Moșe Rabeinu, Moise învățătorul nostru, a fost, conform tradiției iudaice, omul care l-a cunoscut pe Dumnezeu cel mai bine. El a făcut minunile înaintea Faraonului Egiptului, a vorbit în Numele lui Dumnezeu și a facilitat Revelația de la Sinai, el a contribuit indispensabil la Exodul din Egipt. Conform Torei, evreii l-au rugat să fie intermediar temporar între Dumnezeu și ei (Exodul 20:16), pentru că nivelul său spiritual a fost atât de înalt încât Dumnezeu îi vorbea asemenea unui prieten, ”față în față” (Exodul 33:11).

Și cu toate acestea, în pericopa pe care o citim în această săptămână, prima din Cartea Exodului, Moșe primește o lecție de la altcineva, o lecție care ne poate fi și nouă extrem de folositoare. Personajul care îi predă indirect această lecție importantă lui Moșe este unul la care cu siguranță nu ne-am fi așteptat: o femeie, neevreică, idolatră și al cărei nume nici măcar nu este menționat în paginile biblice. Midrașul însă ne dezvăluie identitatea ei și ne explică, într-o uimitoare explicație, care este episodul care a adus-o pe această femeie în postura de ”învățător” al învățătorului nostru, Moșe.

Scena este cunoscută, ea petrecându-se desigur, ca și întreaga Carte a Exodului, în Egipt. Temându-se ca din rândul evreilor să nu se nască un izbăvitor al evreilor, Faraonul Egiptului poruncește ca orice nou-născut băiat să fie aruncat în Nil și numai fetele să fie lăsate în viață (Exodul 1:22). O ”fiică a lui Levi”, despre care aflăm ulterior că se numește Ioheved, dă naștere lui Moșe și, după o scurtă perioadă de timp, realizează că nu îl mai poate ascunde, îl pune într-un coș de nuiele și îl încredințează apelor. Salvarea micuțului Moșe vine, după cum știm, de la sursa cea mai puțin probabilă, însăși fiica Faraonului Egiptului, pe care Midrașul o numește Batia:

Fiica lui Faraon a coborât să se scalde la Fluviu și tinerele ei [însoțitoare] mergeau de-a lungul Fluviului. Ea a văzut coșul între trestii și și-a trimis slujnica (ותשלח את אמתה — ”vatișlah et amata”) și l-a luat. L-a deschis, l-a văzut pe băiat și iată, un copil plângea. Ei i s-a făcut milă de el și a spus: ”Acesta este unul din băieții evreilor.” — Exodul 2:5-6

Ceea ce este mai puțin cunoscut este că expresia ותשלח את אמתה — ”vatișlah et amata” comportă două explicații, pe care Rași le oferă în comentariul său:

Expresia înseamnă ”și-a trimis slujnica”. Rabinii noștri au explicat-o însă ca însemnând ”și-a trimis mâna” (cf. Talmud, Sota 12b). […] Iar motivul pentru care au explicat-o astfel este că textul biblic folosește în mod intenționat cuvântul אמה (”ama”) și nu ידה (”iada”) pentru ”mâna sa”, tocmai pentru că mâna ei s-a lungit în mod miraculos mai mulți coți (אמות — ”amot”, pluralul de la ”ama”) permițându-i astfel să ajungă mai ușor la coșul de nuiele. — Rași

Explicația este desigur interesantă și inedită, însă până acum ea nu are nicio legătură aparentă cu lecția pentru Moșe. O întrebare care i-a frământat însă pe rabini și care începe să contureze această legătură este una pe care poate și unii dintre voi v-ați pus-o când ați citit această interpretare talmudică: De ce și-a întins mâna fiica Faraonului? În mod evident, coșul de nuiele plutea departe, în mijlocul râului, și dacă nu ar fi fost minunea divină, ea cu siguranță nu l-ar fi putut atinge. De ce a inițiat așadar fiica Faraonului respectiva acțiune, știind bine că — în lipsa unei minuni — aceasta era menită eșecului?

* * *

În timpul dialogului său de la tufișul arzător (Exodul cap. 3), Dumnezeu îl anunță pe Moșe că el va fi cel care îi va scoate pe evrei din robie, că el va fi trimisul lui Dumnezeu înaintea Faraonului și că tot el va face cu toiagul său numeroase semne și minuni. Însă de nu mai puțin de cinci ori, Moșe refuză să primească această misiune, de fiecare dată motivul invocat fiind altul:

  1. Nu sunt vrednic pentru misiune. (Exodul 3:11)
  2. Nu cunosc Numele lui Dumnezeu pentru a li-l putea spune evreilor când mă vor întreba. (Exodul 3:13)
  3. Evreii nu mă vor crede că mi s-a arătat Dumnezeu. (Exodul 4:1)
  4. Nu sunt un ”om al vorbelor, […] sunt greu de gură și greu de limbă.” (Exodul 4:10)
  5. Trimite pe altcineva și nu pe mine. (Exodul 4:13)

La primele patru din aceste motive, Dumnezeu este răbdător și oferă câte un contra-argument:

  1. Nu te teme, Eu voi fi cu tine. (Exodul 3:12)
  2. Numele Meu este Eu-Voi-Fi-Cel-Ce-Voi-Fi. (Exodul 3:14)
  3. Vei face minuni înaintea lui Faraon cu toiagul tău și vei fi crezut. (Exodul 4:2-9)
  4. Dumnezeu este Cel care dă grai gurii omului și tot El îl învață pe om ce să vorbească. (Exodul 4:11-12)

Însă la ultimul motiv invocat de către Moșe, reacția lui Dumnezeu este diferită, nu pașnică și răbdătoare, ci dimpotrivă, impulsivă și dură: ”Mânia Domnului s-a aprins către Moșe.” (Exodul 4:14)

De ce se supără Dumnezeu la al cincilea refuz al lui Moșe dar nu și la primele patru? O explicație simplistă și relativ tentantă ar fi desigur aceea că poate Dumnezeu Și-a pierdut răbdarea, după cele patru refuzuri precedente… Însă, după cum știm prea bine, Dumnezeu nu are comportament uman, iar răbdarea și mila Sa sunt nemărginite. Mai curând, Dumnezeu reacționează astfel datorită unui ”defect”, a unei probleme intrinseci în cel de-al cincilea refuz al lui Moșe.

Și tocmai aici intervine legătura cu episodul lungirii miraculoase a mâinii fiicei Faraonului. Spre deosebire de aceasta, care a încercat să ajungă la coș chiar dacă logica și rațiunea spunea că nu va reuși, Moșe face exact opusul în ultima sa tentativă de refuz:  renunță apriori, înainte de a începe. Într-o explicație pe marginea acestui verset, comentatorii punctează faptul că Moșe știa că, deși îi va elibera pe evrei din Egipt, destinul său era acela de a nu intra în Țara Promisă. Și din acest motiv, pentru că nu urma să termine misiunea, Moșe s-a gândit că era mai bine nici să nu o înceapă.

Iar Dumnezeu nu poate tolera un astfel de raționament. Pentru că în Pirkei Avot (Învățăturile Părinților) 2:16, o celebră Mișna ne spune în numele lui Rabi Tarfon că ”Nu tu trebuie să termini treaba, însă nici nu ești liber să te dezici de ea.”. Este o frază foarte apropiată și de inima mea și care m-a motivat adesea în viață. Este o frază pe care, de altfel, am ales să o includ și ca motto în prefața la Sidurul Lemaan Ahai, pe care l-am editat în 2011. Este o frază care ne face să ne gândim la cum abordăm și cum reacționăm în fața greutăților și obstacolelor vieții.

Mesajul pe care Dumnezeu ni-l transmite, fiecăruia dintre noi, este unul simplu: să luăm exemplu în acest caz de la fiica Faraonului, și nu de la Moșe Rabeinu! Chiar dacă toate semnele ne indică un potențial eșec, chiar dacă știm precis că nu vom fi capabili să ducem proiectul la bun sfârșit, avem totuși datoria să îl începem și să ne aducem contribuția la realizarea sa.

Nu toți putem fi eroi. Nu toți putem primi creditul de a tăia panglica la inaugurare și nici măcar de a vedea aievea fructul muncii noastre. Însă datoria rămâne, de a ne mobiliza și a contribui, de a porni la drum, de a participa, a crede și a lupta pentru reușita lucrurilor în care ne implicăm.

Iată așadar o lecție valoroasă de la Batia, fiica Faraonului, care prin inițiativa și determinarea sa, în ciuda tuturor aparențelor de eșec, l-a salvat pe însuși Moșe Rabeinu și a debutat în esență procesul de eliberare a evreilor din robia egipteană.

Șabat Șalom!

Share This