[Haftara Mișpatim: Ieremia 34:8-22, 33:25-26]
După momentul de maxim al Revelației Sinaitice, descris pe larg în pericopa săptămânii trecute (Itro), pericopa Mișpatim din această săptămână detaliază nu mai puțin de 53 din cele 613 porunci pe care Dumnezeu le oferă evreilor. Tematica este vastă: răpiri de persoane, sclavie, crimă, blestemarea unui părinte, legi legate de proprietate și daune, Șabat, sărbători, împrumut cu dobândă sau fără, idolatrie și multe altele…
Aproape la polul opus se găsește Haftara asociată pericopei Mișpatim. Tematica Haftarei este aproape complet focalizată pe doar una din poruncile enumerate în pericopă: aceea de a elibera sclavii evrei la finalul a șase ani de robie. Dumnezeu aduce – prin intermediul profetului Ieremiahu (Ieremia) – o aspră dojană la adresa evreilor care refuză să-și elibereze sclavii sau care îi urmăresc sau îi persecută după eliberare, retransformându-i în robi. Încălcarea legii Torei este prezentată în termeni neechivoci și duri:
Toți conducătorii și întregul popor care a intrat în legământ a ascultat ca fiecare om să își elibereze sclavii și sclavele și să nu continue să-i înrobească. Au ascultat și i-au eliberat. Dar apoi, s-au răzgândit și i-au adus înapoi pe sclavii și sclavele pe care îi eliberaseră și i-au înrobit din nou ca sclavi și sclave. […] Cei care Mi-au încălcat legământul, […] trupurile lor vor fi hoituri pentru păsări și fiarele câmpului. – Ieremia 34:10-11, 18, 20
Desigur, noțiunea de eliberare a sclavilor evrei nu este unică în Haftara. Rădăcina poruncii se regăsește chiar în textul biblic, în paginile pericopei Mișpatim care începe cu următoarele cuvinte:
Când vei cumpăra un sclav evreu, el să lucreze timp de șase ani. Iar în al șaptelea an să iasă liber, fără plată. – Exodul 21:2
Chiar dacă sclavul refuză eliberarea la finalul celor șase ani – caz în care Tora utilizează sintagma ”să slujească pentru totdeauna” (Exodul 21:6) – legea și tradiția iudaică reinterpretează cuvintele ”pentru totdeauna” ca însemnând doar până la Anul de Jubileu. În acel an (al cincizecilea al unui ciclu), absolut toți sclavii sunt eliberați, fără excepție, indiferent de circumstanțe sau de dorința lor sau a stăpânilor.
Ceea ce este cert – atât din pericopă, cât și din Haftara – este că eliberarea sclavilor nu e un lucru de joacă. Libertatea oamenilor, bunul cel mai de preț pe care un individ sau un popor îl deține, trebuie respectată cu orice preț.
Dacă privim de altfel tradiția iudaică, noțiunea de libertate stă la baza tuturor relațiilor… La temelia poporului evreu stă Exodul din Egipt, actul pe care Dumnezeu Însuși îl face pentru a scoate un popor de sub asuprirea unui alt popor. Fără libertatea conferită de exod – spune Tora – nu poate exista cu adevărat nici noțiunea de individ, nici cea de popor, nici cea de relație reală.
Însăși relația oamenilor cu Dumnezeu este guvernată de libertate, mai exact de noțiunea de liber arbitru. Înzestrați de către Dumnezeu cu abilitatea de a gândi, oamenii au în permanență opțiunea de a asculta poruncile divine sau de a le încălca. Ei pot accepta sau refuza dialogul cu Dumnezeu, legământul, relația în sine. Exemplele sunt nenumărate: Adam și Eva pot alege să nesocotească porunca divină. Avraham poate refuza să își aducă fiul ca ofrandă pe altar. Faraonul Egiptului îl poate asculta pe Moșe sau îl poate batjocori. În timpul istoriei, oamenii au avut în permanență libertatea de a păși pe calea bună sau de a fi răi, egoiști sau indiferenți.
Libertatea este esența lumii. Fără ea, universul se ”blochează”, încetează să funcționeze. Nu este de mirare în aceste condiții că Haftara asociată pericopei Mișpatim critică în termeni atât de aspri orice încercare de a restricționa libertatea umană. Nu este de mirare că dintre toate poruncile enumerate în pericopă, Haftara alege să vorbească doar despre una singură, cea mai importantă dintre toate, cea care le face pe toate celelalte posibile.
Însă mai există o dimensiune a Haftarei care aduce lucrurile și mai aproape de sfera concretă și modernă.
În istorie, sclavia iudaică a fost diferită de alte forme de sclavie. Dacă în majoritatea cazurilor sclavia a început din lăcomie și discriminare față de anumite grupuri sociale, rase etc., sclavia în iudaism a avut o altă dimensiune. Un sclav evreu era de fapt o persoană care – din cauza datoriilor sale – era obligat să se ”vândă” în robie, practic să se angajeze fără plată, pentru a achita sume de bani pe care altfel nu le-ar fi putut plăti. Pe toată perioada sclaviei, respectivul individ nu avea cheltuieli: stăpânul îi asigura casă, mâncare și nevoile de bază. În schimbul tuturor acestora, sclavul muncea și își asculta stăpânul.
La finalul a șase ani de muncă, sclavii trebuiau eliberați, datoria lor fiind considerată achitată. Singura situație în care sclavul rămânea în robie era aceea în care el însuși cerea explicit să rămână sclav. Iar această cerere se poate întâmpla în doar două situații:
- când sclavului îi place viața pe care o duce, fără libertate dar și fără obligații sau
- când societatea în ansamblu reușește să îl ”ispitească” sau păcălească pe individ să ajungă din nou în datorii pe care nu este capabil să le achite.
În ambele situații, conceptul de libertate are de suferit.
În primul caz, existența și rolul omului în lume sunt de fapt prost înțelese. Omul nu este menit să trăiască o viață fără responsabilități, în care alții îi oferă totul de-a gata. Fiecare om adult devine automat responsabil pentru faptele sale, pentru propria existență, devine obligat să-și asigure traiul zilnic, să fie productiv și activ în societate, să respecte legile, să perpetueze specia etc. Întâlnim din ce în ce mai des în zilele noastre oameni care – conform propriilor declarații – ”preferă să rămână copii”. Întâlnim totodată oameni care așteaptă totul de-a gata de la societate, pe care o și consideră responsabilă totodată pentru toate eșecurile și nereușitele proprii. Tradiția iudaică se opune cu vigoare unui astfel de model.
În al doilea caz, societatea eșuează într-adevăr în a crea omului oportunitățile necesare pentru a deveni liber și independent. Fie prin promovarea exacerbată a consumerismului, fie propagând non-stop mesaje de tipul ”trăiește-ți clipa, indiferent de consecințe” sau oferind ”gratuități” aparent nelimitate, fie prin legi și contexte politico-economice strâmbe care blochează oamenii în cicluri de datorii sau care îi limitează la un trai de la o zi la alta – societatea eșuează și generează conceptul modern de sclavie. Și la un astfel de model, tradiția iudaică spune NU.
Modelul corect – cel promovat de iudaism – este unul al echilibrului. Libertatea înseamnă posibilitatea de a decide, dar înseamnă și responsabilitate. Libertatea înseamnă capacitatea de auto-guvernare, dar și obligația de a trăi în relații drepte și productive cu cei cu care împărțim această lume. Libertatea ne definește ca oameni, dar ne și obligă să ne ridicăm la rangul de oameni, cu tot ce presupune această noțiune. Libertatea înseamnă să cerem, dar și să oferim. Înseamnă să apărăm drepturile tuturor, nu doar pe ale noastre. Și – poate la fel de important – înseamnă să intrăm liberi în relația pe care Dumnezeu a dorit-o cu noi, descrisă atât de succint și frumos de rabinul Jonathan Sacks: ”Dumnezeu, care Și-a condus poporul din sclavie către libertate, dorește venerația liberă a oamenilor liberi.”
Șabat Șalom!
Foarte bine gindit d-le rabin Sorin ! Corect dpmdv asupra conceptului de Libertate.Trist ca putin sint printre cei care vad lucrurile astfel.Desi am citit Cartea profetului Ieremia ,marturisec ca niciodata nu mi-a trecut prin minte ca desi calcasera Evreii atitea porunci divine,DUMNEZEU se opreste asupra uneia singure:porunca cu privire la robi.Apoi, acum inteleg sensul fidel al cuvintului sclav Evreu.E mare nevoie de un rabin ca sa poti intelege intr-adevar Biblia.
Cu multa stima, Florin