparent) în treacăt, se va și îndeplini — doar așa putem continua și merge mai departe.

Să ne reamintim așadar — în aceste momente dintre Șiva Asar Be’Tamuz și Tișa Be’Av, în בין המצרים, bein hamețarim, în perioada de suferință dintre posturile noastre în amintirea Ierusalimului — de promisiunea lui Dumnezeu de a-l reconstrui ca o construcție eternă, în Era Mesianică pe care o așteptăm și către care nădăjduim în fiecare zi.

Șabat Șalom!

Share This