Știința conferă asupra apei un rol absolut esențial. Fără apă, un om nu poate supraviețui mai mult de câteva zile. Corpul uman este alcătuit din aproximativ 55-65% apă, conform multor studii științifice. Aproximativ 70% din suprafața planetei este acoperită de apă. Viața așa cum o cunoaștem nu este posibilă în absența apei.

Cam aceeași idee despre apă (”maim” în limba ebraică) ca element indispensabil o are și Tora. Chiar în debutul Creației, Tora ne spune că ”ruah Elokim merahefet al pnei ha’maim””spiritul divin plutea pe suprafața apei” (Geneza 1:2)

Totodată, primul lucru creat (cerurile) face aluzie tot la apă. În tratatul talmudic Haghiga 12a, rabinii oferă o explicație interesantă a cuvântului ebraic pentru ceruri: Ce înseamnă șamaim (ceruri)? Înseamnă ”șam maim”, adică ”acolo este apă”.

O altă explicație interesantă oferită de Midraș este și aceea că șamaim ar fi o contracție a cuvintelor ebraice ”eș” (foc) și ”maim” (apă), simbolizând puterea lui Dumnezeu de a combina elemente aparent diametral opuse.

În pericopa Noah pe care o citim în acestă săptămână însă, Tora ne oferă o cu totul altă perspectivă asupra apei, una pe care am dori-o poate uitată, pierdută în negura vremurilor: apa ca forță a distrugerii.

Venind imediat după povestea Creației (chiar dacă separate în timp de 1656 de ani), cele două evenimente — Creația și Potopul — par stranii în juxtapunerea lor. Dumnezeu, care în pericopa Bereșit, creează lumea ex nihilo și o face cadou — să spunem așa — omului ”pentru a o umple și o stăpâni” (Geneza 1:28) decide în pericopa Noah să apese butonul de reset și să Își distrugă propria creație, refăcând-o mai apoi din câțiva indivizi — familia apropiată a lui Noah —  și din perechile de animale luate de acesta pe Arcă.

Mai mult, pe tot parcursul acestor pericope incipiente ale Torei, Dumnezeu pare să dialogheze permanent cu El Însuși și să încerce să-Și explice sau să-Și justifice sentimentele și acțiunile. O imagine deosebit de stranie de altfel, dacă ținem seama că Dumnezeu nu are nici nevoie de vreo explicație sau justificare pentru ceea ce decide să facă și nici nu Își schimbă planurile în funcție de vreun ”sentiment” de moment…

Și totuși, ultimele versete din pericopa Bereșit Îl prezintă pe Dumnezeu în plin dialog cu Sine Însuși:

”Spiritul Meu nu va fi agitat în plus în ceea ce îl privește pe om, pentru că el este carne; în plus, zilele lui vor fi o sută douăzeci de ani.” Geneza 6:3

”Voi șterge pe omul pe care l-am creat de pe fața pământului — de la om la animal, la târâtoare și păsările cerului. Pentru că m-am răzgândit în ceea ce privește crearea lor.” — Geneza 6:8

Apoi, în debutul pericopei din această săptămână, Dumnezeu dialoghează cu Noah:

”Cât despre Mine, iată, sunt pe cale să aduc apele Potopului asupra pământului, să distrug toată suflarea în care există viață de sub ceruri; tot ce există pe pământ va pieri. Însă voi face un legământ cu tine și tu vei intra în arcă […]” Geneza 6:17-18

Ce se întâmplă oare? De ce oferă Dumnezeu atâtea explicații? De ce atâta conversație, fie ea monolog sau dialog? Și ce legătură au toate acestea cu semnificația apei în iudaism?

Pentru a răspunde la toate aceste întrebări, este necesar să privim mai atent la versetele biblice de dinainte și de după Potop. Un prim verset de luat în calcul este următorul:

”Și Dumnezeu a văzut tot ceea ce făcuse și iată, tov meod – era foarte bine” (Geneza 1:31)

O creație perfectă care, la finalul ei, smulge o exclamație de admirație chiar și din partea Creatorului! Este de notat de altfel că expresia ”tov meod” (”foarte bine”) este folosită doar o singură dată în întreaga creație, în versetul citat anterior, la finalul zilei a șasea. În toate celelalte zile, Dumnezeu spune doar că ”este bine”, excepție făcând ziua a doua — ziua separării finale a cerurilor de pământ — când nici măcar această expresie nu se regăsește în textul biblic.

În Midraș (Bereșit Raba cap.6), rabinii folosesc modul de ortografiere similar al cuvintelor meod (foarte) și Adam (om) — ambele cu aceleași litere, alef-dalet-mem, în ordine diferită — pentru a nota că expresia biblică ”tov meod” se referă explicit la om. Cu alte cuvinte, Dumnezeu privește întreaga creație la finalul zilei a șasea si exclamă: ”Tov Adam – Omul este bun!”

Cum ar fi putut așadar oare un Dumnezeu milos să rămână indiferent când încununarea Creației Sale este pe cale să fie distrusă de Potop? Cum ar fi putut oare să nu sufere și să nu ofere atâtea explicații pentru o acțiune necesară dar atât de dureroasă? Răspunsul clar și răspicat al Torei: nu ar fi putut!

Dincolo de povestea propriu-zisă a Potopului, pericopa Noah prezintă de fapt marea dramă a lui Dumnezeu obligat să Își distrugă propriile creații.

Putem acum înțelege în altă lumină versetul din Geneza 6:3, nu doar ca o conversație aparent fără motiv și fără rost. De fapt, Dumnezeu vorbește cu Sine Însuși și încearcă să Se convingă că altă soluție nu există. Oamenii acelei generații (cu excepția lui Noah și familiei sale apropiate) s-au scufundat atât de mult în rău și depravare încât Potopul era absolut necesar. Apa lui se dorea o mikva, o baie rituală în care lumea trebuia cufundată pentru a putea reieși de acolo nouă și purificată. Sau — dacă această imagine nu este suficientă — apa Potopului se dorea a fi lichidul amniotic din pântecul unei mame, din care ”pruncii” (familia lui Noah și câte două animale din fiecare specie) ies la final pentru a repopula lumea.

La fel de interesant și aparent straniu este și faptul că — deși Își repetă permanent necesitatea Potopului — Dumnezeu Își temperează în mod constant acțiunile. Fragmentul ”zilele omului vor fi 120 de ani” din Geneza 6:8 este interpretat de Rași ca făcând aluzie nu la vârsta omului, ci la perioada de timp acordată de Dumnezeu acestuia înainte de Potop pentru a se căi. În fond — punctează Rași — oamenii au trăit peste 120 de ani și după Potop (ex: Noah: 950 de ani, Avraham: 175 de ani, Șem: 600 de ani, Șela: 433 de ani, Ițhak: 180 de ani, Iaacov: 147 de ani). În mila Sa uriașă, Dumnezeu a așteptat nu unul, nu doi, ci o sută douăzeci de ani (!) între decizia Sa de a aduce Potopul asupra lumii și punerea ei în practică.

Momentul efectiv de debut al Potopului ne aduce în prim-plan un alt amănunt interesant:

”În cel de-al 600-lea an al vieții lui Noah, în luna a doua, în a doua zi a lunii, în acea zi toate izvoarele marilor adâncuri au fost dezlănțuite; și ferestrele cerurilor s-au deschis. Și ploaia a fost asupra pământului patruzeci de zile și patruzeci de nopți.” — Geneza 7:11-12

”Și Potopul a fost asupra pământului patruzeci de zile și apele au crescut” — Geneza 7:17

Contrar credinței populare, Potopul nu a început cu ploaia! Apele care au distrus pământul nu au pornit din ceruri, de deasupra norilor. Distrugerea principală a început cu apele din adâncuri, simbol al decadenței generației respective până la ”adâncuri” din care nimeni și nimic nu o mai putea ridica. Într-o majestică demonstrație a milei și bunăvoinței divine, Dumnezeu a ”deschis ferestrele cerurilor” nu pentru distrugere, ci pentru rugăciunea și reîntoarcerea omului pe calea cea bună. Chiar și în acel ultim ceas fatidic, ploaia din ceruri — punctează Rași citând Midrașul Bereșit Raba 31:12 — a început în versetul 12 doar ca o binecuvântare. Abia în versetul 17, în lipsa unui răspuns al oamenilor vremii la ”lacrimile” lui Dumnezeu, chiar și apa venind din ceruri s-a transformat în forța distructivă menită să elimine orice urmă de viață de pe fața pământului.

În cadrul Potopului, rakia ha’șamaim, acea ”separare între apele de deasupra și apele de dedesubt” (Geneza 1:6), creată de Dumnezeu în ziua a doua a redevenit permeabilă. În distrugerea sa, Potopul a fost în fapt o reîntoarcere la acea zi a doua a Creației, care — reamintim — a fost singura zi în care Dumnezeu nu a spus că ”este bine”.

* * *

Iată așadar pe scurt istoria Potopului ca durere răscolitoare divină… Și dacă toate cele spuse până acum n-au fost suficiente, iată încă o ultimă dovadă: Af-Bri, numele îngerului ploii în iudaism (menționat în Rugăciunea pentru ploaie rostită de Șmini Ațeret și, de asemenea, în Cartea lui Iov 37:10-12), provine de la două cuvinte care, în mod normal, nu prea se regăsesc împreună: ”af” înseamnă ”mânie”, iar ”bri” înseamnă ”sănătate”. Ca și cum Dumnezeu — Cel care îl controlează în ultimă instanță pe îngerul ploii — S-ar întreba în mod constant pe Sine Însuși, chiar și astăzi: ”Ploaia pe care urmează să o dau acum oamenilor este pentru sănătate, o binecuvântare? Sau este o dovadă de mânie pentru faptul că nici acum, la mii de ani de la Potop, oamenii tot nu Mă ascultă așa cum ar trebui?”

Această introspecție și interogație divină este reală și astăzi. Deși Dumnezeu a promis prin legământul simbolizat de curcubeu că nu va mai distruge niciodată lumea printr-un Potop (Geneza 9:15), îndemnul Torei rămâne valabil pentru noi toți: să dăm lui Dumnezeu răspunsurile pe care le caută, să Îi ștergem prin acțiunile noastre lacrimile de pe față și să ne ridicăm cu adevărat la înălțimea acelui legământ făcut cu Noah, care ne ține în viață până acum…

Șabat Șalom!

Share This