După cum am amintit și în comentariul de săptămâna trecută, seria de binecuvântări începută cu ruga pentru înțelepciune (binecuvântarea a patra), continuată cu cea pentru căință (binecuvântarea a cincea) și cu cea pentru iertare (binecuvântarea a șasea) își găseste ”încununarea” în această săptămână cu ruga pentru mântuire.

Ca să putem însă înțelege binecuvântarea pe care o rostim în Șmone Esre, este necesară mai întâi o călătorie în lumea conceptului evreiesc de mântuire… Ceea ce mi-am propus în acest comentariu este doar o privire (doar sumară, din păcate) asupra conceptului, urmând ca săptămâna viitoare să vorbim efectiv despre binecuvântarea pentru mântuire din Șmone Esre. Fac acest lucru nu pentru a menține suspansul, ci pentru că o explicație — chiar și parțială — a conceptului trebuie în mod cert oferită înainte de a putea vorbi despre ceea ce Îi cerem lui Dumnezeu în rugăciune.

Așadar, ce este mântuirea (în ebraică: גאולה — ”gheula”) în iudaism? Întrebarea nu este deloc simplă. Spre deosebire de alte religii, unde accentul se pune pe mântuirea de păcat sau de ispitele lumești, iudaismul vede mântuirea ca pe un proces complex de eliberare individuală și națională și o ”unificare” a indivizilor, credințelor și mentalităților sub semnul respectării poruncilor Torei, a spiritualității și a acceptării lui Dumnezeu ca Suveran al Universului.

Definițiile iudaice pentru mântuire sunt variate. Spre exemplu, Enciclopedia Judaica definește mântuirea iudaică din perspectivă homocentristă, formulând conceputul astfel:

[Mântuirea reprezintă] salvarea de stările și circumstanțele care distrug valoarea existenței umane sau însăși existența umană.

Un exemplul clasic de mântuire este și cel pe care Tora îl prezintă în Cartea Exodului, atunci când vorbește despre eliberarea robilor evrei din Egipt:

Domnul i-a spus lui Moșe: ”Vei vedea acum ce voi face lui Faraon: căci o mână puternică îl va sili să-i lase să plece; o mână puternică îl va sili să-i izgonească din ţara lui.” Dumnezeu a vorbit lui Moșe şi i-a spus: ”Eu sunt Domnul. Eu M-am arătat lui Avraam, lui Ițhak şi lui Iacov, ca Dumnezeul cel Atotputernic; dar n-am fost cunoscut de ei sub Numele Meu Hașem. De asemenea, Mi-am încheiat legământul Meu cu ei ca să le dau Țara Canaanului, ţara peregrinărilor lor, în care au rătăcit. De asemenea, am auzit gemetele copiilor lui Israel, pe care-i ţin egiptenii în robie, şi Mi-am adus aminte de legământul Meu. De aceea, spune copiilor lui Israel: «Eu sunt Domnul și Eu vă voi scoate de sub poverile Egiptului; Eu vă voi răscumpăra din robia lor; Eu vă voi mântui cu o mână întinsă şi cu mari judecăţi; Eu vă voi lua ca popor al Meu și voi fi Dumnezeu pentru voi; şi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, care vă scoate de sub poverile Egiptului. Eu vă voi aduce în ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraham, lui Ițhak şi lui Iaacov; Eu vă voi da-o în stăpânire — Eu sunt Domnul.»” — Exodul 6:1-8

Regăsite simbolic și în cele patru cupe de vin pe care le bem la Sederul de Pesah (plus cupa lui Eliahu), expresiile libertății menționate în acest paragraf sunt de fapt una din fundamentele mântuirii în iudaism. Cu o parte deja realizată prin Exod, mântuirea reprezintă așadar un proces de elevare națională, de (re)dobândire a libertății și încheierii suferinței. Și asta s-a și întâmplat în paginile biblice, evreii ajungând în final în Israel. Însă din cauza păcatelor poporului, a nerespectării voinței divine și a coruperii valorilor pe care Dumnezeu le-a orânduit, ne confruntăm astăzi cu exilul, diaspora începută în urmă cu aproximativ două mii de ani prin distrugerea Celui De-al Doilea Templu din Ierusalim. Și pentru ”rectificarea” acestei probleme ne rugăm în Șmone Esre, zilnic, sperând la mântuirea finală.

Desigur, dacă vorbim despre o mântuire finală, nu putem să nu amintim și conceptul de משיח — Mașiah (Mesia), care este — fără nicio îndoială — o altă componentă esențială a conversației pe această temă. Deși termenul a fost preluat și de alte religii (fiecare cu specificul ei), termenul de Mașiah în iudaism provine de la ritualul în care pe capul celui pe care Dumnezeu îl alesese ca rege sau ca lider spiritual al națiunii era turnat untdelemn în cadrul unui ritual de investire (”mașiah” în ebraică înseamnă ”uns”). În cadrul mântuirii finale, a Erei Mesianice, acest concept urmează să prindă contur sub forma unei persoane, un evreu pe care Rambam (Maimonide), unul din marii comentatori al Evului Mediu, îl caracterizează astfel:

Atunci când vedem un conducător evreu care (1) se ocupă asiduu cu studiul Torei și este deosebit de atent cu îndeplinirea poruncilor acesteia, care (2) influențează și pe alți evrei să urmeze Tora și care (3) luptă ”bătăliile lui Dumnezeu” — o astfel de persoană este un potențial Mașiah. Atunci când acest om reușește în toate lucrurile pe care și le propune și apoi reconstruiește Templul Sfânt din Ierusalim și facilitează adunarea exilaților evrei în Țara Israelului — atunci suntem siguri că acel om este Mașiah.

Desigur, ”definiția” lui Mașiah formulată aici nu este foarte ușor de înțeles pe deplin și în niciun caz foarte ușor de realizat. Ceea ce știm cu siguranță este că Era Mesianică va fi instaurată de apariția unei persoane, un ”conducător evreu” care va motiva prin acțiunile sale pe cei din jur, într-un proces accelerat de transformare spirituală. Ce mai știm cu siguranță este că acea mântuire nu s-a realizat încă, și că suntem datori să o așteptăm și să ne aducem aportul la realizarea ei. Ce nu știm este când exact se va produce acest fenomen și nici care va fi cu adevărat catalizatorul și procesul exact prin care mântuirea va fi realizată. De două mii de ani, în practic fiecare rugăciune, evreii se roagă pentru instaurarea Erei Mesianice, pe care o așteptăm בכל יום שיבא — ”în fiecare zi”.

Ceea ce este însă deosebit de interesat este și faptul că în toată această perioadă, desigur, am fi putut renunța la concept și la idee… Ba chiar, statistic vorbind, cred că era chiar și firesc și probabil să o facem. În fond, fără o țară a noastră, fără o limbă care să ne țină împreună,  adesea înfruntând o existență marcată de suferințe și peregrinări, cum s-ar putea oare cineva aștepta ca ideea de mântuire (în ultimă esență sinonimă cu speranța) să se mențină? Cum s-ar putea cineva gândi că într-o bună zi toate se vor aranja, scopul Creației va fi realizat, scopul nostru ca națiune va fi îndeplinit și vom vedea și înțelege pe deplin roadele unei așteptări și lupte de aproape două mii de ani de exil? Ceea ce ne-a ținut însă în viață și ne-a menținut credința în mântuirea promisă de Dumnezeu este un concept pe care tot Maimonide ni-l ilustrează în scrierile sale și pe care îl echivalează practic cu întreaga Tora:

Cel care nu crede în venirea lui Mașiah sau care nu îi așteaptă venirea neagă nu numai profețiile celorlalți profeți, dar și pe cele ale Torei și ale lui Moșe — Mișne Tora, Legi referitoare la regi 1:1

Ceea ce ne-a menținut așadar ca națiune, ca religie, ca mod de a exista, a fost nu doar trecutul ilustrat de relația pe care strămoșii noștri au avut-o cu Dumnezeu, nu doar minunile pe care El le-a făcut pentru binele lor. Ne-a menținut și relația pe care fiecare dintre noi o avem (la prezent) cu Cuvântul lui, Tora, cu istoria și credința care ne-au definit ca și popor, precum și încrederea într-un viitor în care toate promisiunile Lui vor prinde viață. Chiar dacă au trecut aproape două mii de ani și Diaspora continuă să existe, ideea de mântuire finală, ideea de גאולה (”gheula”) și cea de Mașiah au continuat și continuă să ne inspire ca evrei și să ne solidifice credința.

Iar credința în această mântuire nu este exclusivită. Ea include întreaga omenire, pentru că în iudaism, mântuirea este deschisă oricui. După cum spunem și în rugăciunea Aleinu, care concluzionează fiecare din ritualurile zilnice, mântuirea finală înseamnă לתקן עולם במלכות ש-די (”letaken olam bemalhut Șa-dai”) — ”să fie reparată lumea sub semnul împărăției Atotputernicului”, un concept în care și din care toată omenirea poate și trebuie să facă parte.

* * *

Însă mântuirea nu se rezumă doar la Era Mesianică. După cum vom vedea și în textul propriu-zis al binecuvântării, ea presupune și eliminarea suferinței, și aproprierea intimă, graduală, dintre om și Dumnezeu. În iudaism, mântuirea nu este doar un obiectiv, ci și un proces prin care trecem zilnic. Nu ca obiecte supuse sorții ci, dimpotrivă, ca parteneri direct implicați în întreținerea și accelerarea procesului, în realizarea, pas cu pas a apropiere și ”unificării” omenirii întru spiritualitate și recunoaștere a Atotputernicului. Însă despre toate acestea (și probabil multe altele), cu ajutorul lui Dumnezeu în comentariul de săptămâna viitoare…

Șabat Șalom!

Share This