În acest comentariu, vă invit să călătorim împreună în lumea legendelor iudaice…

Vi s-a întâmplat vreodată în viață să vă simțiți puternici și importanți dar și neajutorați în același timp? Vi s-a întâmplat să știți că urmează să se întâmple ceva absolut inevitabil și că orice ați face acel lucru nu poate fi schimbat, și cu toate astea să simțiți totuși că orice vă propuneți veți putea realiza?

Ei bine, un astfel de episod apare în pericopa Vezot Habraha, cea care încheie Cartea Deuteronomului. Ne spune Tora în versetul 34:5:

Și Moșe, slujitorul Domnului, a murit acolo, în Țara Moabului, ‘על פי ה (”al pi Hașem”).

La prima vedere, nimic legat de întrebările de mai sus… Tora ne comunică doar că Moșe a murit și ne indică locul unde a murit, nu-i așa? Ei bine… nu-i.

Cel puțin două lucruri sunt stranii în acest verset, ambele ”ratate” din păcate de traducerile în română și de interpretările clasice ale Torei.

În ebraică, expresia ‘על פי ה (”al pi Hașem”) nu înseamnă doar ”după cuvântul Domnului”, cum regăsim în traducerile clasice. Tradusă ad literam, această expresie înseamnă de fapt ”prin gura lui Dumnezeu”. Mai mult chiar, în comentariul său asupra acestui verset, Rași aduce în prim-plan Talmudul (Tratatul Moed Katan 28a) care ne oferă o imagine și mai plastică: Moșe a murit sărutat pe gură de către Dumnezeu.

De altfel, această imagine stranie nu este singular prezentată de către Talmud. Midrașul oferă o explicație similară, numind această formă de moarte מיתת נשיקה — ”moarte prin sărut”. Despre ce este vorba?

Ei bine, ne explică sursele iudaice, în ultimele momente ale vieții lui Moșe, Dumnezeu a dorit să trimită diferiți îngeri să ia sufletul lui Moșe. Ceea ce a urmat vine parcă din legendă…

Când Dumnezeu a văzut că Moșe este pregătit să moară, i-a spus îngerului Gabriel: ”Du-te și adu-Mi sufletul lui Moșe!” Însă îngerul Gabriel a răspuns: ”Cum aș putea eu oare să încerc să îi iau sufletul care cântărește mai mult decât șase sute de mii de oameni?” Dumnezeu a trimis atunci pe îngerul Micael să aducă sufletul lui Moșe, însă și acesta a refuzat, printre lacrimi, să meargă, invocând același motiv ca și Gabriel. Dumnezeu a spus atunci îngerului Zagzagel: ”Adu-mi sufletul lui Moșe!”. Zagzagel a răspuns: ”Stăpâne al lumii, eu am fost învățătorul lui și el mi-a fost discipol [în timpul celor patruzeci de zile și patruzeci de nopți petrecute pe Muntele Sinai]. Cum aș putea eu să îi iau sufletul?”

Un singur înger — ne spune tradiția — Samael (Îngerul Morții după unele interpretări), s-a încumetat să accepte această misiune. Însă nici el nu a putut-o duce la bun sfârșit. Midrașul surprinde următoarea scenă dramatică:

Samael și-a scos sabia din teacă și s-a apropiat cu furie de Moșe spunând: ”Ori îl dobor eu pe el, ori mă doboară el pe mine…” Când Moșe l-a văzut, s-a ridicat cu toiagul în mână, toiag pe care era scris Numele Divin și l-a gonit pe Samael. Samael a fugit cu teamă, însă Moșe l-a urmărit, l-a lovit cu toiagul, l-a orbit cu strălucirea feței sale și apoi l-a lăsat să fugă rușinat și speriat. Și nu a fost chiar departe de a-l omorî, însă o voce s-a făcut auzită din ceruri spunând: ”Lasă-l în viață, Moșe, căci lumea are nevoie de el”.

Iar în final, tot Midrașul ne oferă un dialog direct între Dumnezeu și sufletul lui Moșe, precum și deznodământul poveștii:

Dumnezeu a venit asupra lui Moșe […] și a vorbit cu sufletul acestuia: ”Fiica mea (în ebraică, substantivul נשמה — suflet este de genul feminin), timp de o sută douăzeci de ani ai sălășluit în trupul acestui om integru. Nu ezita acum să îl părăsești, căci timpul tău a trecut.” Sufletul a răspuns: ”Știu că Tu ești Dumnezeul spiritelor și sufletelor și că în mâna Ta sunt sufletele celor vii și celor morți. Tu m-ai creat și m-ai pus în trupul acestui om. Există oare pe lume un trup atât de pur ca acesta? Îl iubesc și nu vreau să-l părăsesc.” Dumnezeu i-a răspuns: ”Nu ezita, fiica mea! Timpul tău a ajuns la final. Eu Însumi te voi lua în cerurile cele înalte și te voi lăsa să sălășluiești sub Tronul Gloriei Mele, asemenea îngerilor.” […] Și Dumnezeu a luat atunci sufletul lui Moșe sărutându-l pe gură.

Pentru Moșe, o viață trăită pe o asemenea culme spirituală nu putea fi încununată decât de un final pe măsură. Un final în care este capabil să vorbească și chiar să învingă îngeri. Un final în care totul pare posibil. Pentru Moșe, nici chiar moartea nu a însemnat durere și nici deznădejde, ci doar o trecere lină, normală, către o altă formă de existență. Omul cu care ”Dumnezeu a vorbit față în față, cum vorbește un om cu un prieten” (Exodul 33:11) a avut parte de o moarte la fel de extraordinară precum i-a fost și viața. Spre deosebire de toți oamenii de dinainte și de după el, Moșe nu și-a încredințat sufletul nici măcar Îngerului Morții, ci Dumnezeu Însuși a coborât din înalturi pentru a i-l lua cu dragoste și delicatețe.

Și aceasta este de fapt secvența care ni-l prezintă pe Moșe puternic și important…

Însă versetul pericopei Vezot Habraha ne mai oferă încă o imagine, provenită din însăși întrebarea pe care probabil și-o pune oricine care îl citește: Dacă versetul ne spune că ”Moșe a murit” (la trecut), cine a scris aceste cuvinte?

Din nou cu erudiția-i binecunoscută, Rași ne oferă două explicații:

  1. acest verset și următoarele șapte până la finalul Torei au fost scrise de către Iehoșua, în timp ce tot restul Torei a fost scris de către Moșe însuși; sau
  2. întreaga Tora a fost scrisă de către Moșe, însă acest verset Moșe l-a scris nu cu cerneală, ci cu lacrimi. (Talmud Bava Batra 15a)

Și aceasta este secvența în care descoperim — indiferent de ce variantă adoptăm din explicațiile oferite de Rași — acea imagine în care Moșe este neputincios și neajutorat…

Chiar fiind pe cel mai înalt nivel spiritual pe care vreun om l-a atins sau îl va atinge vreodată, Moșe nu își poate evita soarta. El este nevoit să accepte că va muri cu visul de a intra în Israel nerealizat, că va trebui să își transfere puterea către generația următoare (respectiv către Iehoșua) și că acest lucru va fi consemnat în scris, în Tora, pentru a nu mai putea fi pus la îndoială niciodată.

Personal, îmi imaginez că până în acel moment fatidic, Moșe a sperat în continuare că Dumnezeu va revoca edictul și îi va permite să intre în Israel. Iar acum, acestei ultime speranțe i-au fost tăiate definitiv aripile… Îmi imaginez totodată drama prin care Moșe a trecut în acele momente când a realizat că soarta lui urmează să fie scrisă în Tora, care nu minte niciodată. Din acel moment, nimeni și nimic nu mai putea schimba decretul, nici o rugăciune și nicio acțiune și niciun regret…

Și asta este cea a doua latură a condiției umane! Uneori suntem puternici și nimic nu ne poate sta în cale. Alteori ne dăm seama cât de mici suntem și cât din viața noastră depinde de ce Dumnezeu plănuiește pentru noi. Și, în final, alteori suntem uimiți de cum aceste două ipostaze apar în viața noastră atât de apropiate una de alta încât uneori ele chiar se confundă.

În ultima ei pericopă, prin episodul morții lui Moșe, Tora vine să ne predea o lecție despre condiția umană și limitările ei. O lecție care ne ajută să mergem înainte, să înțelegem și să continuăm să sperăm, să realizăm ce și cât putem schimba și să acceptăm ceea ce nu putem schimba sau nu putem înțelege. O lecție predată de Dumnezeu pentru toți oamenii lumii și care — la peste trei mii de ani de când a fost predată pentru prima oară lui Moșe și generației sale — rămâne la fel de valoroasă și de actuală.

Șabat Șalom!

Share This