Săptămâna aceasta, fiți pregătiți pentru o explicație un pic mai alambicată…

La ora când scriu aceste rânduri, comunitățile evreiești și evreii din întreaga lume celebrează Lag Ba’Omer. Lag Ba’Omer este o sărbătoare ”minoră” în calendarul iudaic, marcând a 33-a zi din perioada de patruzeci și nouă de zile dintre Pesah și Șavuot, perioadă în care avem de asemenea Sefirat Ha’Omer — Numărarea Omerului.

Înainte de a continua însă, câteva clarificări se impun… Sefirat Ha’Omer (Numărarea Omerului) este de fapt un termen impropriu. Cuvântul ”omer” este o unitate de măsură pentru volum, utilizată în antichitate pentru a măsura cantitățile de cereale și alte produse agricole. În perioada Templului din Ierusalim, în a doua zi de Pesah, o ofrandă de orz era adusă pe altar, cantitatea utilizată pentru această ofrandă fiind de exact un omer. Această ofrandă de orz marca totodată un moment deosebit de important în calendarul iudaic: momentul în care toate recoltele din anul respectiv deveneau permise pentru consum. Cu alte cuvinte, până la aducerea ofrandei de Omer, evreii nu aveau voie să consume grâne din noua recoltă, iar după ce acest ritual avea loc, noua recoltă putea fi utilizată fără restricții.

În zilele noastre, în absența Templului, ofranda de Omer nu mai este adusă pe altar. Însă în orice caz, nici atunci și nici acum nu avem de-a face cu vreo numărare propriu-zisă a Omerului. Ceea ce numărăm sunt zile (și nu măsuri de grâne) — mai exact numărăm fiecare zi dintre Pesah și următoarea sărbătoare majoră în calendarul iudaic, sărbătoarea de Șavuot. De Șavuot, evreii celebrează Primirea Torei pe Muntele Sinai și, odată cu acest eveniment, ”nașterea” spirituală a poporului evreu, în slujba lui Dumnezeu.

Și tocmai despre această numărătoare și despre sărbătoarea de Șavuot, Tora ne spune următoarele, chiar în pericopa Emor pe care o citim în această săptămână:

Să numărați pentru voi — începând din ziua de după ziua de odihnă, din ziua când aduceți omerul legănat — șapte săptămâni, complete să fie. Până în ziua de după cele șapte săptămâni să numărați cincizeci de zile; și să aduceți atunci o nouă ofrandă de mâncare pentru Dumnezeu. […] În această zi să faceți o proclamație de sfințenie pentru voi — să nu faceți nicio activitate de muncă; este un edict veșnic în locurile voastre stabilite, pentru generațiile voastre. — Leviticul 23:15-16, 21

Dacă vi se pare cumva că versetele anterioare sunt ambigue și că exprimarea este dificilă, sau poate chiar că referința explicită la sărbătoarea de Șavuot și la Revelația de la Sinai lipsește — ei bine, chiar așa este… Din toată panoplia de sărbători iudaice, Șavuotul este cea mai ambiguă, atât ca semnificații, cât și ca localizare în timp și spațiu. Singura indicație biblică este în fapt chiar acest fragment din pericopa Emor, care face referire la șapte săptămâni numărate, o perioadă calendaristică numită colocvial Omer, culminând cu o ”proclamație de sfințenie” la finalul acesteia.

Două ambiguități marcante se remarcă încă de la început în textul Torei.

Prima este legată de momentul exact al începutului numărării. Pericopa Emor ne vorbește despre ממחרת השבת — ”mimohorat haȘabat”, ceea ce în mod normal s-ar traduce textual prin ”din ziua de după Șabat” și nicidecum ”din ziua de după ziua de odihnă.”

În Talmud (Tratatul Menahot 65a), o celebră dispută între rabinii vremii și un grup compus cu precădere din koheni și aristocrați reuniți în jurul Marelui Preot Țadok definește parametrii sărbătorii. Adepții lui Țadok (saduceii) susțineau că versetul din Levitic trebuie interpretat ad literam și, în consecință, începeau numărătoarea din prima zi după Șabat, adică din prima duminică după începutul sărbătorii de Pesah. Prin urmare, șapte săptămâni mai târziu, sărbătoarea de Șavuot cădea tot duminica.

La polul opus, fariseii — susținători fervenți ai existenței și divinității Legii Orale (Tora ȘeBaal Pe) — vedeau fraza ca făcând referire nu la Șabat ci la ”ziua de odihnă”, altfel spus chiar la prima zi de Pesah. Prin urmare, numărătoarea începea chiar din a doua zi de Pesah (indiferent ce zi a săptămânii era aceasta) și se încheia șapte săptămâni mai târziu cu Șavuot.

Desigur, în unii ani — atunci când Pesahul începea chiar sâmbăta — cele două numărători coincideau. Însă nu în toți anii…

Pentru a înțelege disputa dintre cele două grupuri (rezolvată de tradiția iudaică în favoarea fariseilor), unul din rabinii modernității, rabinul Shlomo Riskin, oferă următoarea explicație:

Esența disputei stă în modul diferit de înțelegere a două zile distincte de An Nou în calendarul evreiesc. Anul Nou binecunoscut, marcat de calendare în prima zi a lunii Tișrei, reprezintă de fapt debutul anului din perspectivă agricolă și universală, ziua respectivă comemorând totodată și Crearea Lumii. Prin contrast, Anul Nou biblic, care începe în luna Nisan (lună în care cade sărbătoarea de Pesah) definește debutul anului din perspectiva națională și istorică, el marcând Exodul din Egipt și nașterea unei națiuni independente. — rabin Shlomo Riskin

În care din cele două rubrici se înscrie oare perioada de Omer?

Pentru saducei, Omerul este o perioadă eminamente agrară — o perioadă de șapte săptămâni debutând cu coacerea orzului (de unde și ofranda de orz din Templu) și încheindu-se cu coacerea grâului. Mai mult, cele 49 de zile fac aluzie și la cei 49 de ani (de asemenea 7×7) ai ciclului de jubileu, în care la finalul fiecărui grup de 7 ani era inclus un an șabatic, în care pământul era lăsat necultivat. De aici — mai exact din faptul că noțiunea de Șabat este atât de centrală în acest model — saduceii au dedus că interpretarea corectă pentru versetul pericopei noastre este ”din ziua următoare Șabatului”, adică duminica.

Pentru farisei însă, semnificația ofrandei de Omer este strâns legată de sărbătoarea de Pesah, sărbătoarea eliberării poporului evreu din robia egipteană. Omerul este în acest model privit nu doar ca o cantitate de grâu, ci mai curând ca un simbol (măsură?) a independenței naționale. În acest model, numărarea zilelor este în fapt o ”ascensiune” de la eliberarea fizică (Pesah) spre cea spirituală (Șavuot).

Extrem de interesantă este și interpretarea noțiunii de perfecțiune menționată de versetele din Levitic. Ne spune Tora despre durata numărătorii: שבע שבתות תמימת תהיינה — ”șeva șabatot temimot tihiena” — ”șapte săptămâni, complete să fie”.

Ce înseamnă exact cuvântul ”temimot”? Traducerile pot varia între ”complete” și ”perfecte”, ceea ce comportă o oarecare nuanță în limba română. Conform DEX, ”complet” este ceva care ”conține toate elementele necesare; căruia nu-i lipsește niciuna dintre părțile componente”. Prin contrast, ”perfect” este definit ca fiind un lucru ”care întrunește în gradul cel mai înalt toate calitățile cerute; desăvârșit.”

”Complet” este o măsură a cantității. ”Perfect” este o măsură a calității. Care din aceste atribute sunt cele pe care Tora le indică pentru cele șapte săptămâni între Pesah și Șavuot? Când Tora vorbește despre șapte săptămâni ”temimot” — ele trebuie să fie complete sau perfecte? Care este diferența? Și cum oare realiza această diferență în cadrul numărătorii?

Printr-o frază destul de criptică (pe care nu o voi mai aduce în discuție explicit aici din lipsă de spațiu), Midrașul tranșează disputa spunând, în esență, următoarele:

  • numărătoarea celor șapte săptămâni este ”perfectă” atunci când ea începe duminică; dacă începe în orice altă zi (când prima zi de Pesah nu este sâmbătă), ea este ”completă”
  • numărătoarea este ”perfectă” atunci când ”evreii respectă voința lui Dumnezeu”; în caz contrar, ea este ”completă”.

Comentând acest Midraș și ideile sale aparent stranii, rabinul canadian Moishe New (Montreal Torah Center) oferă o explicație inedită a noțiunii generice de perfecțiune. Există — spune rabinul New — două tipuri de perfecțiune: o perfecțiune simplă și una transcendentală.

Perfecțiunea simplă este de fapt sinonimă cu noțiunea de ”complet”. Un obiect este perfect dacă din el nu lipsește nimic, dacă toate componentele sunt la locul lor. În cazul numărării Omerului, dacă începem numărarea în a doua zi de Pesah (indiferent ce zi a săptămânii este ea), imediat după căderea întunericului și dacă o încheiem șapte săptămâni mai târziu — atunci numărătoarea este perfectă. În esență, perfecțiunea simplă depinde doar de noi, oamenii, și de modul în care numărăm.

Perfecțiunea transcendentală Îl implică și pe Dumnezeu. El este cel care controlează în ultimă instanță mișcarea astrelor cerești și, prin urmare, tot El stă la originea fenomenelor cosmice care conduc la alcătuirea calendarului așa cum îl avem astăzi. Desigur, calendarul iudaic este și o întreprindere umană (stabilirea lui este chiar prima poruncă dată de Dumnezeu evreilor — a se vedea Exodul 12:2), însă Dumnezeu este și El participant direct la alcătuirea sa. Atunci când săptămâna noastră, umană, se suprapune cu săptămâna lui Dumnezeu (Creația a început duminica și s-a încheiat sâmbăta, cu ziua de odihnă) — atunci și numai atunci putem vorbi de perfecțiune transcendentală.

Ce să înțelegem de fapt din toate acestea?

Fără a menționa explicit acest lucru, pericopa Emor și versetele ei despre numărarea Omerului ne prezintă de fapt două modele diferite de înțelegere a universului. Un prim model (explicația rabinului Riskin) punctează contrastul dintre universal-agrar și particular-național. Al doilea model (explicația rabinului New) punctează contrastul dintre uman-pragmatic și transcendental-filosofic.

În istoria sa milenară, poporul evreu a ”călătorit” prin toate aceste modele. Am fost și preocupați de lumea materială, de grâne, de bunăstare, de prosperitate; am țintit însă și spre educare, intelect, spiritualitate. Ne-a preocupat și să-l vedem pe Dumnezeu în fiecare om, indiferent de credința sa; ne-am îndeletnicit și cu urmărirea misiunii noastre naționale, de a fi ”lumină pentru popoare”.

Iar sărbătorile calendarului iudaic sunt martorii tăcuți ai acestor ”călătorii” ale poporului evreu. Spre exemplu, Pesah este și Zman Heiruteinu (Timpul Eliberării Noastre) dar și Hag Ha’Aviv (Sărbătoarea Primăverii); Șavuot este și Zman Matan Torateinu (Timpul Primirii Torei), dar și Hag HaKațir (Sărbătoarea Secerișului). Omerul este și o banală, pragmatică măsură de volum; dar și o perioadă de timp între două momente definitorii în istoria și identitatea noastră națională.

Probabil că nu întâmplător, perioada pe care o parcurgem acum în calendarul iudaic este sinonimă cu peregrinarea, cu pendularea între două stări, între două momente. Este o perioadă pe care evreii proaspăt eliberați din robie au petrecut-o în deșert, într-o călătorie către un loc pe care astăzi nici nu îl cunoaștem exact: Muntele Sinai. Probabil nu întâmplător, Tora nici nu ne indică precis nici măcar ziua sărbătorii de Șavuot, indicându-ne doar că ea cade în următoarea zi după o numărătoare de 49 de zile, pornită dintr-o zi cu semnificații potențial ambigue.

Pentru că viața omului este adesea o călătorie. Pentru că destinația nu este întotdeauna cunoscută. Pentru că însuși drumul nu e întotdeauna cunoscut. Și pentru că singura baliză care ne rămâne disponibilă și care transformă peregrinarea în drum cu țintă precisă, nedumerirea în certitudine, semnele de întrebare în explicații clare despre rolul nostru ca oameni în această lume este credința în Dumnezeu.

Sefirat HaOmer este călătoria evreilor către destin. Și singurul mod de a ajunge cu adevărat la destinație, singurul drum direct, este îndeplinind ceea ce Midrașul ne amintește pentru a transforma completul în perfect: ”Când sunt cele șapte săptămâni [cu adevărat] perfecte? Atunci când evreii respectă voința lui Dumnezeu.”

Șabat Șalom!

Share This