Există o tradiție iudaică străveche, consemnată și în Talmud, în tratatul Berahot 26b, conform căreia cei trei patriarhi sunt creditați cu instituirea celor trei rugăciuni zilnice. Avraham a instituit rugăciunea de dimineață, conform versetului din Geneza 19:27: ”Avraham s-a sculat dis-de-dimineață [și s-a dus] către locul unde stătuse înaintea Domnului”. Ițhak a instituit rugăciunea de după-amiază, conform versetului din Geneza 24:63: ”Isaac a ieșit să cugete pe câmp pe înserat”. Iar Iaacov a instituit rugăciunea de seară, conform versetului din Geneza 28:11: ”A ajuns într-un [anume] loc (lit: a lovit locul) și a înnoptat acolo, căci soarele apusese.”
Amida – statul în picioare al lui Avraham, siha – cugetarea lui Ițhak și peghia – întâlnirea aparent accidentală a lui Iaacov cu acel loc anume sunt trei expresii ale rugăciunii iudaice, ale modului în care evreii relaționează cu Dumnezeu. O rugăciune solemnă, una meditativă și una spontană – trei fațete ale dialogului pe care sufletul fiecărui evreu îl are cu Creatorul său.
În pericopa acestei săptămâni, Tora ne prezintă cea de-a treia fațeță a rugăciunii (din Geneza 28:11) și alte subtilități deosebit de interesante legate de interacțiunea dintre om și Dumnezeu. După celebrul vis cu scara către ceruri, pe care textul biblic ni-l descrie cu lux de amănunte în debutul pericopei, Tora continuă cu două versete relativ stranii:
Și [Iacov] s-a temut și a spus: „Cât de înfricoșător este locul acesta! Nu-i altceva decât casa lui Dumnezeu și aceasta este poarta cerurilor!” […] Și a numit locul acela Bet-El, dar Luz fusese numele orașului la început. – Geneza 28:17, 19
De ce este important să știm că Luz a devenit Bet-El? Și care este motivul pentru care Iacov se teme atât de mult în acel loc?
Conform tradiției iudaice, citate și de către comentatori, locul în care Iacov a avut visul cu scara, acel anonim și nesemnificativ Luz, este strâns legat de Har Habait, Muntele Templului, pe care – veacuri mai încolo – avea să fie construit Templul din Ierusalim. Geografic, această tradiție este destul de problematică, având în vedere că Luz este în deșert, lângă Beer Șeva, și nicidecum în Ierusalim. Explică însă Midrașul (Bereșit Raba 69:7): ”Scara era așezată în Beer Șeva, iar [partea de mijloc a] pantei ei ajungea până la Templu.”
Desigur, ceea ce îi îndeamnă pe rabini să ofere o astfel de explicație este numele pe care Iacov îl dă acelui loc: Bet-El, care înseamnă ”casa lui Dumnezeu”. Ținând seama că Templul din Ierusalim este adesea numit în iudaism ”casa lui Dumnezeu”, pare așadar natural ca o legătură să existe sau să fie făcută între cele două nume și, implicit, între cele două locuri.
Dar ceea ce este și mai interesant este faptul că Iacov asociază interacțiunea sa cu Dumnezeu în acel loc cu metafora unei case. Pentru Avraham și Ițhak, locul interacțiunii cu Dumnezeu nu fusese niciodată o casă. Pentru Avraham, acel loc a fost un munte, respectiv Muntele Moria pe care a urcat ca să-și jertfească fiul. Iar pentru Ițhak, acel loc a fost un câmp, acel câmp pe care a ieșit către seară pentru a cugeta, pentru a medita și a se ruga.
Pentru Avraham, întâlnirea cu Dumnezeu este similară cu ascensiunea pe un munte. Ea este o întreprindere dificilă, dar care are în final și o răsplată semnificativă. Muntele simbolizează triumful, învingerea dușmanilor, atingerea unei cote înalte de spiritualitate, dar și statornicie, perseverență și forță. Pentru Avraham, care L-a înfruntat chiar și pe Dumnezeu în încercarea lui de a obține iertarea pentru Sodoma și orașele câmpiei, metafora muntelui este extrem de potrivită.
Pentru Ițhak, întâlnirea cu Dumnezeu este similară cu plimbarea și meditația pe câmp. Ea evocă spații largi, potențial de expansiune, libertate, dar oferă și o simbolistică a hranei și grijii, a prosperității și liniștii sufletești. Pentru Ițhak – care a dus o viață ternă, lineară și monotonă – metafora câmpului este extrem de potrivită.
Pentru Iacov, întâlnirea cu Dumnezeu este evocată de imaginea unei case. Ea este sincronă cu ceea ce a încercat Iacov să facă toată viața lui: să își găsească un loc al lui și să își construiască o familie care, mai apoi, avea să debuteze triburile și poporul lui Israel. O casă este și un simbol pentru siguranță, pentru permanență într-un loc anume. În antiteză cu faptul că Iacov a petrecut 20 de ani de exil la Lavan, departe de părinți și de locurile natale, casa reprezintă regăsirea acelui ”acasă” pierdut, un simbol al păcii, al existenței liniștite, al relației cu un Dumnezeu protector și nu neapărat Unul deschizător de drumuri (ca în cazul lui Avraham) sau confident (ca în cazul lui Ițhak). Din nou, o metaforă extrem de potrivită pentru viața pe care a dus-o Iacov…
Pornind de la această explicație și de la aceste metafore, putem înțelege acum și teama lui Iacov după visul său din Bet-El. ”Am intrat în Casa lui Dumnezeu”, și-a spus el. ”Oare aveam voie să fiu aici? Oare mai sunt demn să rămân în viață după o astfel de întâlnire? Oare n-am pierdut definitiv prin această încălcare exact lucrul pe care îl doream cel mai mult, anume să pot dobândi și eu o casă, un loc al meu?”
Nu este întâmplător că în tradiția iudaică Avraham este creditat cu rugăciunea de dimineață (șaharit), Ițhak cu rugăciunea de după-amiază (minha), iar Iacov cu rugăciunea de seară (maariv). Pentru că aceste trei rugăciuni zilnice, aceste trei momente de ”întâlnire” și dialog cu Dumnezeu reflectă de fapt trei stări de spirit și trei momente ale vieții unui om.
Dimineața / tinerețea este momentul în care omul se simte plin de energie, puternic, invulnerabil, dornic de a muta munții. După amiaza / viața adultă este o perioadă meditativă, lină și intelectuală, o perioadă de căutări și de relativă monotonie și rutină, în care omul caută să realizeze ceva în timpul pe care îl are în această lume. Iar seara / bătrânețea este perioada în care apar temerile: teama de necunoscut, de întuneric, de pericole, de suferință și de moarte.
În fiecare din aceste momente, omul are ocazia unei relații cu Dumnezeu. O relație în permanentă evoluție, de la simbolistica unui munte, la cea a unui câmp și, în final, la cea a unei case. O relație care descrie trăiri interne, sentimente, temeri, acțiuni și idealuri cu care fiecare dintre noi se poate identifica.
Să ne ajute Dumnezeu să găsim – fiecare în modul său, sincron cu personalitatea și momentul în care se găsește în viața sa – drumul simbolic către Bet-El, către casa lui Dumnezeu, către acea ”casă de rugăciune recunoscută de toate popoarele” (Isaia 56:7).
Șabat Șalom!
Opinii recente