[Haftara Țav: Ieremiahu (Ieremia) 7:21-8:3 și 9:22-23]

Una din cele mai rare Haftare din întregul ciclu iudaic este cea pe care o vom citi săptămâna aceasta în sinagogi: Haftara Țav. De cele mai multe ori, în acest Șabat citim fie Haftara pentru Șabat Hagadol (în anii nebisecți în calendarul iudaic), fie una din celelalte patru Haftare speciale pe care le-am menționat deja într-unul din comentariile anterioare: Șekalim, Zahor, Para sau Hahodeș.

În ciuda rarității sale, Haftara din această săptămână oferă însă un mesaj deosebit de simplu și actual despre ce ar trebui și ce nu ar trebui să însemne pentru oameni religia, spiritualitatea și ritualul religios.

Comentariul care urmează este bazat pe scrierile rabinului american dr. Gidon Rothstein, Rosh Kollel al Colegiului Comunitar al Yeshiva University, căruia îi ofer tot creditul pentru minunatul mod de prezentare și ”ansamblare” a ideilor.

* * *

Profetul Ieremiahu debutează Haftara spunându-le evreilor următoarele:

Așa vorbește Domnul Oștirilor, Dumnezeul lui Israel: “Adăugați arderile voastre de tot la toate celelalte jertfe ale voastre și mâncați-le carnea!” — Ieremiahu 7:21

Comentând asupra acestui verset, Rași face aluzie la o particularitate a sacrificiilor iudaice: ofranda de ardere-de-tot (în ebraică: עלה — olá), după cum îi indică și numele, era o jertfă care era pusă pe Altar și arsă în întregime. Nimic din ea nu era păstrat și nimic nu putea fi consumat. Prin contrast, din celelalte jertfe (ex: jertfele de păcat sau jertfele de pace) o parte a ofrandei era fie consumată de persoana care o aducea, fie distribuită kohenilor sau leviților care slujeau în Templu.

Pornind de la această particularitate, Rași interpretează versetul de mai sus astfel:

Ar fi mai bine să puneți jertfele voastre de ardere-de-tot împreună cu celelalte jertfe și să le mâncați carnea, căci oricum ele nu sunt acceptate ca ofrande înaintea Mea. De ce să mai și pierdeți [lăsându-le să ardă complet]?

Sarcasmul este evident. Deși practicând un ritual complex, deși respectând în totalitate detaliile de pregătire și aducere pe Altar a ofrandei, evreii eșuează — în profeția lui Ieremiahu — în încercarea lor de a ajunge la acceptarea și iertarea lui Dumnezeu. Motivul? Pentru că această acceptare mai presupune o componentă: ascultarea lui Dumnezeu. În absența acesteia, jertfele lor erau banalizate și lipsite de semnificație, devenind un fel de ”grătar” cu un nume pompos, însă total irelevant în ochii lui Dumnezeu.

Pentru a sublinia și mai mult această idee — anume aceea că ascultarea lui Dumnezeu este mai importantă decât ritualul în sine — un alt comentator punctează o altă aluzie interesantă. Este vorba despre Radak (1160-1235), un rabin francez din Evul Mediu, care observă faptul că enumerarea din versetul nostru este eliptică. În majoritatea cazurilor când o astfel de enumerare își face apariția în textul biblic, ea mai include o componentă, un alt tip de ofrandă la fel de renumit și major ca și celelalte: ofranda de păcat (חטאת — hatat). Împreună cu jertfa de ardere-de-tot (עלה — olá) și cea de pace (זבח / זבח השלמים– zevah sau zevah hașlamim), cele trei au constituit de fapt baza ritualului iudaic din perioada Tabernacolului și Templului.

Și totuși — după cum am spus — din enumerarea lui Ieremiahu lipsește ofranda de păcat. Ce ne sugerează acest lucru? Profetul nu indică în mod explicit, însă există două variante de explicație:

  1. fie evreii acelor vremuri nu erau dispuși să își recunoască păcatele (și de aceea nici nu aduceau jertfe de păcat);
  2. fie toate încălcările legii divine erau făcute cu bună știință și intenție, și nu din greșeală (caz în care jertfa de păcat — care oferea iertare divină doar pentru greșelile neintenționate — nu era nici necesară și nici acceptată).

În ambele cazuri — sugerează Radak — ritualul jertfei de păcat era inutil și de aceea a fost omis din enumerare… Pentru că fără acceptarea responsabilității, fără înțelegerea efectivă a greșelii și fără angajamentul de a nu o mai repeta, orice proces de teșuva (reîntoarcere pe calea cea bună) este sortit eșecului.

Dincolo de veacuri și de detaliile tehnice ale ritualului Templului, mesajul profeției lui Ieremiahu este simplu: un ritual religios nu valorează nimic dacă nu este interiorizat și însoțit de o adevărată acceptare a responsabilității și voinței divine.

Vedem tot mai adesea, în zilele noastre, oameni pentru care religia și spiritualitatea sunt fie irelevante, fie doar o fațadă. Vedem oameni care vin în lăcașuri de cult (sinagogi, biserici, moschei, temple) și trec mecanic prin detaliile unui ritual care, în fapt, nu le (mai) spune aproape nimic. O fac poate în amintirea cuiva — un bunic, părinte sau prieten — sau o fac sperând că astfel îndeplinesc o obligație sau continuă o tradiție. Însă nici un proces transformator nu debutează și nu continuă în persoana respectivă, ca să dea sens ritualului în sine…

Ceea ce afirmă Dumnezeu prin intermediul spuselor lui Ieremiahu este că, pentru a însemna ceva (atât în ochii Lui, cât și în lumea noastră), un ritual trebuie să aibă miez: acea înțelegere a scopului și rolului, acea reverență înaintea Divinității, acea dorință asiduă de comunicare și relație. Fără aceste componente, se pierde doar timp și energie într-un ritual inutil și fals.

Să luăm așadar aminte, să ne gândim și să ne analizăm conștiința legat de toate acestea, pentru a ne menține șansele unei adevărate și pline de semnificații relații cu El, Creatorul nostru și al tuturor lucrurilor!

Șabat Șalom și Purim Sameah!

Share This