În urmă cu doar câteva zile, tatăl rabinului de la sinagoga pe care o frecventez a trecut în Lumea cea Veșnică. Fiind în ritualul de șiva (cele șapte zile de doliu) în această săptămână și neputându-se astfel pregăti pentru a se adresa obștii, rabinul Perton m-a rugat să ofer eu o drașa sâmbătă dimineață la sinagogă. Vă redau în continuare traducerea ei în limba română și dedic totodată aceste rânduri celui care a fost David Perton ז”ל. Fie-i amintirea binecuvântată!

* * *

Am fost întotdeauna fascinat de conversațiile dintre om și Dumnezeu. De la celebrul איך (”aieka”) – ”unde ești?” pe care Dumnezeu i l-a adresat primului om după păcatul din Grădina Edenului, la pledoaria temătoare a lui Cain după ce a luat viața fratelui său Abel. De la lacrimile tăcute ale lui Ițhak la Akeida, la rugăciunile lui Iaakov în puterea nopții, pe când fugea de fratele său care jurase să îl omoare.

În toate aceste conversații, am simțit și eu teama personajelor, trepidația lor, emoția momentului. Nu poți practic să citești acele versete, în special în limba ebraică, și să nu simți ceva, o conexiune între eroul povestirii și tine, cititorul. Trebuie să mărturisesc că m-am întrebat dacă aș putea avea vreodată curajul acelor personaje, de a-L interpela pe Dumnezeu într-o manieră atât de directă. Pot spune chiar că sunt invidios pentru ce au obținut ei în acele întâlniri, în acele conversații cu Dumnezeu: salvare, rugăciuni ascultate, apropiere și conexiune.

Însă dacă ar fi să fac un clasament al dialogurilor dintre oameni și Dumnezeu în ordinea forței pe care o degajă, trei candidați se remarcă în mod deosebit.

Locul al treilea în top este ocupat – în opinia mea – de un verset cu care m-am luptat mult timp, pentru că el este expresia a ceea ce comentatorii au intitulat ”tupeul sfânt” (”holy chutzpah”), îndrăzneala de a veni înaintea lui Dumnezeu nu doar cu o rugăciune, ci și cu o provocare. Mă refer aici la intervenția lui Avraham pentru Sodoma, în care Avraham practic Îl ”pune la punct” pe Dumnezeu cu vorbe pe care, personal, m-aș gândi de două ori dacă să le folosesc chiar și în fața unui prieten apropiat:

Ar fi un sacrilegiu pentru Tine să faci un astfel de lucru, să omori pe cel drept împreună cu cel ticălos, să fie cel drept asemenea celui ticălos. Ar fi un sacrilegiu pentru Tine! Judecătorul întregului pământ nu va face dreptate? – Geneza 18:25

Tu ești Dumnezeu și eu sunt un simplu om, ”praf și cenușă” – spune Avraham – însă atunci când este vorba despre a salva vieți omenești, mă voi ruga până când renunți la distrugere. Cu adevărat puternic!

Pe locul doi în top, un fragment din pericopa acestei săptămâni, în cadrul unuia din cele mai problematice episoade din istoria poporului evreu. Imediat după Revelația de la Sinai, cu vocea lui Dumnezeu rezonând încă în urechi, evreii se reîntorc la vechile obiceiuri idolatre și venerează Vițelul de Aur. Este un moment dramatic. Moșe este pe munte și află veștile de la Dumnezeu Însuși: ”Coboară, căci poporul tău, poporul pe care l-ai scos din Egipt, s-a corupt.” (Exodul 32:7) Moșe coboară, zdrobește Tablele Legii de piciorul muntelui, supraveghează pedepsirea vinovaților și apoi urcă din nou pentru a vorbi cu Dumnezeu.

Oferta lui Dumnezeu este simplă: evreii urmează să fie distruși, o nouă națiune evreiască va începe de la Moșe și povestea se va restarta. Însă pentru Moșe, propunerea este pur și simplu inacceptabilă. Și iată ce Îi spune Moșe lui Dumnezeu:

Să nu se aprindă mânia Ta, Doamne, împotriva poporului Tău pe care l-ai salvat din țara Egiptului cu putere mare și cu mână întărită. […] Să nu spună egiptenii: ”Cu gând rău i-a scos El, doar ca să îi omoare în munți și să-i șteargă de pe fața pământului.” Adu-Ți aminte de slujitorii Tăi, Avraham, Ițhak și Iaakov, cărora le-ai jurat pe Tine Însuți. – Exodul 32:11-13

Sună familiar? Este similar cu pledoaria lui Avraham pentru Sodoma. Ce va gândi lumea despre Tine, Doamne? Ce fel de Dumnezeu vrei să fii? Un Dumnezeu răzbunător? Un Dumnezeu milos? În plus, ai făcut un jurământ cu strămoșii lor că îi vei proteja…

Însă replica aflată pe poziția de frunte în clasamentul meu poate fi regăsită în capitolul 33, versetul 18: ויאמר הראני נא את כבדך (”Vaiomer: Hareini ha et kevodeha”) – ”[Moșe] a spus: Arată-mi slava Ta!”

Încercați să vă puneți în acea postură! Știți că păcatul a fost extrem de grav. Știți că pedeapsa este moartea. Vă rugați la Dumnezeu să fie milos… și Îl rugați să ”Își arate slava” ?! Care a fost oare logica lui Moșe în acele momente? Ar fi trebuit să se mulțumească doar să abată distrugerea, nu? Cu siguranță, putea să ceară o favoare de această magnitudine mai târziu, când Dumnezeu era mai probabil că o va îndeplini, când va fi avut deja ocazia să vadă și comportament bun din partea poporului, nu doar trădare și idolatrie…

Și totuși, acesta este exact momentul pe care Moșe îl alege să Îi ceară lui Dumnezeu să Se arate în toată gloria Sa. Și paradoxal, dorința îi este chiar îndeplinită, sub forma unei priviri fugare la ”spatele lui Dumnezeu” (nu-i foarte clar ce înseamnă asta) atunci când Acesta trece pe lângă locul unde Moșe stătea ascuns în peșteră. Moșe obține chiar și promisiunea că Tabernacolul va fi construit, o structură al cărui scop principal a fost – conform opiniei multor comentatori – acela de a aduce iertarea după păcatul Vițelului de Aur.

Haideți așadar să încercăm să înțelegem ce a făcut de fapt Moșe în acele momente și de ce a ales să o facă tocmai acum.

CE este simplu: apropiere de Dumnezeu – asta a încercat Moșe să obțină. Însă CUM a făcut asta, modul în care a operat, este inedit: el a răsturnat practic toate remarcile supărate ale lui Dumnezeu, creând pentru fiecare o ”contra-greutate” imposibil de ignorat.

Să luăm spre exemplu versetele 33:12-15, în care Moșe Îi spune lui Dumnezeu despre o aparentă ”eroare” în planul Său:

Tu mi-ai spus: ”Scoate acest popor [din Egipt]!” însă nu mi-ai spus pe cine vei trimite cu mine. Și totuși mi-ai spus: ”Eu te cunosc pe nume și ai căpătat trecere înaintea Mea.” Acum, dacă am căpătat trecere înaintea Ta, arată-mi căile Tale, ca să Te cunosc și să capăt trecere înaintea Ta. Amintește-ți totodată că acest popor este poporul Tău. Dumnezeu a spus: ”Prezența Mea va merge cu tine și îți voi da odihnă.” Și Moșe I-a spus: ”Dacă Prezența Ta nu merge cu noi, nu ne mai scoate de aici.” – Exodul 33:12-15

Ați remarcat contrastul?

Dumnezeu i-a spus lui Moșe: ”poporul tău s-a corupt”.
Moșe răspunde: ”Este și poporul Tău”.

Dumnezeu i-a spus lui Moșe: ”poporul tău s-a corupt”.
Moșe răspunde: ”Din cauza Ta s-au corupt, pentru că nu ai fost aproape de ei”.

Dumnezeu i-a spus lui Moșe: ”Prezența Mea va merge cu voi”.
Moșe răspunde: ”Așa să faci! Dacă nu faci asta, nici nu Te mai obosi să ne scoți de aici”.

Ceea ce este fascinant de remarcat este că Moșe aici nu reinventează roata. Ceea ce face nu este un pariu fără acoperire. Dimpotrivă, el folosește tehnici care s-au dovedit eficiente în trecut.

Remarca ”Este și poporul Tău este Avraham 2.0. La fel cum Avraham I-a reamintit lui Dumnezeu că oamenii din Sodoma erau creația Lui, indiferent de cât de nelegiuiți erau, și că meritau o a doua șansă, și Moșe îi aminteșe aici lui Dumnezeu că evreii sunt poporul Său.

Remarca Tu ai contribuit la păcatul lor” este Adam 2.0. În Cartea Genezei, întrebat de Dumnezeu de ce a mâncat din pomul interzis, Adam nu dă doar vina pe femeie; el dă vina pe Dumnezeu Însuși: ”Femeia pe care Tu mi-ai dat-o să fie cu mine, ea mi-a dat din pom și eu am mâncat.” (Geneza 3:12)

Iar remarca ”Mergi cu noi sau nu merge deloc” este Ieșirea din Egipt 2.0. În Hagada de Pesah spunem ”nu printr-un înger, și nu printr-un seraf, și nu printr-un trimis” – așa ne-a scos Dumnezeu din Egipt. Nu vrem intermediari! Avem nevoie de Dumnezeu, El este singura Entitate care face să merite călătoria.

* * *

Trei remarci, trei exemple din trecut, toate încununate de success.

Însă deoarece am menționat la începutul acestei drașa și pledoariile lui Cain, Ițhak și Iaakov, nu mă pot abține să nu fac și conexiunile dintre acele pasaje și remarca lui Moșe.

În ruga lui Cain, ideea principală este aceea că vinovatul, Cain, nu a știut exact ce face. Era, în fond, prima crimă din istorie. De asemenea, Cain nu a știut nici cum funcționează procesul de căință. El întreabă în Geneza 4:11: ”Este păcatul meu prea grav pentru a fi iertat?” La fel și aici, Moșe Îl roagă pe Dumnezeu să clarifice noțiunile de păcat, căință și iertare. El spune în pericopa noastră: ”Cum voi ști că poporul Tău a căpătat trecere înaintea Ta, dacă nu mergi cu noi pentru ca noi să fim aleși – poporul Tău și cu mine – dintre toate popoarele de pe fața pământului?” (Exodul 33:16) Altfel spus: trebuie să existe ceva care să atenueze pedeapsa, o relație specială, o circumstanță specială, un motiv special. Dacă noi, poporul evreu, suntem speciali în ochii lui Dumnezeu, cu siguranță El poate găsi o cale să înțeleagă o greșeală de moment, fie ea și monumentală.

În ruga lui Iaakov, în Geneza 28:20, avem de-a face cu un verset straniu: Dacă Dumnezeu va fi cu mine și mă va păzi în drumul acesta pe care eu merg și îmi va da pâine să mânânc și haine să îmbrac. Și mă va întoarce în pace în casa tatălui meu, Domnul îmi va fi mie Dumnezeu.” Versetele sunt atât de stranii, în mod particular folosirea condiționalului (”dacă”), încât Ramban explică faptul că Iaakov se îndoia de fapt de sine, nu de Dumnezeu. Indiferent de subiectul sau obiectul dubiului, condiționalul există. Și desigur, și în versetele pericopei noastre este folosit un condițional: ”Dacă Prezența Ta nu merge cu noi, nu ne mai scoate de aici.” Dumnezeu este aproape șantajat să accepte, să Își dea încuviințarea. El este obligat să facă primul pas, să promită că El Însuși îi va conduce pe evrei înainte. Dacă nu, Moșe zugrăvește un eșec total, mai ales că nici nu este interesat de un scenariu de tip eșec + restart. După cum a punctat și rabinul Perton săptămâna trecută, Moșe spune: ”Dacă nu le ierți păcatul, șterge-mă din cartea Ta.” (Exodul 32:32)

Și în fine, dialogul tăcut al lui Ițhak cu Dumnezeu la Akeida – celălalt episod pe care l-am menționat – este prezent și aici, în pericopa noastră, în fiecare verset. Nu atât în ceea ce Moșe sau Dumnezeu spun, ci în special în ceea ce nu este spus, în spațiul alb dintre rândurile textului. De exemplu, nu găsim în pericopă niciun dialog cât timp cel de-al doilea set de Table ale Legii sunt făurite și inscripționate. Doar muncă în tăcere, cu înțelegerea că așa se creează relațiile de durată. La Akeida, legământul a fost pecetluit când Ițhak și-a dat acceptul tăcut să devină o ofrandă de ardere-de-tot (”ola”), când Avraham l-a învățat credința în Unicul Dumnezeu și Ițhak și-a însușit-o în tăcere. La fel și în pericopa noastră, legământul este reînnoit cu munca tăcută a lui Moșe pentru făurirea celui de-al doilea set de Table care au venit să le înlocuiască pe cele sfărâmate de păcatul poporului. Și aici, Dumnezeu predă și Moșe învață – fără cuvinte, în perfectă liniște.

* * *

Știm acum ce a făcut Moșe în acea întâlnire extraordinară din pericopa noastră: a învățat din toate reușitele trecutului și a creat din ele ruga perfectă, pledoaria aptă să întoarcă chiar și pedeapsa pentru păcatul Vițelului de Aur.

De ce a făcut-o acum? Pentru că asta fac liderii adevărați atunci când le iese înainte o oportunitate: o exploatează. La începutul episodului, Dumnezeu îi spune lui Moșe: ”Haniha li””Lasă-Mă și Eu voi distruge poporul acesta.” Aha, deci mă rogi să Te las? – remarcă Moșe. Ei bine, exact asta nu o să fac pentru că îmi pasă de ei, indiferent cât de corupți sau nelegiuiți ar fi. Ei sunt poporul Tău, poporul meu, poporul evreu, urmașii unor oameni care Ți-au fost credincioși și nu ai voie să uiți asta niciodată. Ai făcut o promisiune și ești responsabil pentru ei și nu Te voi lăsa niciodată să te dezici de această responsabilitate.

Asta creează Moșe în dialogul său cu Dumnzeu: un model pentru toate întâlnirile viitoare: cutezătoare, îndrăznețe și în forță. Un model pentru o relație unică în lume, o relație în care creațiile Îl venerează pe Creator, însă nu se mulțumesc doar să Îl privească cu venerație de departe. Au nevoie de apropiere, au nevoie să învețe cu El, să Îl simtă, să Îi caute esența, să Îl descopere. Au nevoie să se simtă iubiți, ascultați, iertați când păcătuiesc și aduși înapoi când se abat de la calea dreaptă.

Într-unul din eseurile sale din seria ”Legământ și convesație”, rabinul Jonathan Sacks scria:

Aceasta este una din uimitoarele diferențe între sinagogile și catedralele Evului Mediu. Într-o catedrală, simți măreția lui Dumnzeu și micimea oamenilor. Însă în Sinagoga Veche-Nouă din Praga sau în sinagogile lui Ari sau Iosef Karo din Țfat, simți apropierea lui Dumnezeu și potențialul măreției umane. […] Printre liniile de text din capitolul 33 al Cărții Exodului, dacă ascultăm cu atenție, simțim ascensiunea uneia din cele mai distinctive și paradoxale proprietăți ale spiritualității iudaice. Nicio religie nu L-a pus pe Dumnezeu atât de sus, în același timp simțindu-L atât de aproape. Asta a dorit Moșe și asta a obținut în Exodul 33, în cea mai îndrăzneață conversație a lui cu Dumnezeu – rabin Jonathan Sacks

Asta a definit și asta a rafinat iudaismul în timpul istoriei, ca o relație apropiată și caldă între Dumnezeu și noi. Aceasta este moștenirea noastră, creată în dialogurile trecutului și având forța să modeleze încă dialogurile prezentului și viitorului.

Așadar, când veniți înaintea lui Dumnzeu, fie la sinagogă, fie acasă sau altundeva, amintiți-vă de moștenirea pe care ne-a lăsat-o Moșe! I-a spus lui Dumnzeu simplu: ”Hareini na et kevodeha” – ”Arată-mi slava Ta!” și prin acest act, ne-a lăsat și nouă, pentru totdeauna, un ecou al acelei întâlniri. Ne-a arătat că este posibil să fim curajoși și să țintim sus și ne-a îndemnat să încercăm totodată să fim mereu un ”kavod Hașem”, o reală onoare pentru Dumnezeu Însuși.

Șabat Șalom și Purim Sameah!

– Drașa oferită la sinagoga Beth Zion, Cote Saint-Luc, QC

 

Share This
Sari la conținut