Relativ puține din obiectele de cult ale Tabernacolului sau ale Templului din Ierusalim se mai regăsesc în sinagogile de astăzi…
Există desigur ארון קודש – Aron Kodeș, dulapul în care sunt adăpostite sulurile de Tora, în relație cu Chivotul în care se aflau Tablele Legii.
Există de asemenea בימה– Bima, amvonul de pe care se citește Tora, care își are originea în platforma pe care regele Israelui o folosea în timpul sărbătorii de Sucot, pentru a îndeplini porunca menționată în Deuteronom 31:10-11 (”La sfârșitul fiecărui al șaptelea an, în anul anulării datoriilor, în timpul Sărbătorii Colibelor, când tot poporul lui Israel va veni înaintea lui Dumnezeu la locul pe care El îl va alege, să citești această lege pentru a o auzi.”) – a se vedea aici și Mișna Sota 7:8.
Și mai există un obiect de cult care își are originea directă în pericopa acestei săptămâni: נר תמיד – ner tamid – lumina care arde continuu deasupra Aron Kodeș.
Despre această lumină veșnică, Tora ne spune următoarele:
אש תמיד תוקד על המזבח לא תכבה – Un foc etern să ardă pe altar; să nu îl stingi. – Leviticul 6:6
Este un verset pe cât de clar (aparent), pe atât de complex la o analiză mai atentă… Cel puțin trei întrebări sunt cvasi-evidente:
- Ce înseamnă de fapt אש תמיד – ”foc etern”?
- Cum putea fi menținut un foc etern, în condițiile în care evreii au călătorit timp de patruzeci de ani prin deșert, iar Tabernacolul era dezansablat și reansablat la fiecare oprire?
- Care este semnificația acestui detaliu pentru omul modern, în absența, astăzi, a Tabernacolului și a ritualului Templului?
În comentariul său asupra pericopei, Rași ne oferă câteva indicii…
În primul rând, citând Talmudul (Tratatul Yoma 45b), Rași face o paralelă între acest foc de pe altar și Menora, candelabrul cu șapte brațe care era aprins în Templu. Originea acestei paralele este însuși termenul תמיד – ”etern”, care este aparent în plus în versetul Torei: dacă focul nu trebuia să se stingă niciodată pe altar, în mod evident el era etern. Care ar fi atunci motivul pentru care Tora menționează explicit acest amănunt? Pentru a face legătura cu un alt foc etern, anume cel al Menorei. Deși în Exodul 27:21, Menora este explicit menționată ca fiind aprinsă doar ”de seara până dimineața înaintea lui Dumnezeu”, ritualul iudaic prevedea și curățarea ei zilnică, precum și adăugarea de ulei nou, acțiuni care erau realizate de către Marele Preot dimineața. Cu alte cuvinte, aprinderea Menorei, împreună cu pregătirile pentru această aprindere constituiau în sine un ritual continuu, etern.
Talmudul Ierusalemitean duce semnificațiile cuvântului תמיד – ”etern” chiar și mai departe, răspunzând de altfel și la a doua întrebare pe care am formulat-o mai sus:
”Etern” – chiar și de Șabat. ”Etern” – chiar și în condiții de impuritate rituală. ”Să nu îl stingi” – nici chiar în timpul călătoriilor prin deșert, când altarul era acoperit cu o țesătură purpurie, [focul nu era stins]. Și cum era menținut focul aprins în timpul acestor călătorii? Era acoperit cu un lighean de cupru. – Tratatul Yoma 4:6
Simbolistica este evidentă și extrem de puternică: focul de pe altar trebuia să ardă etern, indiferent de vicisitudinile pe care le întâlnea, indiferent de condițiile schimbătoare în care era forțat să existe…
Șabatul era (și este în continuare) momentul în care oamenii încearcă să experimenteze o lume în primul rând spirituală: rostim Kiduș, petrecem timp în sinagogă, învățăm Tora etc. Șabatul este o ”insulă în timp”, în care ne abținem de la activități creatoare, menite a ne demonstra superioritatea și forța pe care o avem asupra naturii. De Șabat, alegem să-L emulăm pe Dumnezeu, care S-a ”odihnit” de asemenea, după ce a creat lumea.
La polul opus, impuritatea rituală (tumá) este cea care ne definește cu precădere ca materie și nu ca spirit. Este latura noastră pur fizică și momentul (contextul?) în care ne atingem sau venim cel mai aproape de condiția noastră de muritori. Să nu uităm spre exemplu că impuritatea rituală în iudaism are directă legătură, sub o formă sau alta, cu moartea – a se vedea aici și Leviticul 11, 13, 14 sau Numeri 5:2.
În ambele extreme – ne spune Tora – focul trebuie să ardă: și în momentele de maxim spiritual, și în cele de minim spiritual. În ambele extreme, relația cu Dumnezeu trebuie să se mențină.
În ritualul iudaic există binecuvântări pe care oamenii le rostesc atunci când se bucură sau atunci când beneficiază de unele lucruri în această lume. Se numesc în ebraică birkot ha’neenin – în traducere aproximativă ”binecuvântări pentru lucruri plăcute”. Rostim astfel de binecuvântări atunci când mâncăm sau bem, când vedem lucruri sau fenomene naturale care ne fac plăcere (ex: ocean, curcubeu) și când avem experiențe plăcute sau interesante. Însă în iudaism rostim binecuvântări și atunci când primim o veste rea, când moare cineva apropiat sau când vedem în jurul nostru distrugere (spre exemplu: profanarea unei sinagogi).
În ambele situații – și cele plăcute și cele neplăcute – dorim și avem nevoie de relația cu Dumnezeu, tocmai pentru că această relație este cea care ne susține ca indivizi. În ambele situații, focul nostru interior, pasiunea, spiritualitatea, dedicația, în esență sufletul nostru trebuie să rămână aprins.
Ce facem însă în ”călătoriile” noastre prin viață – se întreabă rabinul Alexander Zusia Friedman (1897-1943), cunoscut și sub pseudonimul de Maayana Șel Tora? Ce facem atunci când suntem în medii străine, atunci când nu avem comfortul și siguranța pe care o numim ”acasă”, atunci când pășim prin viață în necunoscut? Ei bine, versetele pericopei noastre ne spun că nici atunci focul nu are voie să se stingă. Trebuie să găsim metode de a-l lua cu noi, așa cum era purtat și focul din Tabernacol într-un lighean de cupru.
Așa cum ne sugerează și versetul 20:27 din Cartea Proverbelor, נר ה’ נשמת אדם – ”Lumânarea lui Dumnezeu este sufletul omului”. Focul altarului și echivalentul său modern, lumina veșnică de deasupra sulurilor de Tora, ner tamid, vin în pericopa Țav să ne ilustreze de fapt călătoria spirituală a sufletului fiecăruia dintre noi. O călătorie prin viață și dincolo de ea, în Lumea Viitoare, ca o entitate eternă și în eternă legătură cu Sursa sa unică. O călătorie în care scânteia de divinitate din fiecare dintre noi, acea צלם אלקים – ”imagine a lui Dumnezeu” menționată de Cartea Genezei (1:27) are potențialul de a deveni o flacără și o lumină puternică, dacă și numai dacă avem în permanență grijă să nu se stingă.
Iar modul efectiv de a face acest lucru ne este punctat și el de paralela sugerată de însuși ritualul iudaic: în sinagogile moderne, lumina eternă arde în apropierea Aron Kodeș (unde sunt adăpostite sulurile de Tora), pe Bima (de unde este citită Tora). La fel și sufletul poate străluci cu adevărat tot în apropierea Torei, a învățăturii sfinte a lui Dumnezeu, oferită oamenilor ca ”drum” drept al relației pe care o putem avea cu El.
Din tot sufletul… ”spor la spiritualitate”, tuturor!
Șabat Șalom!
pentru mine moise a fost focul etern , candela mereu aprinsa care a insotit poporul evreu prin desert 40 de ani.
candela pentru mine este inteligenta uleiul educatia (cuvantul lui dumnezeu care zilnic se reinoia) si flacara este credinta si duhul lui dumnezeu. macabeii au fost vaduviti de educatie insa credinta lor in dumnezeul stramosilor lor a realizat minunea pastrarii candelei aprinse timp de zile.
eu sunt ortodoxa. poate de aceea in crestinsm este prioritara credinta in dumnezeu si isus si abia apoi cunoasterea cuvantului lui dumnezeu. isus vindeca bolnavi spunand: „credinta ta te-a vindecat”. exact asa erau si macabeii dupa parerea mea. niste oameni bolnavi si imbolnaviti de persecutiile la care erau supusi insa credinta lor i-a vindecat. candela este inteligenta in care se toarna cuvantul lui dumnezeu(biblia) iar flacara este credinta. insa credinta poate face si minuni asa cum a facut pe vremea macabeilor chiar daca cuvantul lui lui dumnezeu era doar putin cunoscut, invatat, insusit din pricina persecutiilor. nu stiu. este doar o parere. poate maine voi avea alta. asta acuma mi-a venit citind articolu. credinta lui moise era ca un foc nu ca o flacara dar si el avea tulburari de libaj iar educatia o primise la maturitate de la socrul sau care in biblie scrie ca era preot. cat a fost copil sigur nu a primit educatia si cunoasterea corespunzatoare crescut fiind de fiica faraonului.