In timpul lui Isus (30-33 e.n.) evreii aveau dreptul sa omoare pe cei vinovati de incalcarea legii, fie prin lapidare sau prin pironire pe lemn (Deut. 21:22,23)?
Pe scurt, NU. Procesul si executia lui Isus au fost realizate de catre autoritatea romana, si nu de catre evrei. In perioada pe care o mentionati, evreii nu aveau autonomie politica si nu puteau dicta sau duce la indeplinire pedepse capitale. Autonomia religioasa le era respectata, cel putin partial, de catre romani, insa Sanhedrinul nu avea decat rol ritual la acea vreme, cazurile capitale fiind judecate exclusiv de catre autoritatea romana, care era si cea care ducea la indeplinire condamnarile la moarte.
Ca o paranteza, trebuie mentionat faptul ca multe din evenimentele atribuite de scrierile crestine lui Isus ar fi atras dupa sine cel mai probabil pedeapsa cu moartea in ochii autoritatilor romane. In acea perioada istorica (ca si in altele, de altfel), romanii erau deosebit de atenti in a-si proteja suveranitatea si a apara ordinea in regiune. „Agitatia” de la Templu, precum si numeroasele declaratii ale lui Isus ca ar fi Mesia (Salvatorul) nu erau menite sa linisteasca masele, ci dimpotriva sa le agite. Romanii nu aveau nevoie de prea multe motive pentru a decide ca o asemenea situatie era intolerabila si periculoasa pentru autoritatea lor si pentru linistea in regiune si in consecinta ca vinovatul (in cazul de fata Isus) trebuia pedepsit cu moartea.
Oricum, facand abstractie de numeroasele divergente de detalii dintre Evanghelii, precum si de faptul ca nici una dintre ele nu a fost scrisa de catre un martor ocular (prima Evanghelie, dupa Marcu, fiind redactata conform celor mai timpurii estimari, in anii 50 e.a., la peste 25 de ani dupa desfasurarea evenimentelor !!), exista numeroase aspecte legate de asa-zisul „proces in fata Sanhedrinului” si de „predarea lui in mana romanilor de catre evrei” care de fapt vin de fapt in directa contradictie cu legea iudaica:
- pentru condamnarea la moarte era nevoie de marturia a doi martori, in conformitate cu versetul biblic din Deuteronom 17:6 (si nu unul, asa cum apare adesea in scrierile crestine)
- nici o marturie indirecta, de tipul „am auzit” sau „mi s-a spus” nu era acceptata.
- martorii trebuiau sa il fi avertizat (in ebraica: hatraa) pe acuzat imediat inainte de comiterea delictului, specificand delictul si pedeapsa exacta pe care acesta ar primi-o in cazul in care l-ar comite. Nu exista, din cate stiu, nici o mentionare a vreunui asemenea avertisment in Evanghelii.
- Sanhedrinul se intrunea pentru deliberari numai in timpul zilei, in nici un caz noaptea sau in zile de Shabat sau sarbatoare (in direct conflict cu ideea de judecata lui Isus ar fi avut loc in fata Sanhedrinului in ajun sau chiar in seara de Pesah)
- Sanhedrinul se intrunea pentru deliberari numai in Sala Pietrei Cioplite din Templul din Ierusalim si nu in locuinte private sau in orice alt loc, asa cum apare in Evanghelii (in special Matei cap. 26)
- inteleptii Sanhedrinului (daca ar fi judecat acest caz) nu ar fi lovit sau scuipat in nici un caz pe condamnat. Orice proces iudaic era marcat de sobrietate si decenta. De altfel, o mishna (parte a Legii Orale primite la Sinai), spune: „Iehuda ben Tabai spunea: […] Cand acuzatii au plecat din fata judecatorilor, ei trebuie priviti ca inocenti, deoarece au primit asupra lor verdictul curtii.”
- crucificarea nu era si nu a fost niciodata o pedeapsa iudaica, ci una romana.
- Versetele din Deuteronom 21:22-23, pe care le-ati indicat, si care indica „spanzurarea de un lemn” fac referire la momentele de dupa moarte. Niciodata un condamnat nu era executat prin atarnarea sa de un lemn sau prin spanzurare (Tratatul Talmudic Sanhedrin 75b). Singurul lucru care se facea era ca dupa moartea prin lapidare, trupul neinsufletit sa fie atarnat pentru cateva momente pe un lemn, pentru ca apoi, in aceeasi zi, sa fie inmormantat.
- Singurele metode de executie conform legii iudaice sunt skila – lapidarea (impingerea condamnatului de la inaltime, pe o platforma de piatra, si nu aruncarea de pietre catre acesta), henek – strangularea (cei doi martori infasurau o sfoara in jurul gatului condamnatului si trageau apoi in directii opuse), sreifa – arderea (de fapt turnarea de metal topit pe gatul condamnatului) si hereg – decapitarea. Nici una dintre aceste metode nu se conformeaza in vreun fel cu ceea ce relateaza sursele crestine despre executia lui Isus.
- Chiar si in cazul unei executii, porunca Torei care prevedea „iubirea aproapelui” (Leviticul 19:18) este in vigoare. Talmudul (Sanhedrin 52a) chiar vorbeste despre „mita iafa” („o moarte frumoasa”), sustinand ideea ca un condamnat la moarte trebuie sa beneficieze de cea mai lipsita de suferinta executie si perioada de dinainte de executie. Acest lucru contrazice evident relatarile despre executia lui Isus, care abunda in cruzime si lipsa de respect fata de condamnat.
Toate aceste lucruri si multe altele fac practic imposibila atribuirea procesului sau executiei lui Isus evreilor… Cu toate ca probabil aceasta lista de neconcordante nu este exhaustiva, sper in orice caz ca am reusit sa va prezinta macar cateva dintre aspectele cele mai importante… Va stau la dispozitie in continuare pentru eventuale clarificari.
„Niciodata un condamnat nu era executat prin atarnarea sa de un lemn sau prin spanzurare (Tratatul Talmudic Sanhedrin 75b).”
–
Aşa este, crucificarea prin pironire de viu pe lemn a fost o metodă de execuţie specifică „civilizaţiei” romane.
Totuşi, spânzurare pe lemn (nu pironire pe cruce) ar fi existat:
[Peste trei zile, faraon iti va lua capul, te va spanzura de un lemn, si carnea ti-o vor manca pasarile.”] (Geneza 40:19, 22, trad.DC)
[pe imparatul din Ai l-au prins viu si l-au adus la Iosua.] (Iosua 8.8)
[A spanzurat de un lemn pe imparatul din Ai si l-a lasat pe lemn pana seara. La apusul soarelui, Iosua a poruncit sa i se coboare trupul de pe lemn; l-au aruncat la intrarea portii cetatii si au ridicat pe el o mare gramada de pietre, care este pana in ziua de azi.] (Iosua 8.29)
[Faptul fiind cercetat si gasit intocmai, cei doi fameni au fost spanzurati de un lemn. Si lucrul acesta a fost scris in cartea Cronicilor, in fata imparatului.] (Estera 2:23)
Articolul vorbește despre execuția prin crucificare, nu de ce se întâmpla cu corpul unui condamnat după moarte.
În plus, exemplele pe care le oferiți (cu excepția celui din Ioșua) nu se referă la execuții decise sau realizate de tribunale evreiești, deci nu au nicio relevanță la subiect. În cazul din Geneza, textul vorbește despre o execuție egipteană, iar în cazul din Cartea Esterei, despre o execuție persană. Iar cazul din Ioșua – chiar dacă textul nu indică explicit acest fapt – este vorba într-adevăr de punerea temporară a corpului unui condamnat pe un lemn, după execuție.
Mulţumesc!
Talmudul (Sanhedrin 52a) chiar vorbeste despre „mita iafa” („o moarte frumoasa”), sustinand ideea ca un condamnat la moarte trebuie sa beneficieze de cea mai lipsita de suferinta executie si perioada de dinainte de executie.
sreifa – arderea (de fapt turnarea de metal topit pe gatul condamnatului)
Asta nu prea e in acord cu legea aceea. Mi se pare destul de oribil sa mori inecat cu metal topit. Dar ce stiu eu poate moartea avea loc suficient de rapid cat sa nu simta nimic respectivul condamnat.
Într-adevăr, moartea în cazul sreifa survenea foarte rapid. Desigur, nu fără suferință, dar în orice caz mult mai rapid decât în cazul altor metode de execuție practicate în antichitate, care presupuneau fie tortura, fie agonia prelungită, fie ambele.