Semne de intrebare

[DE CE EXISTA JERTFA DE MULTUMIRE?]
Daca oricine poate intelege relativ usor de ce om care a facut un pacat este obligat sa aduca o jertfa, nu acelasi lucru se poate spune despre cineva care doreste sa Ii multumeasca lui Dumnezeu. In prima situatie se poate spune ca omul respectiv trebuie sa realizeze ca de fapt el era cel care trebuia sa primeasca pedeapsa divina, insa animalul pe care il sacrifica moare practic in locul lui. Insa in cazul cuiva care doreste sa multumeasca, lucrurile nu sunt chiar atat de clare… De ce o jertfa? Si care este scopul ei exact?

In perioada in care Templul din Ierusalim era scena sacrificiilor zilnice si a celor ocazionale, patru categorii de oameni trebuiau sa aduca o jertfa speciala de multumire: cineva care traversase oceanul, cineva care traversase desertul, un om care se insanatosise dupa o boala grava si unul care fusese eliberat din inchisoare. Aceleasi categorii sunt cele care astazi necesita binecuvantarea “hagomel”, rostita la prima citire a Torei in public dupa petrecerea evenimentului respectiv.

Jertfa de multumire consta din patru tipuri diferite de paine (10 paini din fiecare tip), precum si dintr-un animal (capra, vaca sau oaie) care trebuiau mancate TOATE intr-o singura zi. Bineinteles ca nici o persoana normala nu putea sa manance o asemenea cantitate de mancare intr-un timp atat de scurt, si totusi Tora porunceste sa facem exact acest lucru. De ce?

Raspunsul este ca Tora doreste sa creeze o situatie in care o persoana salvata dintr-o nenorocire, dintr-o situatie de pericol iminent si care i-a amenintat viata, sa nu aprecieze numai “norocul” care s-a abatut asupra lui, ci si sa isi imparta bucuria cu altii. Cu toata aceasta cantitate enorma de mancare care trebuia terminata intr-un timp atat de scurt, Dumnezeu obliga pe respectivul sa invite familie si prieteni pentru a fi alaturi de el in recunostinta si gratitudine.

[CUM POTI SA FII CINEVA?]
O gluma pe care am auzit-o odata era despre un om care se lauda: “Eu sunt CINEVA la mine in casa, pentru ca nevasta mea a spus: «Cineva sa duca gunoiul…»” Cateodata insa, lucrurile stau chiar asa…

Pericopa Tzav incepe cu descrierea primului lucru pe care kohanim (preotii din Mishkan si apoi din Templul din Ierusalim) trebuiau sa il faca de dimineata: curatarea cenusei de pe altar. In fiecare seara, ceea ce ramanea neconsumat de la jertfele din ziua respectiva era pus de catre kohanim pe altar si lasat sa arda pana dimineata. Dimineata, cenusa care rezulta din aceasta ardere era adunata cu o lopata si pusa intr-un loc special de langa altar unde era absorbita in pamant intr-un mod miraculos. Aceasta minune se intampla numai cu prima lopata de cenusa. Restul trebuia transportat in afara Templului de catre kohenul care isi imbraca pentru aceasta hainele de lucru.

Si acum vine intrebarea: de ce trebuia un kohen, atat de sfant si fara a avea voie sa se impurifice prin activitati nelegate de Templu si de avodat Hashem (serviciul divin), sa se “injoseasca” cu o munca atat de comuna si de “nedemna”. Fara indoiala ca acest ritual exprima in primul rand continuitatea serviciului divin, permanenta acestuia. Seara se continua cu dimineata, o zi o continua pe cealalta. Unul dintre mesaje este clar: seviciul in folosul lui Dumnezeu, sau – cum am intelege-o noi astazi – incercarea de a Il ajuta in a face lumea mai buna, acest lucru este continuu si etern.

Un alt mesaj, mai important chiar decat primul, este insa ca nici o munca nu este injositoare sau nedemna. Kohanim, slujitorii sfantului lacas al lui Dumnezeu, aveau porunca sa curete cenusa, sa-si schimbe hainele si sa faca o munca pe care astazi probabil am clasifica-o ca fiind “de jos”. Si totusi atunci era parte din ritualul celui mai sfant loc de pe pamant, era parte din ceea ce se intampla in casa lui Dumnezeu.

Sunt oameni astazi care se uita sau se gandesc cu oarecare repulsie la meserii precum gunoier, lucrator la canalizare, tabacar, sau alte categorii de munci nu tocmai placute. Si credeti-ma ca am fost si eu tentat sa o fac de multe ori… Si apoi mi-am adus aminte de fiecare data de faptul ca tatal meu m-a invatat sa spun “Sarut mana!” chiar si femeii de serviciu.

Ganditi-va la toti cei care fura, se drogheaza si cersesc prin metrou, isi beau mintile si salariile si apoi merg acasa si isi lovesc sotiile si copiii! Ganditi-va la cei care pandesc noaptea la colt de strada, sau ameninta oameni cu cutitul in tramvai, sau rapesc copii si apoi santajeaza sau cer rascumparare! Si comparati-i pe toti acestia, care (foarte teoretic) comit aceste nelegiuiri pentru a “isi castiga painea”, comparati-i cu gunoierii si lucratorii de la canalizare si femeile de serviciu! Veti vedea cum toate meseriile care par atat de respingatoare, atat de “nedemne”, devin cel mai DEMN si CINSTIT mod de a-ti castiga existenta.

Tora ne spune ca orice munca cinstita este demna, ca nu conteaza cat de mult te murdaresti pe haine, ci cat de mult te murdaresti pe constiinta…

Ce putem invata pentru astazi?

[JERTFA PENTRU PACAT]
Revin la lucruri care – am spus-o si la inceputul comentariului de saptamana aceasta – sunt mai lesne de inteles: jertfa pentru pacat. Un om care comisese un pacat trebuia sa “plateasca” pentru aceasta cu o jertfa pe care kohenul o aducea pe altar. Pana aici, nimic nou…

In acelasi loc insa, se mai aducea o jertfa, anume ARDEREA DE TOT, care avea un caracter voluntar. Tora mentioneaza explicit faptul ca aceste doua jertfe trebuiau aduse in acelasi loc, si anume in partea de nord a curtii interioare a Mishkanului.

De ce este absolut necesar sa avem aceste jertfe in acelasi loc? Pentru ca la jertfa pentru pacate omul era obligat sa aduca un animal mai mic sau mai mare, in functie de gravitatea pacatului pe care il comisese. Un om cu un pacat mai mic aducea de exemplu un berbec, iar un om care facuse un pacat mare avea de adus drept jertfa un bou. In cazul arderii de tot, fiecare om care dorea sa aduca o jertfa avea posibilitatea sa aleaga marimea animalului.

In grija Sa pentru oameni si pentru sentimentele lor, Dumnezeu a hotarat ca nici un om, indiferent de pacatul pe care l-a comis, sa nu se simta rusinat si sa nu fie oprit de aceasta rusine de la a incerca sa isi repare greseala. Legea iudaica prevede ca a face pe un om de rusine in public este ca si cum i-ai fi varsat sangele. La locul stabilit pentru jertfe, un om care aducea drept sacrificiu o vaca ar fi trebuit – daca aceasta prevedere a Torei nu ar fi existat – sa suporte toate privirile curioase si deseori rauvoitoare ale celorlalti si poate comentarii de genul: “Oare ce pacat urias a comis omul asta, daca a trebuit sa aduca drept jertfa o vaca?!?” Punand ambele jertfe in acelasi loc, Dumnezeu S-a asigurat ca nimeni nu va sti exact daca omul respectiv a decis sa aduca din proprie initiativa o jertfa de multumire (o ardere de tot) sau daca intr-adevar a comis un pacat.

Este o alta metoda prin care Dumnezeu a inlaturat obstacolele in calea apropierii noastre de El.

[RUGACIUNEA]
Pericopa de saptamana aceasta descrie – asa dupa cum am mai spus-o – sacrificiile care erau aduse in Templu, iar motivul pentru aceste sacrificii erau aduse este dorinta oamenilor de a se apropia de Dumnezeu si a lui Dumnezeu de a-i simti aproape. In zilele noastre, fara Templu si sacrificii, rugaciunea din sinagogi a luat locul acestor ritualuri. Fiecare evreu este un Templu in miniatura, fiecare sinagoga la fel. Fara intermediari, fara bariere…

M-am intrebat adesea si probabil ca si dumneavoastra ati facut-o, cum se face ca Dumnezeu nu raspunde la toate rugaciunile care Ii sunt adresate? Daca ma voi ruga pentru un milion de dolari, probabil ca nu il voi obtine. De ce? Oare Dumnezeu nu aude toate rugaciunile?!? Raspunsul este ca le aude si ca raspunde la absolut toate. Insa exista situatii in care raspunsul este NU. Putem cere lucruri pe care nu ar trebui sa le cerem, chiar fara sa ne dam seama de acest lucru… De exemplu, un parinte responsabil nu ar da niciodata fiului lui de 12 ani cheile de la masina, chiar daca acesta le-ar cere cu staruinta. De ce? Pentru ca a conduce masina la 12 ani ar putea fi fatal sau ar putea (in cel mai bun caz) sa duca la durere si spitalizari.

Cu Dumnezeu, lucrurile “functioneaza” in aceeasi maniera. Oare nu ar putea Dumnezeu sa ne dea toate bunatatile de pe lume, practic tot ce ne dorim, fara sa facem nimic, fara sa fie nevoie sa muncim, fara sa trebuiasca sa construim o relatie cu El si fara sa ne rugam? Ba da, insa cei care ar fi in pierdere am fi noi… Un lucru pe care un om il obtine fara merite poate avea pe moment un efect minunat, insa pe termen lung sistemul de valori este cel care are de suferit.

Exista oameni care cer lucruri pe care mai apoi regreta ca le au. Exista oameni care trateaza cu dispret si lipsa de interes obiecte sau fiinte pe care le-au capatat drept cadou, invocand motive simple de tipul: “n-am dat bani pe el”. Exista oameni care nu inteleg ideea de baza a ceea ce inseamna relatia cu Dumnezeu si ajung sa o desconsidere. Si, in final, exista oameni care se obisnuiesc sa puna pret mic pe lucruri mari pentru ca nu le-au dobandit “cu sudoarea fruntii”.

Impotriva tuturor acestor categorii de oameni, Dumnezeu a hotarat Se ridice. Sa ii sfatuiasca sa renunte la a lua lucrurile in gluma, de a cere milioane pe care nu le merita si sa ii indemne sa munceasca pentru ele si sa le aprecieze.

In limba ebraica, cuvantul pentru rugaciune este lehitpalel, tradus literal prin “introspectie”. Atunci cand ne rugam ne uitam in interiorul nostru si ne intrebam: “Ce ar trebui oare sa schimb la mine, pentru a putea sa obtin ceea ce imi doresc?” Este un proces de auto-transformare care are ca efect faptul ca omul respectiv s-ar putea sa nu mai fie, in final, acelasi cu cel caruia Dumnezeu i-a raspuns NU ieri.

Este un concept interesant, este o explicatie a rugaciunii si a nevoii pe care oamenii o simt pentru aceasta. Un prieten din Statele Unite mi-a spus in urma cu cateva luni ca in ziua imediat urmatoare nenorocirii de la World Trade Center casele de rugaciune ale tuturor religiilor au fost, brusc, umplute pana la refuz. De ce? Pentru ca oamenii au simtit nevoia, atunci, in acele momente de durere si deruta, sa se roage, sa incerce sa ajunga la Creatorul lor, sa Il inteleaga si sa Ii ceara sa ii apere.

Rugaciunea este o legatura cu Dumnezeu despre care Tora ne spune ca trebuie, spre binele nostru, sa o avem. Un sfat pe care ar trebui sa il urmam…

[O JERTFA SI MULTUMIRE…]
O alta jertfa pe care Tora o descrie in pericopa Tzav este jertfa de multumire. Insa nu despre ea doresc sa vorbesc acum, ci despre o alta jertfa pe care Tora nu a poruncit-o si nu a descris-o explicit…

Am fost martor si partas, in saptamana care tocmai s-a incheiat, la o jertfa a unor oameni minunati. Am fost martor la o jertfa si la multa multumire… Si sunt atat de mandru sa va descriu eu aceasta jertfa, chiar daca in Tora ea nu apare cu lux de amanunte! Pericopa Tzav incepe cu urmatorul verset:

Domnul a vorbit lui Moshe si i-a spus: “Da urmatoarea porunca lui Aharon si fiilor sai si spune-le: «Iata legea arderii de tot. Arderea de tot sa ramana pe vatra altarului toata noaptea pana dimineata si in felul acesta focul sa arda pe altar.»”

Iar in saptamana care tocmai s-a incheiat a avut loc un eveniment cu adevarat mare. Pentru prima data in cel putin 60 de ani, pentru prima data de la Cel de-al Doilea Razboi Mondial, in Romania a avut loc o TABARA EVREIASCA PENTRU COPII. A fost o saptamana in care 11 tineri, adusi in Bucuresti din toate colturile de tara si chiar si de peste hotare au creat o minunata vacanta de primavara pentru aproape 30 de copii din Bucuresti, Craiova, Barlad, Arad, Roman, Lugoj si Braila. O vacanta in care acesti copii au vazut (unii pentru prima data) cupe de kidush si talit-uri si lumanari de Havdala, o vacanta in care au iesit din Egipt si au primit Cele Zece Porunci si au invatat despre binecuvantari si kashrut, o vacanta in care s-au distrat si au fost impreuna cu alti copii evrei si s-au jucat, si au vizitat batrani la Caminul Rosen si au dansat si au cantat si s-au jucat pe calculator. Si au fost evrei intr-o familie evreiasca!

Si tin minte ca in ziua exact de dinainte de a incepe toata aceasta minune in Bucuresti, am fost intrebat de catre unul dintre madrihi (supraveghetori): “Ce se intampla daca tabara nu iese bine?” Am raspuns: “Probabil nimic, dar ceea ce as vrea sa stiti este ca in saptamana asta se scrie istorie…” Si istoria s-a scris… Au scris-o niste oameni pe care mi-e imposibil sa ii uit si sa nu le pomenesc numele, chiar daca in aceste pagini vorbim despre pericopa Tzav: Yael, Kati, Adina, Silvia, Jana, Gabi, Shoshanna, Marius, Paul, Boni si Adi.

Iar legatura cu pericopa pe care o citim acum este ca acesti 11 tineri au facut o jertfa mare: au dat timp, si sanatate, si nopti nedormite si mult-mult suflet pentru un vis pe care l-am vazut in saptamana asta cu ochii. Acesti tineri au “ars pe altar” in sapte zile si nopti in care s-au intamplat atat de multe…

In pericopa Tzav despre care vorbeam, Dumnezeu a vrut ca focul sa arda pe altar zi si noapte, a vrut ca oamenii sa fie aproape de El, sa Il inteleaga si sa mearga pe drumul pe care Ii dorea. In saptamana care a trecut, in Bucuresti s-a construit un Templu si un altar. Au venit jertfe dupa jertfe si multumiri dupa multumiri…

Imi este greu sa va descriu ceea ce a fost. Exista insa un singur lucru pe care pot sa il descriu cu lux de amanunte. Este sentimentul acela de acasa, pe care il incerc din nou. Este sentimentul ca focul acela de pe altar arde si este realizarea faptului ca odata cu tot ce s-a intamplat in Bucuresti intre 17 si 22 martie 2002, focul acesta nu mai palpaie.

Dupa multi ani, in sfarsit (sau poate tocmai “in inceput”), FOCUL ARDE!

Shabat Shalom!

Share This