Știu, nu am terminat încă seria de comentarii pe marginea rugăciunii de Șmone Esre. Voi continua – cu ajutorul lui Dumnezeu – să adaug la acea serie, până la încheierea ei, însă deoarece Șabatul care urmează vom reîncepe un ciclu de citire a Torei cu pericopa Bereșit, vreau să mă țin de cuvânt și să vă ofer o ”mostră” din scrierile rabinului Jonathan Sacks.

Într-un comentariu din ciclul ”Legământ și conversație” (Covenant and Conversation), rabinul Sacks vorbește despre interacțiunea dintre primii oameni, Adam și Eva și, desigur, Dumnezeu. Povestea este cunoscută: oamenii primesc porunca de a nu mânca din Pomul Cunoașterii. Eva este ispitită de șarpe. Ea gustă din fruct și îl îndeamnă și pe Adam să o facă. Treziți la realitate, confruntați cu propria goliciune și cu realizarea că au nesocotit porunca divină (singura pe care o primiseră până în acel moment), oamenii se ascund. Dumnezeu le oferă posibilitatea de a-și explica acțiunile și a face teșuva. Adam dă vina pe Eva. Eva dă vina pe șarpe. Responsabilitatea actului pare să se piardă în neant. Dumnezeu îi pedepsește pe toți trei: pe Adam cu suferința muncii grele, pe Eva cu durerile facerii, iar pe șarpe cu pedeapsa de a mânca praf și a se târî pe burtă.

În mijlocul întregii drame, chiar înainte de izgonirea propriu-zisă din Eden, Tora ne spune următoarele:

[Dumnezeu către Adam:] ”Cu sudoarea frunții să mănânci pâine până când te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat. Căci ești praf și în praf te vei întoarce.” Omul a pus numele soției sale Eva (חוה – Hava), căci ea devenise mama tuturor celor vii. Domnul Dumnezeu a făcut pentru Adam și pentru soția lui haine de piele și i-a îmbrăcat. – Geneza 3:19-21

Ce se întâmplă? De ce acum, imediat după ce a învinuit-o că l-a ispitit, Adam își numește soția? Și ce legătură au cu acest episod hainele de piele pe care Dumnezeu le confecționează?

Explicația pe care rabinul Sacks o oferă este uimitoare:

Dintr-o dată, Adam a realizat faptul că deși suntem meniți să murim, ca oameni avem de asemenea privilegiul de a avea copii care trăiesc după noi. Prin ei, continuă genele noastre, influența noastră, lucrurile în care credem, idealurile noastre. În aceasta constă imortalitatea umană. […] Însă spre deosebire de imortalitatea personală, imortalitatea pe care o dobândim prin cei cărora le dăm viață nu poate fi obținută de unul singur. Până în momentul în care a devenit conștient de propria mortalitate, Adam și-a considerat soția doar ca pe un ”ezer kenegdo”, un simplu ”ajutor potrivit”. Un ajutor, dar nu un egal. De aceea, până în acest moment, el a numit-o doar אשה (ișa) – ”femeie”, o extensie a cuvântului איש () – ”bărbat”. Acum, și-a dat seama că ea este mult mai mult. Fără ea, el nu ar fi putut avea copii, iar copiii reprezentau calea lui către eternitate. – rabin Jonathan Sacks, Covenant and Conversation

Pentru prima dată în întreaga Tora, femeia primește un nume propriu: Eva (חוה – Hava), ”mama tuturor celor vii”. Pentru prima dată în istorie, vorbim despre egalitate și parteneriat între oameni. Pentru prima dată, intervine conștientizarea faptului că singuri nu putem de cele mai multe ori să realizăm ceea ce ne propunem.

În primul an în care am început redactarea comentariilor pe site-ul DvarTora, am încercat să răspund la o întrebare pe marginea pericopei Ki Tisa. În Numeri 30:12, Dumnezeu poruncește evreilor să facă un recensământ, însoțit de o contribuție individuală de o jumătate de șekel. De ce doar o jumătate și nu un șekel întreg? Tocmai pentru a sublinia ideea că numai în parteneriat oamenii își pot atinge cu adevărat potențialul.

Aceeași idee se desprinde și din comentariul rabinului Sacks pe marginea versetelor din pericopa Bereșit. Suntem indivizi, însă facem parte dintr-un cuplu, dintr-o familie, dintr-o colectivitate. Pentru a crea, pentru a supraviețui, pentru a putea lăsa ceva în urma noastră – trebuie să ne asociem cu alții. Să ne rostim numele unul altuia, să ne cunoaștem și interiorizăm acel nume, să ne interiorizăm reciproc esența, să știm – altfel spus – cine suntem cu adevărat. Atunci și doar atunci, în realizarea deplină a valorii fiecăruia dintre noi, putem avea șansa de a deveni nemuritori. Atunci și numai atunci, când ne recunoaștem reciproc și ne înțelegem – putem trece dincolo de condiția noastră de indivizi și păși către eternitate.

În încheiere, două idei conexe dar contrare (sau poate doar complementare? Prima este oferită de unul din rabinii secolului 1 e.a., rabinul Meir, iar cealaltă de o personalitate contemporană, rabinul Herman Abramovitz, profesor la prestigiosul JTS din New York.

Comentând pe marginea sintagmei ביגדי עור (”bigdei or”) menționată de versetele pericopei, rabinul Meir sugera că aceleași cuvinte ar putea fi scrise și ca ביגדי אור (pronunțat tot ”bigdei or”) însă ortografiate cu litera alef în loc de ain. În prima variantă (cea menționată de Tora), hainele oferite de Dumnezeu sunt într-adevăr din piele. În cea de-a doua, ele sunt din… lumină. Pe cale de a părăsi protecția Edenului, pe cale de a păși pentru prima dată în lumea oamenilor, așa cum o cunoaștem cu toții, cu bunele și relele ei, Adam și Eva primesc de la Dumnezeu veșminte de lumină care să-i protejeze și să-i inspire. O fac pentru că Dumnezeu îi iubește, în ciuda faptului că trebuie să îi exileze și – după cum precizează și rabinul Sacks – dorește să le ofere în continuare protecție, mai ales acum, când au realizat câtă nevoie au unul de celălalt și ambii de Dumnezeu.

La polul opus, interpretarea rabinului Abramovitz descrie darul lui Dumnezeu astfel:

Să nu ne imaginăm că înainte de ”hainele de piele” făcute de Dumnezeu, Adam și Eva erau complet goi. Dimpotrivă, veșmintele lor originale erau, aidoma celor pe care Aaron le purta în Tabernacol, ”haine de lumină”, în perfectă simbioză cu puritatea paradisului în care trăiau. Prin nesocotirea voinței lui Dumnezeu, Adam și Eva și-au transformat hainele de lumină în simple ”haine de piele”, care doar protejau fizic, dar nu mai străluceau. Nu exteriorul lor s-a schimbat, ci interiorul. În afara Edenului nu mai exista nici confort, nici siguranță, nici înțelepciune (Zohar II 229a-b). Lumina celestă – care le permitea inițial oamenilor să înțeleagă esența universului – pălise. – rabin Herman Abramovitz, JTS

Conform explicațiilor Kabalei, hainele reprezintă simbolic limitele procesului nostru cognitiv. Dincolo de ele, nu mai putem vedea, nu mai putem înțelege. Înainte de păcat, în Eden, hainele de lumină nu ne blocau înțelegerea ci dimpotrivă, o luminau, o elucidau. Însă după ce omul a încetat să mai asculte de Dumnezeu, hainele s-au opacizat și, odată cu ele, și-au făcut apariția și limitările condiției noastre umane. În acel moment Adam și-a numit soția Eva pentru că la acel nume s-a oprit atunci înțelegerea lui, proaspăt limitată de păcat. Până în acel moment, esența Evei era cvasi-infinită, pură esență divină, așa cum era de altfel și esența lui Adam (”după asemănarea lui Dumnezeu i-a creat” – Geneza 1:27). Până în acel moment, Eva nu avea nevoie de un nume, pentru că soțul ei, Adam, îi înțelegea pe deplin esența chiar și fără a o numi. Din acel moment însă, oamenii au început nu doar să devină muritori, ci și să aibă nevoie acută de efort și concentrare pentru a se înțelege corect unul pe celălalt.

Iată așadar două interpretări legate de momentul paradisului pierdut, dar și al redefinirii relațiilor interumane în lumea reală în care trăim. Două interpretări care ne oferă atât o perspectivă asupra bogăției semantice și spirituale a textului Torei, cât și – sper – o sursă profundă de inspirație pentru viața noastră zilnică.

Hag Sameah și Șabat Șalom!

Share This
Sari la conținut