În urmă cu unsprezece ani, în comentariul la pericopa Beșalah din anul 5767, vorbeam despre versetul introductiv al pericopei, în care Tora ne spune următoarele:
Și a fost, când Faraonul a lăsat poporul să plece, că Dumnezeu nu i-a condus pe drumul spre țara filistenilor, căci era aproape (כי קרוב הוא – ”ki karov hu”), căci Dumnezeu a spus: ”Poate poporul se va răzgândi când vor vedea un război și se vor întoarce în Egipt.” – Exodul 13:17
În acel comentariu, punctam ideea că expresia כי קרוב הוא are mai multe variante de traducere și interpretare:
- Drumul era prea scurt geografic – favorizând o posibilă întoarcere în Egipt pentru cei care și-ar fi dorit-o;
- Drumul era prea scurt temporal – sărindu-se așadar peste perioada naturală de adaptare de la sclavie către libertate;
- Dumnezeu Însuși era ”prea aproape” – această ”proximitate” (emoțională) sugerând că lui Dumnezeu Îi păsa de evrei și nu îi dorea implicați într-un conflict armat.
Aș vrea în cele ce urmează să vă redau câteva dintre ideile rabinului Sacks, în special pe marginea celui de-al doilea punct menționat mai sus. Sunt idei și analogii interesante și sper să vă facă plăcere.
* * *
Rambam (Maimonide), unul dintre cei mai mari comentatori, filosofi și codificatori de lege iudaică, pune în lucrarea sa ”Călăuza rătăciților” o întrebare interesantă și – în ultimă instanță – fundamentală: dacă sistemul sacrificiilor animale este atât de central iudaismului, de ce profeții i-au adus atâtea critici? O a doua întrebare, neformulată explicit de către Maimonide, însă potențial derivată din prima și oricum, la fel de validă, este și următoarea: dacă sistemul sacrificiilor animale este atât de central iudaismului, cum a rezistat credința iudaică – în absența lor – timp de mai bine de douăzeci de secole?
Răspunsul oferit de Maimonide în lucrarea sa este că sacrificiile sunt doar secundare în iudaism. Rugăciunea, care unește în esență sufletul individului cu Sursa vieții sale, este primară. Iar iudaismul a supraviețuit în Diaspora deoarece rugăciunea a supraviețuit.
Singura problemă cu acest răspuns – altfel foarte valabil și chiar modern, în contextul actual al luptei globale pentru drepturile animalelor – este una pe care și Maimonide o recunoaște: care este atunci rolul exact al sacrificiilor? Sau, altfel spus: De ce mai sunt ele necesare, dacă rugăciunea este metoda preferată, primară, necesară și suficientă, de ”conectare” spirituală între om și Dumnezeu?
Răspunsul lui Maimonide la această ultimă întrebare ne aduce către pericopa Beșalah pe care o citim în Șabatul care urmează: sacrificiile au fost necesare pentru că evreii proaspăt eliberați din robie nu puteau concepe relația cu Dumnezeu în absența lor. Lumea antică era una bazată pe sacrificii. Pentru a realiza tranziția către o relație bazată pe rugăciune, trebuia să treacă un TIMP, o perioadă de adaptare. Indivizilor și grupurilor de indivizi le este practic imposibil să sară peste etape, să grăbească procesul natural de evoluție a unei noi idei, să își însușească instantaneu noi deprinderi și noi realități. Ca și în pericopa noastră, sistemul sacrificiilor animale a fost menținut în iudaism, în opinia lui Maimonide, כי קרוב הוא (”ki karov hu”) – pentru că el era ”aproape” de ceea ce văzuseră și cunoșteau evreii acelor vremuri, trăitori în lumea antică în care aceasta era norma.
Desigur, această idee ne duce cu gândul și la alte două episoade biblice, ambele avându-l ca protagonist pe Moșe. Primul episod, în capitolul 17 din Cartea Exodului, Îl surprinde pe Moșe primind de la Dumnezeu porunca de a lovi stânca, pentru ca din aceasta să iasă apă. În al doilea episod, în capitolul 20 din Cartea Numeri, lui Moșe i se poruncește să vorbească stâncii, pentru ca din ea să iasă apă. Moșe o lovește în ambele episoade. Mulți comentatori biblici sunt de părere că diferența dintre cele două porunci avea aceeași sursă ca și ideea lui Maimonide din ”Călăuza rătăciților”: imediat după exod, evreii erau un popor obișnuit cu violența; ei înțelegeau limbajul sclaviei, al asprimii, al durității, pentru a obține ceva. La polul opus, generația următoare, cea pe cale să intre în Israel, era o generație de oameni noi, născuți în libertate. Pentru primii, limbajul fusese lovitura. Pentru cei din urmă, limbajul corect era însă cel al cuvintelor, argumentelor, discuției. Moșe a ratat această diferență și de aceea și-a pierdut nu numai calitatea de lider al poporului evreu, ci și dreptul de a îi acompania în Țara Promisă.
Revenind însă la pericopa noastră… Dumnezeu alege în ea să îi conducă pe evrei pe un drum mai lung decât aparent necesar. Cuvântul de ordine aici este însă ”aparent”, pentru că drumul corect era cel lung, menit să le dea timpul necesar să evolueze, să se schimbe.
Însă Maimonide merge cu ideea până la capăt și pune și aici o întrebare fundamentală: De ce Dumnezeu nu a forțat schimbarea în natura umană? De ce nu i-a ”programat” pe evrei să fie liberi, să gândească liber, să treacă rapid (instantaneu?) peste toate etapele intermediare?
Răspunsul este unul simplu: Dumnezeu ar fi putut crea milioane de roboți care să-I intoneze imnuri de slavă. Ne-ar fi putut modifica genetic și psihologic în așa fel încât nu numai că am fi tranziționat instantaneu de la sclavie către libertate, dar poate nici nu ne-am fi amintit sclavia. Însă relația pe care am fi avut-o cu El în urma acestei ”reprogramări” nu ar fi fost deloc una reală. Libertatea nu se programează, se învață. Iată cuvintele exacte ale rabinului Sacks pe această temă.
Libertatea voinței nu este un ingredient accidental în natura umană, așa cum este ea înțeleasă în iudaism. Dimpotrivă, ea este chiar esența naturii umane. Venerarea lui Dumnezeu nu este venerare dacă este impusă. Virtutea nu este virtute dacă suntem forțați să o avem de forțe interne sau externe asupra cărora nu avem niciun control. În acțiunea Sa de creare a umanității, Dumnezeu S-a plasat pe Sine Însuși sub anumite limitări. A trebuit să aibă răbdare. Nu a putut forța rata de evoluție morală a omenirii fără a-Și distruge propria creație. – rabin Jonathan Sacks
Este o idee revoluționară în lumea spiritualității: impunerea credinței distruge indivizi; grăbirea procesului natural de evoluție către credință este nefastă, dăunătoare. Însă aria de aplicare a acestei idei nu se limitează doar la spiritualitate. Și în context laic, general uman, grăbirea procesului de obținere și interiorizare a libertății are aceleași efecte. Primul președinte post-apartheid al Africii de Sud, Nelson Mandela numea acest proces în întregimea sa, atunci când el se desfășoară neimpus și negrăbit artificial: ”The Long Walk to Freedom” – Lungul marș către libertate. Este un drum pe care nu există scurtături. Un drum pe care până și Dumnezeu îl respectă în pericopa noastră și, de altfel, în întreaga istorie. Este un drum care dă puterea indivizilor de a se auto-analiza și a-și decide propria direcție. Un drum adesea anevoios și întortocheat, departe de a fi קרוב הוא (”karov hu”) – ”aproape”, însă un drum absolut necesar pentru existența și evoluția firească a oamenilor și a popoarelor.
Șabat Șalom!
Şi încă o dovadă:
Abimelec a chemat si pe Avraam si i-a zis: „Ce ne-ai facut? Si cu ce am pacatuit eu impotriva ta, de ai facut sa vina peste mine si peste imparatia mea un pacat atat de mare? Ai facut fata de mine lucruri care nu trebuiau nicidecum facute.” (Fac.20:9)
Vă recomand explicația lui Radak asupra acestui fragment, disponibilă aici. Conform respectivei interpretări, Avimeleh sublinia faptul că dacă Dumnezeu îl pedepsea într-adevăr cu moartea pentru că o luase pe Sara (o femeie măritată), și regatul său ar fi avut de suferit. În orice caz, respectiva pedeapsă capitală nu a avut loc, deoarece păcatul capital nu a avut nici el loc (”Avimeleh nu se apropiase de ea” – Geneza 20:4). Rași explică aici că Dumnezeu l-a făcut să fie temporar impotent, tocmai pentru a nu putea comite păcatul care i-ar fi atras moartea.
Oricum, vă invit să punem punct aici acestei polemici inutile. V-am prezentat deja punctul de vedere al iudaismului pe subiect. Îl puteți lua ca atare sau vă puteți forma propriile opinii. Dacă vi se pare că explicațiile oferite sunt neconvigătoare și/sau că sunt în contradicție cu un verset sau altul, vă reiterez recomandarea să vă găsiți un partener de studiu, cu care să studiați respectivele subiecte în ebraică, în original, cu sprijinul comentatorilor clasici iudaici (site-ul Sefaria.org este un bun punct de plecare).
Iată o altă dovadă că vinovaţia de păcat s-ar transmite:
„… şi să nu faci vinovată de păcat ţara pe care ţi-o dă de mostenire Domnul Dumnezeul tau.” (Deut.24:4)
Ați început cu ideea că păcatul s-ar transmite de la o persoană la alta și că în consecință un om ar plăti pentru păcatele altuia. Acum aduceți așa-zise ”dovezi” din versete care vorbesc despre pământul Israelului… Pământul Israelului este o persoană?!?
Îmi cer scuze!
Nu caut o polemică. Caut doar adevărul (măcar o altă parte din el). Undeva între dogmele (şi canoanele) unora şi ale altora.
Am început cu ideea că „porunca”: „… care pedepsesc nelegiuirea parintilor in copii, pana la al treilea si la al patrulea neam al celor ce Ma urasc …”, nu ar putea fi ignorată doar de dragul unor canoane (dogme) iudaice care vin în contradicţie cu texte scripturale (traduse în limba română mai corect sau mai puţin corect).
În anumite condiţii, admit (nu suţin) faptul că este posibil ca păcatul (energiile negative) şi respectiv iubirea (energiile pozitive) să se transmită de la o persoană la alta (prin transfer şi contratransfer, empatie, rezonanţă, „string-uri”, etc.), adică să existe tranzitivitatea energiei şi a informaţiei conţinute în aceasta.
Tot aşa cum viaţa (apărută cu voia lui Dumnezeu) se poate transmite de la părinţi la copii (tot cu voia lui Dumnezeu). Şi multe alte caracteristici.
Dar, cum nici Dumnezeu nu poate fi o „persoană”, deşi noi (pământenii) încercăm să ne imaginăm (după chipul, asemănarea şi canoanele noastre „cioplite”) o „personificare” a … orice, nici pământul (ţara) nu poate fi o „persoană”. Deşi pare viu. Fie acel „pământ” chiar şi o stâncă evoluată şi capabilă de răspuns la (tele)comandă vocală, fără lovituri (fizice) de toiag. (Ideea din … „Sesam deschide-te”.)
–
În viziunea dumneavoastră (conformă strictelor canoane iudaice), textul fundamental: „… pedepsesc nelegiuirea parintilor in copii …” ar putea fi o simplă eroare de traducere sau un Dumnezeu care s-a răzgândit (ca şi asupra primei sale creaţii) şi nu mai pedepseşte (personal) pe nimeni?
Pe subiectul unui lung marş către libertate …
Înțeleg și respect faptul că sunteți în căutarea adevărului. Acesta este și motivul pentru care v-am răspuns până acum, însă trebuie să înțelegeți că timpul și disponibilitatea mea nu sunt infinite…
După mine, întreprinderea pe care o menționați are nevoie de un cadru corect, pe care vi l-am sugerat deja de câteva ori. Ea presupune timp, efort și studiu. Desigur, site-ul DvarTora poate constitui un punct de plecare și vă invit să folosiți informațiile și interpretările pe care le oferă. Însă nimic nu se poate substitui studiului regulat, sistematic, pe text, cu interpretările comentatorilor clasici în față, alături de un partener de studiu (”hevruta”). A crede că veți găsi ”adevărul” (oricare ar fi definiția pe care o dați acestei noțiuni) doar citind acest site, citind traduceri (adesea eronate) ale textului biblic și punând o serie aparent fără sfârșit de întrebări în secțiunea de opinii este, după mine, o greșeală.
În plus, secțiunea de opinii a fost creată pentru un alt scop, acela de a da vizitatorilor ocazia să-și exprime o scurtă opinie pe marginea materialelor postate. Această secțiune nu este un spațiu pentru conferințe, polemici, sesiuni tip Q&A sau o platformă de studiu online – toate acestea fiind clar indicate în pagina Despre site.
Legat de transferul valorilor (pozitive sau negative) de la o generație la alta: el nu are legătură cu vreun transfer de energie, rezonanțe, string-uri etc. Pur și simplu valorile (pozitive sau negative) se pot transmite de la o persoană la alta și de la o generație la alta prin educație și exemplu personal.
Legat de versetul din Exodul 34:7 (”pedepsirea păcatului” etc) – este din nou o eroare de traducere. O redare mai fidelă ar fi ”[ci] rememorează păcatul părinților asupra copiilor și asupra copiilor copiilor, asupra celei de a treia sau a patra [generații].” Versetul nu vorbește despre vreun transfer de pedeapsă, ci despre ”reamintirea” păcatului părinților asupra copiilor, atunci și numai atunci când copii aleg să urmeze calea rea a părinților lor și să comită și ei (aceleași) păcate. A se vedea aici comentariul lui Rași.
p.s. V-am trimis și un mesaj pe email, dar adresa pe care ați indicat-o este falsă. Îmi puteți indica vă rog (prin intermediul paginii Părerea ta) o adresă de email validă unde vă pot contacta?
Mulţumesc foarte, foarte mult!
(„…extending kindness to two thousand generations forgiving iniquity, transgression and sin;” – Rashi)
Lev.26 …
… ii va apuca durerea si pentru faradelegile parintilor lor.
(40). Isi vor marturisi faradelegile lor si faradelegile parintilor lor, calcarile de lege … pacate …
Textul din Levitic (V.T., nu este „creştin”) pare a fi o altă confirmare a existenţei tranzitivităţii păcatului (faradelegile parintilor) de la o persoană la o altă persoană (copii).
Cu sau fără presupus dezlegătorul „botez” (individual), a cărui eficienţă pare a fi discutabilă.
–
Vă mulţumesc foarte, foarte mult pentru atenţie, disponibilitate şi pentru toate răspunsurile oferite (în limitele canoanelor interpretărilor iudaice).
V-am prezentat deja un punct de vedere iudaic asupra subiectului și v-am răspuns cu amabilitate la numeroase nelămuriri. Nu am însă timpul necesar pentru a continua să răspund la avalanșa nețărmurită de întrebări pe care le adresați. Nu pot să vă traduc în limba română, verset cu verset, toată Biblia și nici să corectez toate erorile pe care traducerile ”clasice” românești le introduc. Vă rog respectuos așadar să nu mai folosiți secțiunea de opinii pentru a adresa întrebări sau pentru a debuta/întreține polemici. Vă invit să luați site-ul DvarTora așa cum este el, iar dacă nu vă clarifică toate nedumeririle să vă orientați către alte resurse care vi se par mai potrivite pentru scopurile pe care vi le propuneți. Vă mulțumesc pentru înțelegere!
Ritualul botezului nu există în iudaism, el este un ritual creștin. Există în iudaism o ceremonie de brit mila – circumcizia (la băieți) și o ceremonie de conferire a numelui evreiesc (la băieți și fete). Uneori, la fete se face și un ritual complementar numit Zeved HaBat. Însă niciunul din aceste ritualuri nu are ca rol purificarea păcatelor, deoarece – după cum am mai indicat – iudaismul nu consideră oamenii ca fiind născuți în păcat sau ”moștenind” păcatele părinților.
P.S. Am recepționat mesajul dvs. pe email și vă mulțumesc pentru clarificări.
[„Incidental, același tip de ritual, de scufundare în mikve, este practicat până în zilele noastre atât de către femei, ca încheiere a procesului de purificare rituală după naștere sau menstruație, cât și ca etapă finală în cadrul convertirii la iudaism (atât la bărbați, cât și la femei).”]
Am înţeles, purificarea rituală după naştere (sau menstruaţie) este doar pentru femei. Nu şi pentru copii, aceştia nu sunt consideraţi în iudaism ca fiind născuţi în păcat.
Cu excepţia ritualului de convertire – etapă finală.
Mulţumesc!
Avertisment: Când postați o nouă opinie, indicați o adresă de email validă și pe care să o verificați periodic. (Adresele de email nu sunt postate public și nici oferite terților sau folosite în scopuri comerciale.) Opiniile postate de vizitatori pe adrese de email false și/sau neverificate vor fi șterse, conform regulilor indicate clar în pagina Despre site.
Cu scuze, din text am înţeles că aici: „noi” = Moise şi Aaron (fără Domnul).
Moise si Aaron au chemat adunarea inaintea stancii. Si Moise le-a zis: „Ascultati, razvratitilor! Vom putea noi oare sa va scoatem apa din stanca aceasta?” (Num.20:10).
Atunci Domnul a zis lui Moise: „Pentru ca n-ati crezut in Mine… (20:12).
Dar Aaron a „plătit” (cu viaţa) pentru „alegerea” lui Moise (20:24)… ceea ce contrazice teoria absenţei tranzitivităţii păcatului (şi jertfei) spre altcineva.
Ați înțeles greșit. Într-adevăr, Moșe a dat replica respectivă și tot el a lovit stânca. Însă Aaron – care trebuia să îl sprijine și ajute – a fost de față și totuși nu i-a corectat nici replica și nici comportamentul. Prin conjuncția celor două acțiuni (replica + lovitura lui Moșe, respectiv lipsa de reacție a lui Aaron), slava lui Dumnezeu în ochii poporului a fost știrbită. Fiecare a plătit așadar pentru propriul păcat.
Da, dar Aaron („complice”) a platit primul, nu Moşe („autorul”).
Iar la „Viţelul de aur” au „plătit” … 3.000 (alţii).
Nu văd ce relevanță are cine a plătit primul sau al doilea (în fond ambii au murit fără a intra în Israel) și nici cum asta ar sugera că păcatul s-ar transmite…
La vițelul de aur au plătit cei care păcătuiseră. Nu uitați că păcatul în acel caz nu a fost doar construcția efectivă a vițelului, ci și – mult mai grav – venerarea sa ca idol.