Îmi aduc aminte, ca și cum ar fi fost astăzi, de o întrebare pe care am primit-o în urmă cu mulți ani de la cineva care s-a uitat pentru prima dată într-un Sidur (carte de rugăciune evreiască). După o răsfoire sumară, întrebarea a fost următoarea: ”De ce are Dumnezeu nevoie să I se spună de trei ori în fiecare zi că este mare și sfânt?”

Desigur, răspunsul pe care l-am oferit la acea vreme și în care încă cred este că Dumnezeu nu are nevoie de rugăciunile noastre. Noi avem în schimb nevoie de ele, avem nevoie să le rostim, avem nevoie de structura lor, de simbolistica lor, de învățămintele lor, de ”drumurile” spirituale pe care ele le deschid. De altfel, în comentariile pe care le-am oferit până acum, am explicat deja — măcar parțial — rolul rugăciunii în viața noastră de fiecare zi.

Însă o parte a întrebării rămâne. De ce atâtea repetiții? De ce nu Îi putem spune lui Dumnezeu o singură dată ceva și gata?

În cea de-a treia binecuvântare a rugăciunii de Șmone Esre, această întrebare este la ea acasă. Și asta pentru că în această binecuvântare există un cuvânt care se repetă, aproape obsesiv, în ciuda faptului că întreaga binecuvântare nu este deloc lungă. Iată textul:

Tu eşti sfânt şi Numele Tău este sfânt şi cei sfinţi Te slăvesc în fiecare zi. Sela! Căci Dumnezeu [şi] Rege mare şi sfânt eşti Tu. Binecuvântat eşti Tu, Doamne, sfinte Dumnezeu. — Șmone Esre, a treia binecuvântare

Desigur, repetiția la care am făcut referire este cuvântul ”sfânt”, care dă de altfel și numele binecuvântării: קדושת השם — ”kedușat hașem””sfințirea Numelui lui Dumnezeu”. Mai mult chiar, înainte de această binecuvântare, în repetarea de către oficiant a rugăciunii de Șmone Esre, evreii care se roagă în prezența unui cvorum de rugăciune (minian) rostesc și Kedușa — Sfințirea, un paragraf special inspirat din profețiile lui Isaia, Ezekiel și din Psalmi. (Vom oferi, cu ajutorul lui Dumnezeu, un comentariu special pentru Kedușa cu o altă ocazie.)

De ce este așadar menționat termenul ”sfânt” de atâtea ori în cea de-a treia binecuvântare din Șmone Esre?

Pentru a încerca să răspundem la acestă întrebare, va trebui să împărțim binecuvântarea în segmentele ei componente:

  1. “Tu ești sfânt”
  2. “Numele Tău este sfânt”
  3. “Cei sfinți Te slăvesc în fiecare zi”

(Am omis desigur din această enumerare porțiunea în care Dumnezeu este referit ca ”Rege sfânt”, care este legată mai mult de conceptul de regalitate divină, pe care sperăm să îl putem discuta cu o altă ocazie. Am omis de asemenea și formula de încheiere a binecuvântării, care este — probabil — o formă de ”sumarizare” a ideilor anterioare.)

”Tu ești sfânt”

Prima dată când apare în text, cuvântul sfânt reprezintă o declarație de credință. În plus, ceea ce întâlnim aici este o afirmație într-un context absolut, independent de percepția noastră, de gândurile noastre sau de dorințele noastre. Altfel spus, Dumnezeu nu este sfânt pentru că noi credem în El, pentru că Îi conferim cumva sfințenie prin credința noastră sau pentru că Îl ”alegem” ca obiect al venerației noastre. El este sfânt pentru că este, pentru că aceasta este însăși natura existenței Lui!

Dar ce înseamnă de fapt ”sfânt”? Ce înseamnă ”sfințenie”? Știm că Tora este sfântă, că Israelul este sfânt, că Dumnezeu este sfânt, dar oare ce atribute speciale au aceste entități? O definiție iudaică (foarte sumară) a sfințeniei presupune o separare de întreg și colectivitate, dar și ideea de a fi diferit, special, unic. Dumnezeu, care este cu adevărat unic și special, posedă cea mai aparte sfințenie dintre toate cele sfinte, constituindu-se totodată și ca sursă a întregii sfințeniei din lume. Spre exemplu, Tora este sfântă pentru că Dumnezeu a ales în înțelepciunea Sa să îi confere acel atribut și, totodată, pentru că poporul evreu a acceptat-o ca atare pe Muntele Sinai. Există și o sfințenie a pământului Israelului, o sfințenie a Ierusalimului, a locului unde Templul a stat, a Șabatului și sărbătorilor, etc… Însă aceste sfințenii își au obârșia de fapt în faptul că tot Dumnezeu este cel care le-a conferit statutul special — uneori printr-o proclamație, alteori printr-un ritual.

Sfințenia în iudaism prespune așadar distincție, izolare, dar și o conectare aparte cu Sursa sfințeniei absolute, Dumnezeu Însuși. Și de aceea, prima afirmație din kedușat hașem este recunoașterea sfințeniei Acestuia: ”Tu ești sfânt”.

”Numele Tău este sfânt”

În iudaism, un nume simbolizează esența unui obiect sau a unei persoane. Totodată însă, el este modul de apelare al respectivului obiect sau persoane, felul în care ceilalți relaționează cu el. În contextul de față, Numele lui Dumnezeu este felul în care oamenii Îl referă pe Acesta în rugăciunile și căutările lor spirituale, felul în care încearcă (desigur, fără succes deplin) să Îi descrie natura, să Îl ”identifice” din noianul de lucruri și noțiuni cunoscute omului.

Conform opiniei rabinului Moshe Alshich (1508-1593, Țfat), când spunem ”Numele lui Dumnezeu este sfânt”, ceea ce afirmăm de fapt este că atât esența perceptibilă a lui Dumnezeu, acțiunile prin care El se manifestă în lume, cât și modul în care noi, oamenii, interacționăm cu El se desfășoară sub semnul sfințeniei. Relația cu Dumnezeu este unică și aparte și de aceea este sfântă. Iar apelativul pe care îl alegem, Numele prin care ne referim la Atotputernic este și el sfânt, pentru că, prin el, avem acces (desigur, atât cât suntem capabili și cât este omenește posibil) la Acesta.

Malbim (rabinul Leibuș ben Iehiel Michel Wisser, Rusia, 1809-1879), oferă o explicație ezoterică pentru cele trei expresii ale sfințeniei: Dumnezeu este sfânt în sensul că este distinct de planul fizic, este sfânt pentru că este distinct de orice formă și este totodată sfânt pentru că este distinct și de timp — altfel spus, pentru că Dumnezeu este icorporal și etern. Iar Numele lui etern, Tetragrama, pe care am discutat-o pe scurt într-un comentariu anterior, marchează acest lucru, făcând legătura între prezent, trecut și viitor.

Un alt rabin, Maharalul din Praga (rabinul Iehuda Loew ben Bețalel, 1512-1526) vorbește despre sfințenia lui Dumnezeu așa cum este ea percepută în lumea terestră, în întregul univers fizic și totodată în plan spiritual. Pentru el, cele trei expresii ale sfințeniei se traduc în moduri de înțelegere diferite, în cele trei planuri, a Numelor lui Dumnezeu și, desigur, a esenței Acestuia în raport cu respectivul plan. În plan terestru, Dumnezeu este înțeles prin acțiunile pe care oamenii le percep. Dumnezeu face însă totodată și ca Universul să existe, chiar dacă nimeni nu înțelege pe deplin cum și în ce scop. Iar în planul spiritual, Dumnezeu este sursa binecuvântării și Entitatea către care se îndreaptă toate rugăciunile.

”Cei sfinți Te slăvesc în fiecare zi”

Prima întrebare care se poate pune aici este: cine sunt ”cei sfinți”? Comentatorii au păreri împărțite și la acest capitol:

  • Rabinul american contemporan Zev Leff, explică expresia ”cei sfinți” ca făcând referire la poporul lui Israel, pe care Tora îl numește adesea ”goi kadoș””popor sfânt”.
  • O altă opinie (anonimă) menționată de rabinul Leff este că expresia face referire la îngerii pe care Kedușa îi menționează explicit: serafim, ofanim și haiot.
  • Rabinul Iehuda ben Yakar (sec. 13) este de părere că ”cei sfinți” sunt sufletele celor drepți, care Îl slăvesc pe Dumnezeu zilnic pentru a ”compensa” faptul că nu mai pot îndeplini poruncile divine după moarte.

Indiferent de explicația pe care o alegem, ceea ce se remarcă aici este un consens în ideea că toate creațiile lui Dumnezeu au misiunea (și privilegiul!) de a menține și proclama sfințenia Acestuia. Idei precum cele de Kiduș Hașem, sanctificarea chiar cu prețul vieții a Numelui lui Dumnezeu, își au originea în această misiune. În lumea aceasta, pământeană, a oamenilor, în lumea celestă a îngerilor sau în Olam Haba (Lumea Viitoare) — Dumnezeu rămâne așadar subiectul slavei noastre zilnice.

Și, de asemenea, slăvirea lui Dumnezeu presupune și imitation Dei, încercare de a emula acțiunile divine. Dumnezeu este bun și milostiv — și trebuie să fim și noi la fel. Dumnezeu îi protejează pe cei oprimați — trebuie și noi să ne asumăm această responsabilitate. Dumnezeu înțelege suferința oamenilor — trebuie să o înțelegem și noi și să empatizăm cu ea.

Și o ultimă idee, derivată din cuvintele ”în fiecare zi”… Explică tot rabinul Leff:

Kedușa (sfințenia) este, în perfecțiunea ei, o întreprindere continuă, nefragmentată, care pătrunde și (se) impregnează în toate acțiunile și în toate scopurile. Sfințenia — atingerea și menținerea ei — presupune un efort constant din partea noastră, ”în fiecare zi”, adică în fiecare moment al fiecărei zile. — Rabinul Zev Leff, ”Șmone Esre – Adâncimea și frumusețea rugăciunii”

Șabat Șalom!

Share This