Știința conferă asupra apei un rol absolut esențial. Fără apă, un om nu poate supraviețui mai mult de câteva zile. Corpul uman este alcătuit din aproximativ 55-65% apă, conform multor studii științifice. Aproximativ 70% din suprafața planetei este acoperită de apă. Viața așa cum o cunoaștem nu este posibilă în absența apei.
Cam aceeași idee despre apă (”maim” în limba ebraică) ca element indispensabil o are și Tora. Chiar în debutul Creației, Tora ne spune că ”ruah Elokim merahefet al pnei ha’maim” – ”spiritul divin plutea pe suprafața apei” (Geneza 1:2)
Totodată, primul lucru creat (cerurile) face aluzie tot la apă. În tratatul talmudic Haghiga 12a, rabinii oferă o explicație interesantă a cuvântului ebraic pentru ceruri: Ce înseamnă șamaim (ceruri)? Înseamnă ”șam maim”, adică ”acolo este apă”.
O altă explicație interesantă oferită de Midraș este și aceea că șamaim ar fi o contracție a cuvintelor ebraice ”eș” (foc) și ”maim” (apă), simbolizând puterea lui Dumnezeu de a combina elemente aparent diametral opuse.
În pericopa Noah pe care o citim în acestă săptămână însă, Tora ne oferă o cu totul altă perspectivă asupra apei, una pe care am dori-o poate uitată, pierdută în negura vremurilor: apa ca forță a distrugerii.
Venind imediat după povestea Creației (chiar dacă separate în timp de 1656 de ani), cele două evenimente – Creația și Potopul – par stranii în juxtapunerea lor. Dumnezeu, care în pericopa Bereșit, creează lumea ex nihilo și o face cadou – să spunem așa – omului ”pentru a o umple și o stăpâni” (Geneza 1:28) decide în pericopa Noah să apese butonul de reset și să Își distrugă propria creație, refăcând-o mai apoi din câțiva indivizi – familia apropiată a lui Noah – și din perechile de animale luate de acesta pe Arcă.
Mai mult, pe tot parcursul acestor pericope incipiente ale Torei, Dumnezeu pare să dialogheze permanent cu El Însuși și să încerce să-Și explice sau să-Și justifice sentimentele și acțiunile. O imagine deosebit de stranie de altfel, dacă ținem seama că Dumnezeu nu are nici nevoie de vreo explicație sau justificare pentru ceea ce decide să facă și nici nu Își schimbă planurile în funcție de vreun ”sentiment” de moment…
Și totuși, ultimele versete din pericopa Bereșit Îl prezintă pe Dumnezeu în plin dialog cu Sine Însuși:
”Spiritul Meu nu va fi agitat în plus în ceea ce îl privește pe om, pentru că el este carne; în plus, zilele lui vor fi o sută douăzeci de ani.” Geneza 6:3
”Voi șterge pe omul pe care l-am creat de pe fața pământului – de la om la animal, la târâtoare și păsările cerului. Pentru că m-am răzgândit în ceea ce privește crearea lor.” – Geneza 6:8
Apoi, în debutul pericopei din această săptămână, Dumnezeu dialoghează cu Noah:
”Cât despre Mine, iată, sunt pe cale să aduc apele Potopului asupra pământului, să distrug toată suflarea în care există viață de sub ceruri; tot ce există pe pământ va pieri. Însă voi face un legământ cu tine și tu vei intra în arcă […]” Geneza 6:17-18
Ce se întâmplă oare? De ce oferă Dumnezeu atâtea explicații? De ce atâta conversație, fie ea monolog sau dialog? Și ce legătură au toate acestea cu semnificația apei în iudaism?
Pentru a răspunde la toate aceste întrebări, este necesar să privim mai atent la versetele biblice de dinainte și de după Potop. Un prim verset de luat în calcul este următorul:
”Și Dumnezeu a văzut tot ceea ce făcuse și iată, tov meod – era foarte bine” (Geneza 1:31)
O creație perfectă care, la finalul ei, smulge o exclamație de admirație chiar și din partea Creatorului! Este de notat de altfel că expresia ”tov meod” (”foarte bine”) este folosită doar o singură dată în întreaga creație, în versetul citat anterior, la finalul zilei a șasea. În toate celelalte zile, Dumnezeu spune doar că ”este bine”, excepție făcând ziua a doua – ziua separării finale a cerurilor de pământ – când nici măcar această expresie nu se regăsește în textul biblic.
În Midraș (Bereșit Raba cap.6), rabinii folosesc modul de ortografiere similar al cuvintelor meod (foarte) și Adam (om) – ambele cu aceleași litere, alef-dalet-mem, în ordine diferită – pentru a nota că expresia biblică ”tov meod” se referă explicit la om. Cu alte cuvinte, Dumnezeu privește întreaga creație la finalul zilei a șasea si exclamă: ”Tov Adam – Omul este bun!”
Cum ar fi putut așadar oare un Dumnezeu milos să rămână indiferent când încununarea Creației Sale este pe cale să fie distrusă de Potop? Cum ar fi putut oare să nu sufere și să nu ofere atâtea explicații pentru o acțiune necesară dar atât de dureroasă? Răspunsul clar și răspicat al Torei: nu ar fi putut!
Dincolo de povestea propriu-zisă a Potopului, pericopa Noah prezintă de fapt marea dramă a lui Dumnezeu obligat să Își distrugă propriile creații.
Putem acum înțelege în altă lumină versetul din Geneza 6:3, nu doar ca o conversație aparent fără motiv și fără rost. De fapt, Dumnezeu vorbește cu Sine Însuși și încearcă să Se convingă că altă soluție nu există. Oamenii acelei generații (cu excepția lui Noah și familiei sale apropiate) s-au scufundat atât de mult în rău și depravare încât Potopul era absolut necesar. Apa lui se dorea o mikva, o baie rituală în care lumea trebuia cufundată pentru a putea reieși de acolo nouă și purificată. Sau – dacă această imagine nu este suficientă – apa Potopului se dorea a fi lichidul amniotic din pântecul unei mame, din care ”pruncii” (familia lui Noah și câte două animale din fiecare specie) ies la final pentru a repopula lumea.
La fel de interesant și aparent straniu este și faptul că – deși Își repetă permanent necesitatea Potopului – Dumnezeu Își temperează în mod constant acțiunile. Fragmentul ”zilele omului vor fi 120 de ani” din Geneza 6:8 este interpretat de Rași ca făcând aluzie nu la vârsta omului, ci la perioada de timp acordată de Dumnezeu acestuia înainte de Potop pentru a se căi. În fond – punctează Rași – oamenii au trăit peste 120 de ani și după Potop (ex: Noah: 950 de ani, Avraham: 175 de ani, Șem: 600 de ani, Șela: 433 de ani, Ițhak: 180 de ani, Iaacov: 147 de ani). În mila Sa uriașă, Dumnezeu a așteptat nu unul, nu doi, ci o sută douăzeci de ani (!) între decizia Sa de a aduce Potopul asupra lumii și punerea ei în practică.
Momentul efectiv de debut al Potopului ne aduce în prim-plan un alt amănunt interesant:
”În cel de-al 600-lea an al vieții lui Noah, în luna a doua, în a doua zi a lunii, în acea zi toate izvoarele marilor adâncuri au fost dezlănțuite; și ferestrele cerurilor s-au deschis. Și ploaia a fost asupra pământului patruzeci de zile și patruzeci de nopți.” – Geneza 7:11-12
”Și Potopul a fost asupra pământului patruzeci de zile și apele au crescut” – Geneza 7:17
Contrar credinței populare, Potopul nu a început cu ploaia! Apele care au distrus pământul nu au pornit din ceruri, de deasupra norilor. Distrugerea principală a început cu apele din adâncuri, simbol al decadenței generației respective până la ”adâncuri” din care nimeni și nimic nu o mai putea ridica. Într-o majestică demonstrație a milei și bunăvoinței divine, Dumnezeu a ”deschis ferestrele cerurilor” nu pentru distrugere, ci pentru rugăciunea și reîntoarcerea omului pe calea cea bună. Chiar și în acel ultim ceas fatidic, ploaia din ceruri – punctează Rași citând Midrașul Bereșit Raba 31:12 – a început în versetul 12 doar ca o binecuvântare. Abia în versetul 17, în lipsa unui răspuns al oamenilor vremii la ”lacrimile” lui Dumnezeu, chiar și apa venind din ceruri s-a transformat în forța distructivă menită să elimine orice urmă de viață de pe fața pământului.
În cadrul Potopului, rakia ha’șamaim, acea ”separare între apele de deasupra și apele de dedesubt” (Geneza 1:6), creată de Dumnezeu în ziua a doua a redevenit permeabilă. În distrugerea sa, Potopul a fost în fapt o reîntoarcere la acea zi a doua a Creației, care – reamintim – a fost singura zi în care Dumnezeu nu a spus că ”este bine”.
* * *
Iată așadar pe scurt istoria Potopului ca durere răscolitoare divină… Și dacă toate cele spuse până acum n-au fost suficiente, iată încă o ultimă dovadă: Af-Bri, numele îngerului ploii în iudaism (menționat în Rugăciunea pentru ploaie rostită de Șmini Ațeret și, de asemenea, în Cartea lui Iov 37:10-12), provine de la două cuvinte care, în mod normal, nu prea se regăsesc împreună: ”af” înseamnă ”mânie”, iar ”bri” înseamnă ”sănătate”. Ca și cum Dumnezeu – Cel care îl controlează în ultimă instanță pe îngerul ploii – S-ar întreba în mod constant pe Sine Însuși, chiar și astăzi: ”Ploaia pe care urmează să o dau acum oamenilor este pentru sănătate, o binecuvântare? Sau este o dovadă de mânie pentru faptul că nici acum, la mii de ani de la Potop, oamenii tot nu Mă ascultă așa cum ar trebui?”
Această introspecție și interogație divină este reală și astăzi. Deși Dumnezeu a promis prin legământul simbolizat de curcubeu că nu va mai distruge niciodată lumea printr-un Potop (Geneza 9:15), îndemnul Torei rămâne valabil pentru noi toți: să dăm lui Dumnezeu răspunsurile pe care le caută, să Îi ștergem prin acțiunile noastre lacrimile de pe față și să ne ridicăm cu adevărat la înălțimea acelui legământ făcut cu Noah, care ne ține în viață până acum…
Șabat Șalom!
Shalom. Am o întrebare, mai mult decât un comentariu. Am auzit o interpretare la Geneza 6:3 a expresiei zilele vor fi de 120 de ani , ca fiind 120 de jubilee. Cel care prezenta această interpretare o declara ca fiind una tradițională rabinică iudaică. Intrebarea este dacă această interpretare este susținută într-adevăr de inerpretarea rabinică sau este o speculație. Vă mulțumesc respecutos.
N-am auzit niciodată această interpretare și nu cred să fie una tradițională rabinică iudaică.
Interpretarea tradițional iudaică este că lui Noe i-a luat 120 de ani să construiască arca, ideea fiind aceea de a demonstra faptul că Dumnezeu este răbdător și milostiv, dorind îndreptarea păcătoșilor și nu moartea lor.
Totuşi, există un verset (Gen.6:13) care susţine exact contrariul:
[Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: „Sfarsitul oricarei fapturi este hotarat inaintea Mea, fiindca au umplut pamantul de silnicie; iata, am sa-i nimicesc impreuna cu pamantul.]
Shabat Shalom!
Hanuka Sameah!
Cum exact contrazice respectivul verset ideea că Dumnezeu a așteptat 120 de ani înainte de a aduce efectiv potopul asupra pământului?
Surprinzator!
„Şamaim” = ceruri (plural!), apare ca o combinaţie de elemente diametral opuse derivând din „eş” (focuri) şi „maim” (ape), respectiv ambele elemente la plural.
În percepţia mea, ar fi vorba despre fluide (în sens general). Cu atât mai mult cu cât focul (în starea de plasmă) este (fizic) un fluid (nu o apă).
Scrisă probabil tot în limba aramaică de către Matei 6:9-13 (N.T.), noţiunea „şamaim” ar apare identic (la plural), respectiv: „Tatăl nostru Care eşti în ceruri…” (dar nu şi pe pământ); οὐρανοῖς (plural în limba greacă), caelis (plural în limba latină).
Poate fi doar o simplă coincidenţă?
–
Mai delicată ar fi interpretarea versetelor din pericopa Noah (Geneza 6:2 şi 6:4) unde „fiii lui Dumnezeu” (plural) apar clar în două versete.
Poate fi aceasta o explicaţie a monoteismului acceptat privind pe Dumnezeu, simultan cu politeismul privind „fiii” (profeţii acestuia), despre care fiecare religie pretinde (canonic) unicitatea exclusivă a celui propriu, respectiv un „monopol” asupra adevărului (?) la care se închină?
Legat de versetele din pericopa Noah – cuvântul ebraic ”elohim” poate avea multiple sensuri: unul din Numele divine, judecători, demnitari, conducători etc. Iată un răspuns mai detaliat aici.
Legat de Matei – nu vă pot răspunde, din mai multe motive: (1) pentru că respectiva carte a fost scrisă în greacă și nu ebraică sau arameică (și sincer nici nu știu dacă în greacă termenul este la plural sau dacă traducerile în română îl redau la plural); și (2) deoarece ea nu este inclusă în canonul biblic iudaic și deci nu beneficiază de vreun comentariu clasic evreiesc (ex: al lui Rași, Ramban, Ibz Ezra etc.) care să elucideze sau sugereze vreo motivație pentru folosirea acelui termen
Mulţumesc!
Şi scuze pentru uşoara mea tendinţă de alunecare in afara canoanelor iudaice, chiar în zi de sărbătoare (Purim).
O.k.
Accept faptul ca traducerea „fiii” pentru cuvântul ebraic „elohim” (E.lohim) ar putea avea şi alte multiple sensuri.
Accept şi cuvântul „ceruri” (plural) din afara canoanelor iudaice (Matei) drept coincidenţă sau eroare de traducere, apărută exclusiv la versiunea în limba română.
Totuşi, ideea cu „fii” reapare şi mult mai târziu, pe vremea lui David, respectiv în Psalm 82, verset 6:
-Eu am zis: „Sunteti dumnezei, toti sunteti fii ai Celui Preainalt.”-
–
Şi aici mai poate fi vorba (canonic) tot despre nefilimi, îngeri decăzuţi, judecatori, demnitari, conducători, etc., respectiv despre orice altceva decât despre confimarea prezenţei şi existenţei unor fii ai lui Dumnezeu (ai Celui Preaînalt)?
Problema nu este cuvântul ”fii” / ”copii”, ci cuvântul ”elohim”.
Cuvântul ”elohim” este în ebraică o formă de plural, iar sensurile sale variază în funcție de context. Astfel, în diferite versete, el poate fi tradus prin: ”Dumnezeu” (unul din Numele divine așadar), ”judecători”, ”demnitari”, ”zei”, ”puteri celeste”, ”îngeri” și multe alte sensuri. În Psalmi 82:6, Rași explică termenul ca făcând referire la îngeri.
Legat de nefilim, și acest cuvânt este dificil de tradus și interpretat. El provine de la rădăcina ebraică נפל (”nafal”) – ”a cădea” sau ”a decădea”. Personal, prefer să mențin ambiguitatea în traducere printr-o sintagmă de genul ”cei decăzuți”. Iată însă și un răspuns de pe site care oferă mai multe variante de interpretare.
Daca se acceptă canonic în iudaism faptul că fetele oamenilor (mai multe, nu doar una) au rămas însărcinate cu nefilimi (nu ştim exact sensul cuvântului) care ar putea fi îngeri (fie ei autentici, fie ei decăzuţi) conform versetelor (Geneza 6.- ),
atunci este posibil ca Noah (Noe) să fi fost unul dintre cei născuţi din … „Duhul Sfânt”?
Respectiv (indirect) şi unul dintre fiii Celui Preaînalt?
Iar ceilalţi fii (răi) să fi fost purificaţi (înlăturaţi) în apă prin Potop?
Genealogia lui Noah este clar precizată în versetele biblice și la fel este precizată și genealogia unora din cei care în ultimă instanță au fost distruși prin Potop. Vă recomand articolul Genealogii paralele pentru mai multe detalii la subiect.
Mulţumesc!
am scris o prostie nu publicati toate prostiile pe care le debitez.
dumnezeu in prima zi a creat soarele si s-a facut lumina. daca s-a facut lumina s-a vazut si cerul creat in ziua doi. daca a fost soare s-a evaporat si apa sub actiunea razelor solare si s-a vazut uscatul, pamantul creat in ziua trei.
am citit undeva ca dumnezeu a creat timpul in prima zi iar spatiul in urmatoarele 2 zile. timpul fiind asociat cu lumina creata in prima zi iar spatiul fiind asociat cu cerul si pamantul. lipsa timpului fiind echivalentul intunericului iar al spatiului este apa. ca timpul si spatiul inseamna cunoastere. iar timpul inseamna constiinta binelui si raului creata chiar in prima zi instantaneu cu crearea timpului. iar la potop intai s-au intunecat cerurile (a disparut timpul si constiinta binelui si raului) iar apoi s-au dezlantuit apele (a disparut spatiul, orice fel de cunoastere). apele din adancuri au fost una cu cele de sus prin contopire. cer nu mai exista. totul era doar apa si intuneric. un proces invers creatiei. cam ceea ce se intampla acum in societate. bombardamentul informational are exact acelasi efect la nivel social pe care l-a avut potopul. asta am citit undeva mai demult.
SHALOM ,RABBI!NOI AM ZICE: COMENTARIU DE INALTA CLASA(HIGH LEVEL),SI-BINEINTELES CA VA AJUNGE SI LA URECHILE ASCULTATORILOR EMISIUNII MELE SAPTAMINALE.AM PROBAT-CAM PE O RAZA DE 15 KILOMETRI IN JURUL ORASELULUI UNDE LOCUIM(RIO DE TIRNAVE…),DAR AM SI ASCULTATORI ON LINE,PE INTERNET,LA ADRESA:www.radioblaj.ro,MIERCURI LA ORA 11,20-SI IN RELUARE,SIMBATA DIMINEATA,LA ACEEASI ORA.VA DORIM SHAVUA TOV! CU SINCERITATE, EUGENIA SI AVRAM FAIBIS
Foarte frumos comentariu, multumesc ! La Bucuresti sta sa ploua by the way…:-) Shabbat Shalom
Profund msj,abea acum am vazut ca ,potopul a inceput cu izvoarele Adincului ,nu dupa cum stiam la fel ca multi altii,ca a inceput sa ploaie foarte tare si multe zile neintrerupt timp de 40 de zile…. desi citisem de multe ori acest episod biblic potopul lui DUMNEZEU ,nu potopul lui Noe cum mai toata lumea il numeste.Citind atent Lacrimi divine si uitindu-ma in biblie , mai am doar ceva de adaugat : mi-a placut !
Foarte interesanta explicatia Potopului.
”Ploaia pe care urmează să o dau acum oamenilor este pentru sănătate, o binecuvântare? Sau este o dovadă de mânie pentru faptul că nici acum, la mii de ani de la Potop, oamenii tot nu Mă ascultă așa cum ar trebui?”
Totusi pana la urma care este semnificatia ploii in zilele noastre?
Avand in vedere ca oamenii in ziua de azi se roaga pentru a ploua si multumesc la D-zeu cand ploua. Daca ploaia semnifica¨¨lacrimile divine¨, oamenii ar trebui sa inceapa sa se roage la D-zeu pentru a opri ploaia, corect?
Si o alta intrebare, este adevarata semnificatia curcubeului ca fiind una negativa?
Daca da, atunci de ce lumea se bucura cand apare curcubeul?
Din cate stiu eu, curcubeul este o amintire pentru noi cum ca D-zeu este suparat pe noi pt faptul ca nu ne schimbam si totusi el nu ne distruge, dar este un lucru trist aparitia curcubeului dupa ploaie!
Multumesc!
Vă mulțumesc pentru aprecieri. 🙂 Desigur, comentariul meu nu se dorește a fi nici pe departe o explicație exhaustivă a modului în care iudaismul interpretează ploaia. Iudaismul are și în ritual (așa cum am amintit) o rugăciune specială în care îi solicită lui Dumnezeu ploaia – Tefilat Gheșem. De asemenea, în rugăciunea Șema Israel ploaia este menționată ca sursă de binecuvântare și favoare divină + semn de răsplată pentru respectarea poruncilor (Deut. 11:13-14)
Legat de curcubeu, el este într-adevăr un semn dual, simbolizând atât supărarea divină, dar și legământului făcut de Dumnezeu cu Noah imediat după Potop.