De la începutul Cărții Leviticului și până în pericopa acestei săptămâni, Tora ne vorbește despre sfințenie. Cuvântul קדוש (kadoș) – ”sfânt” și variatele lui forme substantivale și verbale, apare de 152 de ori în Cartea Leviticului, mai mult decât în toate celelalte cărți ale Torei laolaltă. Însă kedușa, adică sfințenia, este o noțiune complicată, deoarece ea denotă atât elevare, cât și diferențiere, pregătire, evoluție și un atașament față de un cod și niște valori anume. Rabinul Jonathan Sacks, ale cărui învățături sunt o perlă de înțelepciune pentru oricine, spunea astfel: ”Universul este spațiul pe care Dumnezeu îl creează pentru om. Sfințenia este spațiul pe care omul îl creează pentru Dumnezeu.”
Dacă trecem în revistă toate temele pe care Tora ni le prezintă de la începutul Leviticului și până acum, sfințenia este prezentă la fiecare pas. În versete și capitole întregi, textul biblic ne vorbește despre sacrificii și jertfe, despre cum trebuie ele înjunghiate și aduse pe altar, ne dă detalii despre arderea-de-tot, prinosul, ofranda primelor roade, ofranda de pace, ofranda de mulțumire, jertfa de păcat, despre ofrandele coapte sau cele aduse pe plită sau în tigaie etc. Regăsim în paginile biblice jertfele specifice diferitelor categorii de oameni (ale conducătorilor, oamenilor de rând, Marelui Preot etc.), apoi cele aduse pentru vină, dubiu, purificarea Sanctuarului sau delapidare și multe, multe altele.
Pericopa Șemini pe care o citim în această săptămână marchează începutul preoției lui Aaron și debutul serviciului divin propriu-zis în Tabernacol. Apoi, pericopa ne vorbește despre moartea lui Nadav și Avihu, fiii lui Aaron, când au adus ”foc străin” în Sanctuar, și, în final, ea se încheie cu un subiect aparent foarte diferit: legile legate de kașrut, adică de ceea ce un evreu are sau nu are voie să mănânce.
În pericopa săptămânii viitoare, Tazria, Tora continuă cu tema sfințeniei. Regăsim acolo legile legate de impuritatea rituală, de regulile pentru depistarea și purificarea țaraat-ului, adică așa-numita lepră biblică, și tot așa.
Subiectul kașrut pare așadar foarte anacronic și complet irelevant în contextul pericopei. Ce legătură are permisiunea sau interdicția de a mânca anumite animale cu sfințenia? De ce legile alimentare sunt amintite tocmai aici? În fond, ele nu sunt legi rituale, și nici care țin de Tabernacol sau preoți… Dimpotrivă, aceste legi sunt valabile pentru toți și sunt valabile și astăzi, când Templul din Ierusalim nu mai funcționează, când instituția sacrificiilor pe altar este suspendată.
Tora însăși ne oferă un răspuns la toate aceste nedumeriri, în finalul pericopei: ”Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru – să vă sfințiți și să fiți sfinți, căci sfânt sunt Eu; și să nu vă pângăriți sufletele cu orice târâtoare care mișună pe pământ. Căci Eu sunt Domnul, care vă ridică din țara Egiptului pentru a vă fi Dumnezeu; căci sfânt sunt Eu.” (Leviticul 11:44-45)
Legile alimentare iudaice – ne spune Tora – nu au la bază o dietă sănătoasă pentru corp, ci o dietă sănătoasă pentru suflet. Ele nu sunt legate de altarul Templului, ci de altarul pe care fiecare dintre noi îl construiește în sine însuși pentru a primi Prezența Divină. Dumnezeu nu ne spune că ne poruncește să ne abținem de la a mânca porc, spre exemplu, pentru că ”porcul e un animal murdar și consumul cărnii de porc duce la creșterea colesterolului” (Notă: nu sunt medic și nici nutriționist, și nu știu nici măcar dacă această afirmație ar avea vreo bază științifică.) Nu ni se spune nici că ”porcul nu putea fi refrigerat în acele vremuri și de aceea nu era consumat”. Ceea ce ni se spune este că legile legate de kașrut, legile alimentare iudaice, ne-au fost date pentru ”ca să ne sfințim și să fim sfinți”.
Kașrut face așadar parte integrantă din sfințenie. Dar ca să înțelegem mai bine această idee, trebuie să ne întoarcem și să ne aplecăm – cu ceva mai multă atenție de această dată – asupra debutului pericopei noastre. Ce ni se spune acolo despre noțiunea și natura sfințeniei? Motivul pentru care preoții, spre exemplu, erau trecuți prin ritualul amintit în debutul pericopei Șemini era ca ei să devină sfinți și să fie astfel învestiți în noul rol pe care urmau să-l îndeplinească în Tabernacol. În acele vremuri, preoții erau cei care ”se apropiau” de Dumnezeu, evident nu în sens fizic, ci în sensul unei mai intime și profunde relații cu Acesta, prin intermediul sacrificiilor și al jertfelor. De ei depindea atunci ritualul, ei aveau menirea să-L slujească direct pe Dumnezeu, și ei Îl reprezentau pe Dumnezeu înaintea poporului și, într-un fel, pe popor înaintea lui Dumnezeu. Un astfel de rol nu poate fi asumat pur și simplu. Pentru a atinge un asemenea nivel, elevat deasupra profanului, concentrat pe o doză mai mare de sfințenie, preoții trebuiau să se pregătească, să se purifice, să fie gata – fizic și spiritual – să își asume respectivele îndatoriri.
În 1976, într-o predică rostită în Șabat Șuva, Șabatul dintre Roș Hașana și Iom Kipur, unul din marii înțelepți și filosofi iudaici ai secolului trecut, rabinul Joseph B. Soloveitchik, vorbea despre experiența lui din copilărie, în pregătirea zilei de Iom Kipur, Ziua Iertării Păcatelor:
Nu există sfințenie fără pregătire . Îmi aduc aminte cât de greu îmi era să adorm în ajun de Iom Kipur. Șohet-ul (cel care taie ritual animalele) venea la noi acasă în zori să ne aducă păsări pentru ritualul de kaparot, apoi mergeam să dăm de pomană la săraci. Rugăciunea de după-amiază, ritualul de Vidui (mărturisirea păcatelor), Seudat Mafseket (masa de dinainte de post) și toate pregătirile pe care le făcea bunicul meu înainte de Iom Kipur, făceau din acest ajun de sărbătoare o zi specială, nu doar din perspectiva legii iudaice, ci și în plan emoțional și religios. Ajunul de Iom Kipur reprezenta acel mesager, acel sol care vine să anunțe că Atotputernicul se apropie lifnei Hașem titharu – pentru ca fiecare dintre noi, înaintea lui Dumnezeu, să fim curățiți. – Rav Soloveitchik
Kohenii (preoții) din Tabernacol aveau misiunea de a-și aminti permanent de sfințenie și, în consecință, trebuiau să se pregătească în mod constant. (De remarcat că Dumnezeu Însuși îi poruncește această pregătire și lui Moșe în Exodul 24:15-18, înainte ca el să urce pe Muntele Sinai pentru a învăța Tora vreme de 40 de zile și 40 de nopți.)
Dar pregătirile pentru sfințenie nu sunt simple. La inaugurarea Tabernacolului, ele au constat din șapte zile de jertfe, cu detalii și particularități și interdicții. Orice om, oricât de răbdător ar fi el, ar spune probabil: ”hai odată, sunt gata, ce mai atâtea pregătiri?” și apoi ar cere să apară înaintea lui Dumnezeu cu jertfa în mână, să ajungă la acel maxim spiritual pe care și l-a dorit. Probabil că fiii lui Aaron, care mor loviți de foc divin în pericopa acestei săptămâni, exact asta au dorit atunci când au adus ”foc străin” (Leviticul 10:1). Unii comentatori interpretează sintagma metaforic, sugerând că ”focul străin” era de fapt chiar pasiunea lor nețărmurită de a se apropia de Dumnezeu, de a rămâne în compania Lui în ritualul Tabernacolului și a nu reveni niciodată la viața profană de zi cu zi. Posibil ca ”focul străin” să fi fost chiar pasiunea pentru sfințenie, dusă însă dincolo de granițele pe care Dumnezeu le fixase. La Revelația de la Sinai, Dumnezeu i-a spus lui Moșe să facă o graniță în jurul muntelui, pentru ca nimeni să nu se apropie, să nu ”năvălească spre Domnul” (Exodul 19:21-23). Ritualul exact impus de Dumnezeu, tipul de jertfă, modul exact în care era ea adusă erau chiar acea graniță, de această dată pentru Tabernacol. În pasiunea lor aprigă, fiii lui Aaron au făcut însă tocmai ceea ce Dumnezeu încercase să prevină la Sinai: au năvălit într-un loc al sfințeniei, fără o pregătire adecvată, iar focul pe care l-au adus pe altar (fie el fizic sau metaforic) a atras după sine și un foc divin care i-a consumat.
Abia acum putem înțelege cu adevărat de ce legile alimentare sunt incluse într-o pericopă care vorbește despre sfințenie: pentru că sfințenia începe cu ideea de limitare, de restricționare. Dacă vrei să devii sfânt, primul lucru pe care îl ai de făcut este să-ți înțelegi și să-ți stăpânești instinctele și dorințele. Dacă poți să te abții de la mânca orice ți-ai dori, spre exemplu, doar pentru că Dumnezeu îți spune să nu o faci, deja ești cu un pas înainte pe drumul către sfințenie.
Nu există sfințenie fără pregătire. Într-o lume în care, cu telefonul în mână, impetuoși și permanent pe fugă, ne așteptăm la rezultate instantanee în majoritatea segmentelor vieții noastre – ideea de răbdare, de pregătire lentă a propriei persoane, de apropiere cu pași mici și stabili de un ideal de spiritualitate, este ceva greu de înțeles și greu de realizat. Când au vorbit despre ירידת הדורות (ieridat hadorot), acel concept conform căruia generațiile sunt într-un declin spiritual pe măsură ce se succed de la Revelația de la Sinai și până astăzi – probabil că rabinii s-au gândit și la aceasta. Când ne-au spus că חסידים ראשונים (hasidim rișonim), adică pioșii de odinioară, se pregăteau mental și spiritual vreme de o oră înainte de a se ruga zilnic (Mișna Brahot 5:1) – probabil că rabinii s-au gândit și la aceasta. A avea răbdare este o virtute. A te pregăti este o necesitate în spiritualitate. Iar a ajunge să-ți stăpânești propriul instinct te face un om puternic (Mișna Avot 4:1).
Spiritualitatea adevărată, ca și relația adevărată cu Dumnezeu, necesită muncă și efort, și nu poate fi obținută impulsiv. Pentru ca focul să nu ne ardă, ci să ne purifice, trebuie să lucrăm la noi înșine, la personalitatea și caracterul nostru, la modul în care Îl înțelegem pe Atotputernic și invitația Lui de a ne apropia de El. O lecție valoroasă – sunt convins – pentru fiecare dintre noi…
Șabat Șalom!
Opinii recente