Probabil una dintre cele mai complicate pericope din întreaga Tora este cea pe care o citim în această săptămână, pericopa Vaikra. Complicată nu pentru că evenimentele conținute în ea ar avea multe detalii sau ramificații – în fapt, nici nu există evenimente în această pericopă – și nici pentru că limbajul utilizat ar fi altul decât cel deja cunoscut. Pericopa Vaikra este complicată pentru că odată cu ea debutează cea de-a treia carte a Torei, numită de comentatori și Torat Kohanim – Învățătura kohenilor. Și – deși în zilele noastre kohenii încă există și au privilegii și statut special în cadrul poporului lui Israel – rolul lor și funcția pe care o îndeplineau în ritualul Templului nu mai este în actualitatea și focusul modernității. Templul din Ierusalim, distrus pentru a doua oară în anul 70 e.a., a lăsat în urmă un ritual iudaic complet schimbat, în care rugăciunile (”jertfa buzelor noastre” – Hoșea 14:3) au înlocuit sacrificiile animale și în care legătura dintre om și Dumnezeu nu mai necesită un spațiu anume (Tabernacol sau Templu), un intermediar anume (kohenul) sau niște unelte anume (altar, foc, cuțite de sacrificiu, vase pentru colectarea sângelui animalelor etc.)
Pericopa Vaikra, prima din cartea Leviticului, este însă consacrată în întregime ritualului din Mișkan (Tabernacol). Ni se prezintă în detaliu regulile generale ale sacrificiilor, apoi cele particulare pentru ofranda de ardere-de-tot, jertfa de pace, jertfa de păcat, ofrandele conducătorilor, ofranda pentru greșelile neintenționate, ofranda pentru cazuri de dubiu și ofranda pentru cazurile de furt sau jurământ fals. Fiecare ofrandă are detaliile ei, fiecare poate fi adusă doar într-un anumit loc din Mișkan, fiecare poate include doar anumite animale, păsări sau produse alimentare și fiecare are cronologia sa din punct de vedere al ritualului.
Detaliile sunt minuțioase și elaborate. Și tocmai despre aceste detalii – sau, mai precis, despre două dintre ele – aș vrea să vorbesc în cele ce urmează…
Tora ne spune următoarele:
Fiii lui Aaron kohenul să pună foc pe altar și să aranjeze lemnele deasupra focului. – Leviticul 1:7
În primul rând, Rași remarcă în versetul Torei un aparent cuvânt în plus: cuvântul ”kohen”. Cu toții știm deja că Aaron este kohen, în fond el a fost investit de către Moșe în cadrul ritualului prezentat la finalul Cărții Exodului, atunci când a fost construit și inaugurat Tabernacolul și când au fost făcute hainele speciale ale kohenilor. Oare de ce punctează Tora aici din nou că Aaron este kohen?
Răspunsul lui Rași este punctual, însă deschide poarta către un întreg univers de aprofundare a noțiunii de jertfă în ritualul iudaic: Tora ne spune aici că Aaron este kohen tocmai pentru a puncta faptul că ritualul este valabil numai atunci când Aaron purta într-adevăr veșmintele de kohen. În caz contrar, ritualul nu producea efectul scontat de iertare și cel care îl îndeplinea era chiar pasibil să moară prin intervenție divină. De altfel, unii comentatori punctează chiar că Nadav și Avihu, cei doi fii ai lui Aaron care sunt omorâți de ”focul dinaintea lui Dumnezeu” în capitolul 10 din Leviticul și-au pierdut viața tocmai pentru că au îndeplinit ritualul divin fără a purta hainele rezervate kohenilor. (Există și alte explicații oferite de comentatori pentru acel episod.)
O a doua remarcă a lui Rași la acest verset este legată de aducerea focului pe altar. În versetul 1:7, Tora este foarte clară: kohenii aduc focul. Însă cu doar câteva capitole mai încolo, în pericopa Șemini, prima ofrandă de ardere-de-tot oferită de Aaron este consumată pe altar într-un alt mod:
Un foc a ieșit dinaintea lui Dumnezeu și a consumat ofranda de ardere-de-tot de pe altar și grăsimile; poporul a văzut și a cântat un cântec vesel și s-a aplecat cu fața la pământ. – Leviticul 9:24
De unde provenea așadar focul? Îl aducea kohenul, așa cum ne indică versetul 1:7? Sau îl aducea Dumnezeu, ca în versetul 9:24?
În Midraș, rabinii ne explică faptul că într-adevăr focul venea dinspre cer către pământ, sub forma unui stâlp (similar cu cel care i-a călăuzit pe evrei în timpul ieșirii din Egipt – a se vedea Exodul 13:21). Conform explicațiilor lui Rașbam – Rabinul Șmuel ben Meir, 1085-1158, tosafist și nepot al lui Rași – focul divin intra întâi în Sfânta Sfintelor (Kodeș HaKodașim), apoi atingea Altarul de Aur și mai apoi Altarul Exterior, făcând ca ofrandele să fie consumate. Așa se producea practic ”apropierea” dintre om și Dumnezeu pe care o realizau ofrandele, numite în limba ebraică קרבנות (korbanot) și provenind chiar de la verbul לקרב – ”a apropia”.
Însă – și aici intervine partea interesantă – pentru ca acest proces să aibă loc, kohenii trebuiau mai întâi să aducă ei înșiși un foc obișnuit, ”terestru”, pe altar. Abia după ce acest foc era aprins, lemnele erau puse și jertfa pusă deasupra lor, Dumnezeu trimitea focul divin ca semn al acceptării ofrandei.
Cu alte cuvinte: relația dintre om și Dumnezeu începea cu inițiativa omului.
Această idee este una extrem de puternică și importantă în iudaism. Oamenii au datoria să Îi construiască lui Dumnezeu un sanctuar (mikdaș), iar El va ”sălășlui în mijlocul lor” – Exodul 25:8. Materialele pentru acest lăcaș sfânt sunt materiale terestre, hainele kohenilor sunt terestre, activitatea kohenilor este terestră… Ba chiar și donația însăși pe baza căreia s-a construit Tabernacolul a fost luată ”de la toți cei pe care îi îndeamnă inima” (Exodul 25:1), cu alte cuvinte, printr-o inițiativă terestră. În plus – după cum vedem în pericopa acestei săptămâni – chiar și inițierea ritualului (focul) era tot de natură terestră.
Însă mai există în legea mozaică și alte lucruri care sunt apanajul oamenilor, sau – mai exact – care acum sunt terestre, după ce Dumnezeu a hotărât că locul lor este pe pământ și nu în ceruri… Cel mai marcant exemplu: Tora însăși.
În finalul Cărții Deuteronomului, în discursul său către poporul evreu, Moșe condensează o idee care stă la baza iudaismului așa cum îl cunoaștem în zilele noastre. Ne spune Tora în Cartea Deuteronomului:
Căci această poruncă pe care ți-o poruncesc astăzi nu este prea grea pentru tine și nici nu este prea îndepărtată. לא בשמים הוא – Nu este în ceruri, ca să spui: ”Cine va merge în ceruri să ne-o aducă și să ne facă să o auzim pentru a o respecta?” ולא מעבר לים הוא – Și nici nu este dincolo de mare, ca să spui: ”Cine va merge dincolo de mare să ne-o aducă și să ne facă să o auzim pentru a o respecta?” Ci cuvântul este foarte aproape de tine, în gura ta și în inima ta, pentru a-l putea îndeplini. – Deuteronom 30:11-14
Principiul לא בשמים הוא – ”lo bașamaim hi” – ”Tora nu este în ceruri” a fost îmbrățișat de către rabini cu multă responsabilitate, tocmai datorită vastelor sale motivații și implicații. Midrașul ne povestește că atunci când Dumnezeu a dorit să ofere Tora evreilor la Muntele Sinai, îngerii din ceruri au venit înaintea lui Dumnezeu și I-au spus: ”De ce dai Tora oamenilor? Dă-ne-o nouă, îngerilor, și o vom îndeplini!” Iar Dumnezeu le-a răspuns: ”Oare există printre voi îngeri ucigași, că să aveți nevoie de o poruncă de a nu ucide? Există printre voi îngeri care comit adulter, ca să aveți nevoie de o poruncă împotriva adulterului? Îngerii fură, ca să aveți nevoie de o poruncă de a nu fura? Nu, Tora va merge pe pământ, printre oameni, care sunt cei care au cu adevărat nevoie de ea.”
Și astfel a ajuns legea divină în mâinile oamenilor. Însă odată cu ea, oamenilor li s-a dat – prin fragmentul din Deuteronom – și puterea de a o interpreta. Desigur, mijloacele de interpretare au venit tot din ceruri, sub forma principiilor hermeneuticii iudaice primite – conform tradiției – tot la Muntele Sinai, odată cu Tora Scrisă.
Însă aplicarea acestor principii și rezultatele procesului rămân o întreprindere eminamente umană!
În iudaism, Dumnezeu nu intervine în interpretarea legii. Spre exemplu, chiar și în cazul poruncilor biblice evidente, de tipul celei de a nu mânca hameț (produse dospite) de Pesah, Dumnezeu lasă în mâna evreilor fixarea exactă a calendarului și, implicit, a sărbătorii de Pesah când acea poruncă urmează să fie aplicată. În antichitate, martorii observau luna nouă, însă Sanhedrinul (Curtea Supremă) – o instituție terestră și nu divină – era cel care decidea ziua de Roș Hodeș, începutul unei luni noi în calendar, în funcție de care se calculau toate sărbătorile.
Iudaismul pornește de la premisa că Dumnezeu dorește ca evreii să-I interpreteze legea. Legea iudaică nu este o simplă revelație, fixă și imuabilă, oferită o singură dată în istorie și, implicit, având aplicabilitate doar la situații similare celor existente la acel moment. Dimpotrivă, legea iudaică este în continuă mișcare, este vie și adaptabilă la scenarii și situații noi, tocmai datorită faptului că Dumnezeu Însuși ne-a permis să o interpretăm și să decidem cum să o aplicăm în viața noastră ca indivizi și popor.
În fapt, acest concept este un corolar al ideii că omul inițiază dialogul cu Divinitatea. Noi Îi facem lui Dumnezeu loc în sufletul nostru, noi venim către El în rugăciune, noi suntem cei care Îl căutăm și tot noi Îl găsim atunci când avem nevoie. Așa a fost din cele mai vechi timpuri… Însuși patriarhul nostru, Avraham, căruia Dumnezeu i-a poruncit să lase totul deoparte și să-L urmeze, și-a început relația cu Dumnezeu din inițiativa lui, nu din cea a lui Dumnezeu. Midrașul ne spune că Avraham L-a descoperit pe Dumnezeu, deducând prin observație și logică faptul că Universul în complexitatea sa nu poate exista fără un Creator. Abia apoi a urmat porunca divină.
La fel și Moșe, căruia Dumnezeu i s-a revelat numai atunci când Moșe a căutat în mod activ semnificația și răspunsul la un fenomen aparte (Tufișul Arzător): ”Moșe s-a gândit: Mă voi întoarce acum să văd acest lucru mare – de ce nu se consumă tufișul? Și Dumnezeu a văzut că [Moșe] s-a întors să vadă; și Dumnezeu l-a chemat din mijlocul tufișului.” (Exodul 3:3-4)
Și la fel și kohenii din Tabernacol și, mai apoi, din Templul din Ierusalim. Focul pe care îl aduceau era terestru, munca era terestră, intenția era terestră – și abia apoi Dumnezeu Își făcea simțită prezența…
Însă oare de ce exemple dispunem astăzi, când Avraham sau Moșe nu mai sunt printre noi și când ritualul Templului nu mai este de actualitate? Oare rugăciunile de astăzi sunt inițiate de noi sau de Dumnezeu? Dacă greșim, cine face primul pas pentru reconciliere? Cine întinde primul mâna?
Ei bine, chiar și aici, legea iudaică are un răspuns, poate chiar mai fenomenal decât tot ce am discutat până acum. Despre relația dintre om și Dumnezeu și cine face primul pas către reconciliere există două versete biblice. Problema de bază este însă că aceste două versete sunt contradictorii!
Primul este un verset pe care îl citim de Tișa BeAv, la finalul Cărții Eiha – Lamentațiile profetului Ierimiahu: השיבנו ה’ אליך ונשובה חדש ימינו כקדם – ”Întoarce-ne, Doamne, către Tine și ne vom întoarce, reînnoiește zilele noastre ca la începuturi.” (Lamentații 5:21)
La care Dumnezeu ”răspunde” prin intermediul ultimului profet al Bibliei, Malahi, care ne spune în versetul 3:7 al profeției sale: שובו אלי ואשובה אליכם אמר ה’ צב’אות – ”Întoarceți-vă la mine și Mă voi întoarce la voi, spune Dumnezeul Oștirilor.”
Care este așadar verdictul? Cine face primul pas către reîntoarcere? Noi sau Dumnezeu?
Într-o fenomenală aplicare a principiului că legea este decisă conform regulilor primite și aplicate de oameni – chiar și atunci când rezultatul este straniu – legea mozaică ne oferă următorul verdict: יחיד ורבים, הלכה כרבים – în cazul unei dispute, majoritatea decide. Este un principiu prin care în mod normal se decid disputele rabinice, însă Midașul îi extinde aici aplicabilitatea și asupra disputelor dintre oameni și Dumnezeu. Noi (oamenii) suntem mulți, iar Dumnezeu este unul singur. Într-un astfel de caz, majoritatea decide, chiar dacă El e Dumnezeu și noi (doar) oameni.
Aplicând strict (și extrem de abil) legea iudaică, oamenii Îi spun practic lui Dumnezeu că El are responsabilitatea majoră să ne ajute să ne reîntoarcem către El. ”Întoarce-ne, Doamne, către Tine și [abia atunci] ne vom [putea] întoarce.”
Absolut genial! O lege divină în mâna oamenilor, transformată într-o adevărată ”unealtă” pentru apropierea de Dumnezeu, așa cum erau și ofrandele în vremurile Tabernacolului și așa cum sunt astăzi rugăciunile. Rămâne doar să învățăm să folosim cu inteligență și abilitate ”uneltele” de care dispunem, cele pe care Dumnezeu Însuși ni le-a pus în mână, tocmai din dorința de a ne vedea încununate de succes încercările de a fi – cu fiecare zi care trece în viața noastră – tot mai aproape de El.
Șabat Șalom!
Corect spus d-le Rabin.Noi trebuie sa pasim primii.Ce nu inteleg ,focul in discutie e focul de pe Sinai,care s-a pastrat pt a aprinde menora si focul de pe altar ati in tabernacol apoi in Templu?Am citit intr-un loc ca betia a fost motivul pedepsei divine aplicate fiilor lui Aaron,dar eposibil si lipsa imbracamintei adecvate.
Într-adevăr, ambele variante sunt propuse de către comentatori ca posibile explicații pentru episodul morții lui Nadav și Avihu.
daca gresim cine intinde primul mana?
eu nu cred in principiul democratic. daca dumnezeu ar fi aplicat principiul democratic la traversarea poporului evreu prin pustie atunci nici un evreu nu mai ajungea in canaan. daca dumnezeu aplica principiul democratic lot impreuna cu fetele sale mureau in sodoma atunci cand dumnezeu a decis distrugerea cetatii. daca dumnezeu aplica principiul democratic atunci noe murea si el la potop.
”Întoarce-ne, Doamne, către Tine și [abia atunci] ne vom [putea] întoarce.” ieremia recunoaste prin acesta plangere (de aceea se se si numeste „plangerile lui ieremia”)limitele poporului si neputintele lui cerand mila si compasiune dar si putere acolo unde exista neputinta. un fel de „ai mila de mine si da putere neputintelor mele. deci si ieremia este cel care face primul pas asumandu-si neputinta si cerand putinta de la dumnezeu insa exista dorinta de intoarce spre dumnezeu pentru ca exista credinta in el. acolo unde exista credinta dumnezeu ajuta ca omul sa isi depaseasca si limitele.
eu nu puteam posti dar constienta de necesitatea postului am cerut de la dumnezeu sa ma ajute sa o fac si am spus ca atat voi tine cat el ma ma ajuta pentru ca eram constienta ca fara ajutorul Lui eu nu voi putea posti. asta a facut si ieremia. va trebui sa citesc capitolul cu martea fiilor lui aron. mi-ai starnit interesul si mi-am pus intrebarea :de ce? cred ca capitolele de dinainte si de dupa ma vor lamuri poate. sau poate nu.