PORUNCA DE A CREDE? (Itro 5784)

În acest Șabat în care citim Aseret Hadibrot, când recreăm în sinagogi momentul unic și definitoriu al Revelației de la Sinai, doresc să vă ofer un minunat comentariu pe marginea pericopei Itro, pe care l-a oferit în urmă cu ani conducătorul ieșivei unde am învățat și eu, Yeshivat Chovevei Torah, rabinul Dov Linzer. Desigur, tot meritul pentru aceste idei și măiastra lor împletire aparține autorului, eu nefiind în acest Șabat decât un simplu traducător…

* * *

În pericopa Itro, ajungem la punctul culminant al poveștii Exodului. Au trecut doar șapte scurte săptămâni de când Dumnezeu Și-a demonstrat puterea față de egipteni și evrei, iar acum copiii lui Israel ajung la Muntele Sinai pentru a se ”întâlni” direct cu El, pentru a primi poruncile Lui și a deveni un popor, poporul Lui. Printre tunete, fulgere și revelația divină, Dumnezeu apare și le oferă evreilor prima dintre cele zece porunci: ”Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului”.

Această declarație, însă, este mai mult și, totodată, mai puțin decât o poruncă. Este mai mult decât o poruncă, deoarece ea stă la baza tuturor celorlalte porunci: credința în Dumnezeu este fundamentul pe care se sprijină Tora. Dar este, de asemenea, și mai puțin decât o poruncă, pentru că în ea nu se poruncește de fapt nimic. Evreilor li se spune că Dumnezeu există, dar nu li se poruncește să creadă acest lucru. Textul biblic nu folosește imperativul în această primă afirmație. De fapt, însăși expresia ”Cele zece porunci”, consacrată în foarte multe lucrări, este o traducere imprecisă, improprie, din limba ebraică. Tora vorbește doar despre ”Cele zece rostiri” sau ”Cele zece cuvinte”. Sensul simplu al versetului – și aceasta a fost cu siguranță opinia primilor comentatori ai Torei – este că nu există nicio poruncă propriu-zisă de a crede în existența lui Dumnezeu. Cum se poate oare să fie așa? Nu este credința în Dumnezeu un lucru fundamental în iudaism?

Bineînțeles că da, credința în Dumnezeu este fundamentală, dar, cu toate acestea, pot exista și o serie de motive pentru care credința nu este sau nu poate fi poruncită. În primul rând, evreii care îl ”întâlneau” pe Dumnezeu la Muntele Sinai nu aveau nevoie de o astfel de poruncă. Problema lor, a poporului proaspăt ieșit din robie, nu era credința, ci mai curând comportamentul pe care îl aveau și respectarea legii. În al doilea rând, este paradoxal, chiar lipsit de sens, ca Dumnezeu să poruncească însăși credința în El. Dacă un om crede, atunci el nu are nevoie să i se poruncească; iar dacă nu crede, el nu va crede nici în faptul că i se poruncește acest lucru de către Dumnezeu – deci porunca nu are niciun rost.

Dar poate cel mai semnificativ motiv este cel cu care ne luptăm zilnic, și anume întrebarea: cum ne putem face pe noi înșine să credem, cum ne putem direcționa pașii către credință? Da, este posibil să mandatăm un comportament anume: acțiunile noastre sunt supuse voinței noastre. Dar cum poate oare Dumnezeu să ne poruncească să credem? Chiar dacă ne-am dori să credem, nu ne putem forța să facem asta. Putem desigur afirma că credem, însă așa ceva nu este expresia unei credințe adevărate. Și tocmai de aceea, Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, nu ne-a poruncit să credem, ci doar să acționăm.

Dar oare ce înseamnă asta? Oare Tora nu este preocupată de credință? Nicidecum! Pur și simplu Tora realizează că drumul către obținerea credinței nu este unul drept și neted. Tora ne spune extrem de rar care este scopul poruncilor divine, dar dacă există o idee care se repetă în mod constant în textul biblic, aceasta este porunca de a ne aminti de Dumnezeu și de miracolele Exodului. Iată doar câteva exemple: ”Și să vă fie vouă drept ciucuri și să îl vedeți […] ca să vă aduceți aminte și să înfăptuiți toate poruncile Mele și să fiți sfinți pentru Dumnezeul vostru. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, care v-am scos din țara Egiptului” (Numeri 15:38,40-41). ”Să păzești ziua de Șabat pentru a o sfinți […], amintește-ți că ai fost sclav în țara Egiptului, de aceea ți-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, să faci ziua Șabatului” (Deuteronom 5:12,15). ”Ca să-ți amintești ziua ieșirii tale din țara Egiptului toate zilele vieții tale” (Deuteronom 16:3). Tora subliniază că acțiunea și gândirea sunt inexorabil legate între ele: este nevoie de credință pentru împlinirea poruncilor, iar împlinirea poruncilor generează credință. Modul în care gândim afectează modul în care acționăm, iar modul în care acționăm afectează modul în care gândim.

Credința nu este însă o problemă care se poate zugrăvi în alb și negru. Foarte puțini dintre noi cred fără a avea niciun fel de îndoieli. Foarte puțini dintre noi resping credința în mod absolut. Cei mai mulți suntem undeva între cele două extreme și ne aflăm mai aproape de o extremă sau de cealaltă în diferite etape ale vieții noastre. Ce ar trebui să facem așadar, atunci când ne îndoim sau când avem frământări interne?

Ne-am putea gândi desigur că dacă nu credem, dacă avem îndoieli, nu are niciun rost să mai împlinim poruncile divine. Dar am face o greșeală uriașă gândind astfel! Poruncile nu sunt doar pentru cei care cred, nu sunt doar un mijloc de exprimare a credinței. Poruncile se aplică de asemenea – cel puțin la fel de mult, dacă nu chiar mai mult – și celor care se îndoiesc, ca mijloc de a găsi (sau regăsi) credința. Dacă ne îndoim de Dumnezeu și spunem: ”Din moment ce am atâtea îndoieli, mi se pare ipocrit să aprind lumânările de Șabat sau să fac kiduș; nu merită să mă deranjez” – fără să vrem, prin lipsa noastră de acțiune, acționăm de fapt în a ne exprima lipsa de credință. Dacă însă spunem: ”Da, am îndoieli, dar totuși încerc să cred. Voi aprinde lumânări vinerea asta”, atunci dăm glas acelei părți din noi care cel puțin încearcă să creadă.

Atunci când rabinii au instituit ca atunci când o persoană își pierde părinții să proclame ”Binecuvântat ești Tu, Doamne, Dumnezeul nostru, Regele Universului, Adevăratul Judecător” sau ceea ce rostim în Kadiș, și anume ”Mărit și sfințit fie numele Lui cel mare” – ei nu au făcut acest lucru pentru că persoana în doliu se află în vârful credinței sale. Dimpotrivă, acea persoană probabil că este în punctul cel mai de jos al credinței sale. Proclamând dreptatea și măreția lui Dumnezeu – adică însuși lucrul de care omul aflat în doliu se îndoiește cel mai mult în acele momente – omul este forțat să trezească în străfundul ființei sale acea parte de conștiință și suflet care încă se luptă să creadă.

Indiferent ce facem, în fiecare moment al vieții noastre, alegem care parte din noi se exprimă, cărei părți din noi înșine îi acordăm supremație. Cu cât exprimăm mai mult o parte din noi înșine, cu atât mai mult acea parte se va întări și ne va transforma identitatea. Credința nu poate fi propriu-zis poruncită, dar calea către credință poate fi regăsită în toate celelalte porunci.

Șabat Șalom!