Sunt un om credincios. Din grupul cu care am mers la March of the Living 2000 am fost singurul “religios”, cel putin comparat cu alţii. Însă ceea ce am văzut la Majdanek nu are legătură nici cu religia, nici cu credinţa. Şi asta pentru că dacă ar fi fost după cum credeam, aşa ceva nu era posibil să existe. Pentru că poţi crede că versetul “Vaidaber Hashem Et Moshe Lemor” („Si Dumnezeu i-a spus lui Moshe”) pe care l-am văzut într-o Tora dintr-una din barăcile din lemn negru al Majdanekului este chiar cuvântul lui Dumnezeu, dar să crezi că 235.000 de oameni au murit acolo, asta e ceva aproape imposibil.

O tragedie care nu a avut precedent, la care nimeni cu mintea întreagă nu s-ar fi putut gândi măcar. Spun “nimeni cu mintea întreagă” pentru că toată această CRIMĂ uriaşă a avut şi plănuitorii ei, monştri cu zeci de ore petrecute în faţa planşetei de desenator proiectând teribilele planuri ale lagărului, bestii cu sute de mii de oameni pe conştiinţă (aşa cum am spune noi dacă am avea măcar cea mai vagă bănuială că au avut conştiinţă).

La Majdanek barăcile vorbesc. Şi sutele de mii de perechi de pantofi scâlciaţi, fiecare purtate odată, în urmă cu cincizeci şi ceva de ani, de o făptură umană. Poate un părinte, bunic sau frate de-al nostru. La Majdanek vorbesc paturile de lemn pe trei nivele şi păturile putrede şi tigăile, şi farfuriile, şi periuţele de dinţi, şi ceasurile prădate, în cel mai mare măcel şi furt din istoria omenirii, de la nenorociţii — evrei, polonezi, ţigani sau ruşi — care au pierit în Şoa. Vorbesc dinţii de aur smulşi din gurile cadavrelor, şi părul de om, şi perechea de tefilin arsă, şi Tora deschisă pentru totdeauna la acea pericopă din Cartea Şmot.

În tăcerea lugubră din spatele zidurilor întunecate, printre zecile de tineri şi bătrâni veniţi ca şi mine fără să vrea să creadă toate ororile, Majdanekul vorbeşte. Este mirosul acela de închis şi vechi, este pământul acela acoperit de cea mai verde iarbă din lume şi pe care calci cu infinită milă, neştiind dacă nu cumva calci pe cenuşa sau oasele vreunui martir.

Am văzut masa pe care nişte cadavre scheletice erau disecate în căutarea “valorilor” : dinţi de aur, grăsime umană pentru celebrul săpun de evreu… Şi asta după ce, chiar de la venire, înainte încă de aplicarea “soluţiei finale”, oamenilor li se lua tot — de la obiecte personale şi familie, până la părul de pe cap şi demnitatea lor de oameni. Unii erau omorâţi pe loc, alţii — cei “norocoşi” — erau puşi să muncească pentru maşina de ucis nazistă.

Dincolo de gardurile duble din sârmă ghimpată, cu curent electric şi gărzi înarmate, viaţa celor rămaşi cu o titulatură încă incertă —căci probabil nazismul urma să extermine în anii următori, după ce problema evreiască avea să fie rezolvată, pe toţi nearienii din Polonia — viaţa, aşadar, continua în întuneric vizavi de ceea ce se întâmpla la Majdanek. Nici chiar după ce —într-o groaznică zi de noiembrie 1943 — optsprezece mii cinci sute de oameni (imaginaţi-vă cum ar arăta o asemenea mulţime) au fost împuşcaţi — ÎNTR-O SINGURĂ ZI — la Majdanek, nici măcar atunci cei de dincolo de garduri nu au luat atitudine. Asta mi-am spus imediat după ce am auzit de acel cumplit masacru. Şi apoi, cineva dintre organizatori a zis : “Nu încercaţi să-I judecaţi, nici pe ei, nici pe evreii despre care se spune că nu au protestat, pentru că nu e drept. Să vă spun o poveste :

Un grup de 30 de evrei evadaţi au fost surprinşi — după câteva zile de aşa zisă libertate într-o ţară care ea însăşi nu era liberă — de către un ofiţer SS. Şi acesta i-a somat să sape o groapă, apoi să sără în ea, şi a început să-i împuşte unul câte unul. După 5-6 focuri, încărcătorul I s-a golit. Şi iată-l pe acest ofiţer SS fără apărare în faţa a 25 de evrei care l-ar fi putut omorî pe loc. Şi totuşi asta nu s-a întâmplat… De ce ? Pentru că nici unul din cei 25 de evrei nu a sărit afară din groapă pentru a o face. În schimb, ofiţerul a trimis un copilaş care întâmplător se afla în zonă să meargă 1 km până în sat şi încă 1 km înapoi şi să aducă muniţie. Apoi i-a împuşcat pe toţi cei 25.

De ce nu s-au apărat evreii ? Este o întrebare pe care lumea o pune adesea. Poate din laşitate. Poate din frică. Poate pentru că oricum asta ar fi însemnat să fugă în continuare şi poate, doar poate, erau obosiţi să tot fugă. Poate pentru că moartea era o uşurare. Poate pentru că nu mai aveau pe nimeni şi nimic pentru care să trăiască. O mulţime de “poate”… Sau — ca un ultim “poate” — poate că nu avem dreptul să îi judecăm. Şi nici măcar să punem întrebarea “de ce nu au ripostat ?” Şi nici “de ce nu au intervenit cei de dincolo de ziduri ?” Dacă vi s-ar da să alegeţi între a trăi ignorând că altul (un necunoscut) moare şi a încerca să-l salvaţi cu riscul de a vă vedea copiii ucişi de nazişti, ce aţi alege ? Eu nu ştiu. Şi sunt un om care crede în Dumnezeu… Şi în “iubeşte-ţi aproapele”… Am auzit odată într-un film pe cineva care spunea că Dumnezeu nu a zis că trebuie să ne oferim voluntari la genocid. Nici în ipostaza de călău, nici în cea de victimă ! Bine sau rău nu ştiu, poate doar o replică într-un film…

Oricum, la Majdanek totul vorbeşte. Numai noi, cei care am fost să vedem, în mai 2000, grozăvia de acum 55 de ani, noi nu vorbim. Pentru că nu e nimic de spus. Am fost în Israel de 5 ori şi cred că de fiecare dată am ajuns şi la Yad Vaşem (Muzeul Holocaustului din Ierusalim). Întotdeauna m-au impresionat Sala Aducerii Aminte şi Memorialul Copiilor cu acele sute de mii de reflexii de lumânări şi vocile rostind locuri şi nume şi vârste de copii ucişi de nazişti. Şi mi s-a părut locul cel mai impresionant de pe Pământ. Şi la Majdanek, mi-am dat seama că la Yad Vaşem totul este artificial, făcut “in memoriam”. Însă aici au murit oameni. Oameni ca şi noi. Cu suflete şi speranţe şi familii. Unii cu cugetul împăcat, unii neştiutori, unii răzvrătiţi. Femei şi copii, tineri şi bătrâni, învăţaţi şi oameni simpli, săraci şi bogaţi. Unii cu “Şema Israel” pe buze, alţii în tăcere. Aşa cum suntem şi noi acum. Şi dacă la intrarea pe poarta de sârmă ghimpată a Majdanekului oameni din grupul nostru, nereligioşi până la ultima fibră, au simţit — fără să le spună cineva ceva — nevoia să îşi pună pe cap kippa, şi dacă aceiaşi nereligioşi au spus în cor AMEN la Kadişul pe care l-am rostit împreună acolo, şi dacă grupuri de oameni, tineri ca şi mine, care poate nu au fost la sinagogă sau rugăciune în viaţa lor, au stat în tăcere şi s-au rugat — fiecare în felul său — într-o colectivă rugă de Mincha, atunci înseamnă că şi asta este parte din rezistenţa celor 235.000 de oameni ucişi atunci, poate tot atât de mult cât revolta armată din Ghetto-ul din Varşovia. Înseamnă la Majdanek s-a întâmplat într-adevăr ceva. Chiar dacă instinctul nostru de conservare, bunul simţ şi conştiinţa ne-au spus că aşa ceva nu putea să se întâmple.

La Majdanek, sufletele celor 235.000 de oameni aleargă pe întinderea sumbră a lagărului, bântuind barăcile şi crematoriul cu sinistrele tărgi pe care erau puse cadavrele pentru a se topi la 700 de grade. Şi mai sunt şi sufletele acelora ale căror trupuri au fost folosite, chiar şi după moarte, pentru — încercaţi să vă gândiţi puţin — a încălzi prin ardere apa în care se îmbăia comandantul lagărului.

Într-o zi cu soare, la Majdanek mi s-a făcut frig. Poate era vântul de vină, vântul ce sufla mişcând iarba care creştea din cenuşa şi oasele bunicilor şi fraţilor şi părinţilor… Sau poate era vântul acela de suflete care şoptesc veşnic la Majdanek, şi la Auschwitz, şi la Treblinka : “NU UITAŢI !!!” Căci din uitare se poate naşte un nou Holocaust. Această “ardere de tot” a celor 6.000.000 de suflete şi visuri şi idealuri din Europa, această “ardere de tot” a unui întreg popor trebuie amintită. NU UITAŢI ! Nici barăcile negre, şi nici grămezile de pantofi scâlciaţi, nici clădirea doctorului de la Gestapo şi nici monumentul cu trei vulturi şi cenuşă umană înăuntru, nici sârma ghimpată şi pământul plin de oase şi amintiri. Pentru sufletele lor şi pentru noi, pentru memoria bunicilor şi părinţilor şi fraţilor pe care suntem obligaţi să o cinstim, şi pentru iarba care creşte azi din această memorie a lor, la Majdanek. Şi pentru Numele lui Dumnezeu !

NU UITAŢI !

Abonează-te acum!

Dacă site-ul DvarTora ți se pare interesant și util, completează numele și adresa ta de email în formularul alăturat și vei primi prin email -- automat și gratuit -- fiecare comentariu nou publicat pe site.

ABONEAZĂ-TE!

Îți mulțumim! Am adăugat adresa ta în baza de date.