Dedic randurile de mai jos, din tot sufletul pe care mi l-ati deschis, Prietenilor mei.
Semne de intrebare
[CE ESTE IMPORTANT?]
Vaga intrebare… Totul poate, sau nimic, contextul decide…
Cu douazeci de ani in urma, in pericopa „Veietze”, Iaacov fuge din Canaan de frica fratelui sau. Fara nimic si cu o spaima de moarte in suflet. Fratele lui, propriului sau frate, jurase sa il omoare pentru ceea ce facuse, anume pentru ca furase binecuvantarea parinteasca. In pericopa de saptamana aceasta, Iaacov se intoarce. Cu doua sotii si 11 copii, cu servitori, camile, magari si avere nemasurata, Iaacov se intoarce. Pentru a-si reintalni fratele, pentru a reveni de unde a plecat, pentru a fi acasa… Iar Tora ne spune ca dupa ce si-a ajutat familia sa treaca Iordanul, unul cate unul, dupa ce si-a trecut averea pe partea cealalta, in Canaan [32.22-23], Iaacov s-a intors pe malul estic si a trebuit sa lupte cu ingerul.
Dar de ce s-a intors? Calatoria lui fusese grea, Iordanul deloc usor de traversat, ajunsese acasa… De ce s-a intors? Midrash-ul ne spune ca Iaacov a revenit pe malul estic pentru ca uitase acolo niste vase de lut. Niste banale vase de lut! A caror valoare nu merita evident efortul, cel putin la prima vedere, cel putin in ochii nostri, ai celor de astazi. E ca si cum un miliardar ar face o calatorie din Constanta pana la Sighetu Marmatiei pentru a recupera o moneda de 500 de lei pe care a uitat-o pe noptiera hotelului in care a locuit. E absurd!
Rabinul Ezriel Tauber al carui comentariu l-am citit da o explicatie absolut superba, pe care imi permit sa o „imprumut”: Sa spunem ca va e sete si cereti unui prieten sa va dea apa. Iar el va aduce un pahar de plastic cu apa. Beti apa si aruncati paharul. Pana aici, totul normal.
Aceeasi senzatie, decor diferit: sunteti in mijlocul desertului si va este sete. Proviziile sunt terminate, caldura insuportabila, cea mai apropiata oaza la zeci de kilometri distanta… Si va rugati lui Dumnezeu sa va dea apa. Si iata ca o mana se intinde din ceruri si va ofera un pahar de plastic cu apa. Apa o beti, insa intrebarea este ce faceti cu paharul? Eu nu l-as arunca, in fond, un pahar de plastic primit din mana lui Dumnezeu inseamna CEVA! Pentru ca poate fi aratat la prieteni, vandut pentru bani buni (evident, in cazul in care cineva ar crede povestea), sau macar pus in vitrina. Dar, poate si mai important (si deseori atat de greu de realizat), PAHARUL ACELA INSEAMNA CEVA PENTRU CA DUMNEZEU A VRUT SA VI-L DEA! Caci altfel ar fi putut sa dea ploaie, sau sa va deschida gura si sa va toarne apa inauntru, sau sa faca sa apara o oaza, sau sa opreasca senzatia de sete… Si totusi v-a dat un pahar cu apa! Si apa, si paharul…
Pentru noi, cei care traim in oras si nu in pustiu, Dumnezeu ofera pahare de plastic sub alte forme. Ne da talente ascunse si momente in care „nu avem nimic de facut”, ne da prieteni buni pe care nu ii recunoastem, ne da puteri pe care nici nu le banuim. De multe ori „invelite” in altceva, ascunse printre randuri, printre evenimente, printre oameni din jurul nostru… De multe ori, din plastic, dar valorand cat tot aurul din lume… Trebuie doar sa le vedem, sa le intelegem scopul si sa le folosim. Chiar si numai prin a le pune in vitrina… Trebuie sa nu le aruncam, pentru ca deseori prin asta le pierdem pentru totdeauna…
„Ce e important?” am intrebat. Prietenii sunt. Si momentele acelea care ne scapa printre degete. Si oamenii pe langa care trecem fara sa-i observam. NOI SUNTEM IMPORTANTI!
[„SI IAACOV A RAMAS SINGUR”…]
Daca ar fi ca intreaga pericopa sa mai aiba un inteles ascuns, atunci acela ar fi in versetul: „Si Iaacov a ramas singur.” [32.24] Iaacov a ramas singur pe malul estic al Iordanului si a ramas singur in istorie. Iaacov a fost singur intotdeauna, poporul evreu a fost singur intotdeauna, unic pentru drumul pe care a mers, prin legatura lui cu Dumnezeu, prin soarta si menirea sa. Prin faptul ca a infruntat orori de neimaginat, prin faptul ca a trait aproape 2000 de ani fara tara, printre straini, prin ceea ce a facut in ultimii 50 de ani cu tara pe care a redobandit-o…
In scrierile hasidice, Iaacov apare ca impartasindu-le fiilor lui dorinta si speranta totodata de a ramane singur, pentru a-l putea slavi pe Dumnezeu (Bereishit Raba). Pericopa „Vaishlach” incepe si se termina cu Iaacov singur, levad.
Si, in conditiile acestea de singuratate, Iaacov trebuie sa lupte. Cu un „om” care – aflam mai tarziu – este ingerul pazitor al lui Esav. Lupta este grea, ranile mari. Iar evreilor, urmasilor lui, li se interzice mai apoi sa manance ghid hanashe (nervul sciatic) pe care ingerul l-a atins, lovindu-l pe Iaacov. Li se spune, cu alte cuvinte, sa ramana singuri, sa lupte si sa nu cedeze. Sa nu se asimileze, sa nu isi abandoneze mostenirea, sa suporte loviturile si sa loveasca la randul lor.
Lovit si ranit, dar biruitor, ce cere Iaacov? „Spune-mi, Te rog, numele Tau.”, ii cere el ingerului. Si ingerul raspunde: „Pentru ce Imi ceri numele?” Si il binecuvanteaza. Este clar, pentru Iaacov, numele lui Dumnezeu este important. Pentru oricine ar fi… Insa mult mai important este numele lui, al lui Iaacov. Ingerul ii da de fapt doua nume: ii spune ca Dumnezeu poarta numele de El si ii da un alt nume lui, acela de Isra-El (Cel care se lupta cu Dumnezeu).
Revin la ghid hanashe. Porunca este ca acest nerv sa nu fie mancat, pentru ca ingerul lui Dumnezeu l-a atins. Au fost multi comentatori care i-au dat insa mai multe semnificatii. M-am oprit doar la doua dintre ele: (a) in semn de aducere aminte si (b) ca o pedeapsa. In semn de aducere aminte a evenimentului in sine, a faptului ca un om a luptat cu un inger si a iesit invingator. Ca o pedeapsa pentru pacatul lui Iaacov, care si-a lasat singur tatal batran si a fugit de acasa. O pedeapsa pentru generatiile viitoare, care nu au voie sa manance nervul sciatic. Si – pentru ca nervii oricum nu au gust – pedeapsa este in realitate faptul ca acest nerv trebuie scos pentru ca animalul (kosher si taiat kosher) sa poata fi consumat.
Si – o alta explicatie, si poate cea mai puternica dintre toate: porunca de a nu consuma ghid hanashe este data pentru a aduce aminte tuturor ca Iaacov-Israel a invins un inger. Si ca oricine lupta cu poporul lui Israel, lupta cu un biruitor de ingeri.
Israel este o binecuvantare si o obligatie. Si, mai mult si mai important decat asta, este de multe ori un act de curaj. Curajul de a lupta, cu Dumnezeu si cu oamenii, cu timpul care sterge multe, cu noi insine de multe ori…
Ce putem invata pentru astazi?
[ISRAEL!]
Iaacov se lupta cu ingerul. Il invinge si ii spune ca nu ii va da drumul pana nu il va binecuvanta. Si multi comentatori vad – asa cum am mai spus-o – lupta asta ca fiind o lupta dintre Iaacov si ingerul pazitor al lui Esav. O lupta pentru intaietate, pentru spiritualitate. O lupta – ca si cea de cu ani si ani in urma, din pantecul Rebecai – pentru dreptul de a stabili viitorul poporului evreu. Se prea poate… Dar eu cred ca este si o lupta, asa cum spune Tora, pur si simplu intre Iaacov si Dumnezeu.
In Sighisoara mai este un singur evreu. Un om pe care nu l-am cunoscut, dar am auzit despre el. Un om sau poate doar o legenda… In Sighisoara nu a mai fost un minian (10 barbati pentru rugaciune) de ani si ani… Dar omul asta vine zilnic la sinagoga, o descuie si sta acolo catva timp, minute sau ore, si spune ce stie si poate si daca vine cineva ii arata ce-i de aratat si daca nu, pleaca… Si vine a doua zi iar. Pentru ca este un ISRAEL! Pentru ca lupta cu Dumnezeu!… Cu cata forta mai are, cu cate zile mai are… Daca Dumnezeu a vrut ca in Sighisoara sa nu fie minian, bine. Dar sinagoga va fi deschisa! Pentru ca in Sighisoara exista un Isra-El!
Si chiar daca evreul din Sighisoara este doar o legenda, si chiar daca in Sighisoara sunt doi evrei sau trei, si chiar daca ceea ce am auzit eu este doar o poveste, sunt locuri unde Kadish-ul se spune cu sapte oameni: „Daca Dumnezeu a vrut sa fie Holocaust sau Pogrom sau ani si ani de alte nenorociri, daca Dumnezeu a vrut nu fie minian, bine. Dar sa vedem daca o sa ne poata impiedica sa facem asta, sa spunem Kadish dupa parintii si bunicii nostri! Noi suntem Israel! Noi ne luptam cu Dumnezeu si cu oamenii si invingem! [32.28]”
Azi este asa de usor sa il dam la o parte pe Israel. Este firesc, de multe ori! Sunt chiar si oameni ca si noi care incearca sa se „cufunde” in lumea din jur, sa se „dilueze” il ea si sa uite. Si pe bunici, si pe parinti, si faptul ca Israel este mai mult decat un popor si decat numele unei tari. Este parte din noi, este dreptul si puterea noastra de a lupta cu Dumnezeu si de a iesi biruitori. In lupte din astea, asa cum se duce in Sighisoara si in locurile acelea cu sapte oameni la Kadish, Dumnezeu este bucuros sa fie infrant… Dumnezeu vrea sa fie invins… Totul este sa luptam!
[ACASA…]
Din nou, melancolie… Sau poate o revelatie…
Shabatul trecut am fost la Oradea. A avut loc primul seminar regional pe care l-am facut, noi, cei de la Centrul Pedagogic din Bucuresti. Noi si altii care au muncit la fel de mult prin alte orase… Si in primul rand, le multumesc!
Am fost la Oradea si am venit acasa. Am plecat din Bucuresti miercuri seara si am ajuns inapoi luni dimineata. Dar nu am venit acasa luni. Ci am venit acasa joi si vineri si sambata si duminica… Am fost acasa in toate zilele astea, cu toti oamenii aceia cu care nu imparteam decat o cetatenie (romana) si o religie (mozaica). Si la Oradea am impartit cu ei parca o viata intreaga. Pentru ca le-am vazut in ochi acelasi licar, pentru ca am fost impreuna, pentru ca am stat cu prieteni mai vechi sau mai noi, mai „asteptati” si mai putin „asteptati” din Sighet si Baia Mare si Satu Mare si Carei si Bistrita, cu oameni care au venit sa fie cu noi pentru ca voiau sa fie acasa… Cu ai lor, intre ai lor… A fost atat de frumos. Si nici macar nu mi-am dat seama pe moment. Pe moment eram atat de aproape de a bea apa si a arunca paharul… Dar azi imi dau seama ca este un pahar care merita folosit pentru asemenea ape inca de multe ori…
Acum este ora 12:39 noaptea, stau acasa (la mine acasa de data asta) si il ascult pe Mordechai Ben David, un atat de cunoscut cantaret american de muzica evreiasca, il ascult cantand „Ani Maamin” („Eu cred cu o credinta desavarsita in venirea lui Mesia…”). E greu de inteles, dar ceea ce simt acum este atat de puternic!
In pericopa de saptamana aceasta, Iaacov se intoarce acasa. Poate pentru ca simte nevoia. Poate pentru ca isi da seamna ca este atat de important cateodata sa fii acasa. Eu am fost acasa nu numai printre cei care au fost la Oradea. Eu mi-am dat seama ca scrisul meu de acum, aceasta Dvar Tora, este casa mea. Si Shabatul, si kashrut ul pe care il respect de aproape trei ani, si comunitatea, cu toate „bunele” si „relele” ei, si prietenii, si orele acelea petrecute in trenul de intoarcere langa un suflet cald, si muzica lui Mordechai Ben David si a altora, toate astea sunt casa mea.
VENITI SI VOI ACASA!… ESTE ATAT DE FRUMOS!…
„Pentru acasa”
Ce inseamna pentru voi, astazi, ISRAEL?
Shabat Shalom si va multumesc!
Shalom.Ingerii zboara?
Poate.