În urmă cu unsprezece ani, în comentariul la pericopa Beșalah din anul 5767, vorbeam despre versetul introductiv al pericopei, în care Tora ne spune următoarele:

Și a fost, când Faraonul a lăsat poporul să plece, că Dumnezeu nu i-a condus pe drumul spre țara filistenilor, căci era aproape (כי קרוב הוא — ”ki karov hu”), căci Dumnezeu a spus: ”Poate poporul se va răzgândi când vor vedea un război și se vor întoarce în Egipt.” — Exodul 13:17

În acel comentariu, punctam ideea că expresia כי קרוב הוא are mai multe variante de traducere și interpretare:

  1. Drumul era prea scurt geografic — favorizând o posibilă întoarcere în Egipt pentru cei care și-ar fi dorit-o;
  2. Drumul era prea scurt temporal — sărindu-se așadar peste perioada naturală de adaptare de la sclavie către libertate;
  3. Dumnezeu Însuși era ”prea aproape” — această ”proximitate” (emoțională) sugerând că lui Dumnezeu Îi păsa de evrei și nu îi dorea implicați într-un conflict armat.

Aș vrea în cele ce urmează să vă redau câteva dintre ideile rabinului Sacks, în special pe marginea celui de-al doilea punct menționat mai sus. Sunt idei și analogii interesante și sper să vă facă plăcere.

* * *

Rambam (Maimonide), unul dintre cei mai mari comentatori, filosofi și codificatori de lege iudaică, pune în lucrarea sa ”Călăuza rătăciților” o întrebare interesantă și — în ultimă instanță — fundamentală: dacă sistemul sacrificiilor animale este atât de central iudaismului, de ce profeții i-au adus atâtea critici? O a doua întrebare, neformulată explicit de către Maimonide, însă potențial derivată din prima și oricum, la fel de validă, este și următoarea: dacă sistemul sacrificiilor animale este atât de central iudaismului, cum a rezistat credința iudaică — în absența lor — timp de mai bine de douăzeci de secole?

Răspunsul oferit de Maimonide în lucrarea sa este că sacrificiile sunt doar secundare în iudaism. Rugăciunea, care unește în esență sufletul individului cu Sursa vieții sale, este primară. Iar iudaismul a supraviețuit în Diaspora deoarece rugăciunea a supraviețuit.

Singura problemă cu acest răspuns — altfel foarte valabil și chiar modern, în contextul actual al luptei globale pentru drepturile animalelor — este una pe care și Maimonide o recunoaște: care este atunci rolul exact al sacrificiilor? Sau, altfel spus: De ce mai sunt ele necesare, dacă rugăciunea este metoda preferată, primară, necesară și suficientă, de ”conectare” spirituală între om și Dumnezeu?

Răspunsul lui Maimonide la această ultimă întrebare ne aduce către pericopa Beșalah pe care o citim în Șabatul care urmează: sacrificiile au fost necesare pentru că evreii proaspăt eliberați din robie nu puteau concepe relația cu Dumnezeu în absența lor. Lumea antică era una bazată pe sacrificii. Pentru a realiza tranziția către o relație bazată pe rugăciune, trebuia să treacă un TIMP, o perioadă de adaptare. Indivizilor și grupurilor de indivizi le este practic imposibil să sară peste etape, să grăbească procesul natural de evoluție a unei noi idei, să își însușească instantaneu noi deprinderi și noi realități. Ca și în pericopa noastră, sistemul sacrificiilor animale a fost menținut în iudaism, în opinia lui Maimonide, כי קרוב הוא (”ki karov hu”) — pentru că el era ”aproape” de ceea ce văzuseră și cunoșteau evreii acelor vremuri, trăitori în lumea antică în care aceasta era norma.

Desigur, această idee ne duce cu gândul și la alte două episoade biblice, ambele avându-l ca protagonist pe Moșe. Primul episod, în capitolul 17 din Cartea Exodului, Îl surprinde pe Moșe primind de la Dumnezeu porunca de a lovi stânca, pentru ca din aceasta să iasă apă. În al doilea episod, în capitolul 20 din Cartea Numeri, lui Moșe i se poruncește să vorbească stâncii, pentru ca din ea să iasă apă. Moșe o lovește în ambele episoade. Mulți comentatori biblici sunt de părere că diferența dintre cele două porunci avea aceeași sursă ca și ideea lui Maimonide din ”Călăuza rătăciților”: imediat după exod, evreii erau un popor obișnuit cu violența; ei înțelegeau limbajul sclaviei, al asprimii, al durității, pentru a obține ceva. La polul opus, generația următoare, cea pe cale să intre în Israel, era o generație de oameni noi, născuți în libertate. Pentru primii, limbajul fusese lovitura. Pentru cei din urmă, limbajul corect era însă cel al cuvintelor, argumentelor, discuției. Moșe a ratat această diferență și de aceea și-a pierdut nu numai calitatea de lider al poporului evreu, ci și dreptul de a îi acompania în Țara Promisă.

Revenind însă la pericopa noastră… Dumnezeu alege în ea să îi conducă pe evrei pe un drum mai lung decât aparent necesar. Cuvântul de ordine aici este însă ”aparent”, pentru că drumul corect era cel lung, menit să le dea timpul necesar să evolueze, să se schimbe.

Însă Maimonide merge cu ideea până la capăt și pune și aici o întrebare fundamentală: De ce Dumnezeu nu a forțat schimbarea în natura umană? De ce nu i-a ”programat” pe evrei să fie liberi, să gândească liber, să treacă rapid (instantaneu?) peste toate etapele intermediare?

Răspunsul este unul simplu: Dumnezeu ar fi putut crea milioane de roboți care să-I intoneze imnuri de slavă. Ne-ar fi putut modifica genetic și psihologic în așa fel încât nu numai că am fi tranziționat instantaneu de la sclavie către libertate, dar poate nici nu ne-am fi amintit sclavia. Însă relația pe care am fi avut-o cu El în urma acestei ”reprogramări” nu ar fi fost deloc una reală. Libertatea nu se programează, se învață. Iată cuvintele exacte ale rabinului Sacks pe această temă.

Libertatea voinței nu este un ingredient accidental în natura umană, așa cum este ea înțeleasă în iudaism. Dimpotrivă, ea este chiar esența naturii umane. Venerarea lui Dumnezeu nu este venerare dacă este impusă. Virtutea nu este virtute dacă suntem forțați să o avem de forțe interne sau externe asupra cărora nu avem niciun control. În acțiunea Sa de creare a umanității, Dumnezeu S-a plasat pe Sine Însuși sub anumite limitări. A trebuit să aibă răbdare. Nu a putut forța rata de evoluție morală a omenirii fără a-Și distruge propria creație. — rabin Jonathan Sacks

Este o idee revoluționară în lumea spiritualității: impunerea credinței distruge indivizi; grăbirea procesului natural de evoluție către credință este nefastă, dăunătoare. Însă aria de aplicare a acestei idei nu se limitează doar la spiritualitate. Și în context laic, general uman, grăbirea procesului de obținere și interiorizare a libertății are aceleași efecte. Primul președinte post-apartheid al Africii de Sud, Nelson Mandela numea acest proces în întregimea sa, atunci când el se desfășoară neimpus și negrăbit artificial: ”The Long Walk to Freedom” — Lungul marș către libertate. Este un drum pe care nu există scurtături. Un drum pe care până și Dumnezeu îl respectă în pericopa noastră și, de altfel, în întreaga istorie. Este un drum care dă puterea indivizilor de a se auto-analiza și a-și decide propria direcție. Un drum adesea anevoios și întortocheat, departe de a fi קרוב הוא (”karov hu”) — ”aproape”, însă un drum absolut necesar pentru existența și evoluția firească a oamenilor și a popoarelor.

Șabat Șalom!

Share This