Daţi-mi voie să vă spun o poveste…

Un şofer de taxi avea o fobie legată de ceasuri: nu suporta să poarte ceas la mână.

— „Şi cum ştii totuşi cât e ceasul? Dacă te roagă unul din pasagerii tăi să îi spui ora exactă, ce faci?”, l-a întrebat odată un prieten.

— „Simplu”, a răspuns şoferul, „dau geamul în jos şi întreb un trecător.”

— „Bine, dar dacă este noapte şi nu sunt trecători? Atunci cum ştii cât e ceasul?”, a insistat prietenul.

— „A, atunci, îmi folosesc şofarul”, a răspuns prompt şoferul de taxi.

— „Şofarul?!? Cum adică?”, a întrebat nedumerit prietenul.

— „A, simplu! Scos şofarul pe geam şi suflu de câteva ori tare de tot. Şi, invariabil, la una din fereastrele de la blocurile din jur apare cineva care strigă: «Eşti nebun? E două jumate noaptea!»”

Vă puteţi imagina cum ar fi ca acesta să fie modul în care să aflăm cât este ceasul? Ce poluare fonică am avea! Vă imaginaţi cum ar fi să ieşim la balcoane de câteva ori pe zi şi să suflăm din şofar doar pentru a ne putea vedea de viaţa noastră? Şi cum ar reacţiona vecinii la toată zăpăceala asta…

Gândindu-mă la şofar, mă gândesc ce legătură există însă între anecdota noastră şi viaţa de astăzi, între sunetul şofarului şi modul în care el trebuie să devină relevant pentru fiecare dintre noi. Cu alte cuvinte: ce caută un corn de berbec în lumea noastră super-tehnologică?

Povestea şofarului este milenară. De la Sacrificarea lui Iţhak şi Muntele Sinai, de la căderea Ierihonului şi poveştile biblice despre înfrângerea moabiţilor – şofarul s-a auzit peste veacuri, la luna nouă şi la fiecare început de An Evreiesc, la debutul lui Tişrei.

În Cartea Numeri, ni se spune că în luna a şaptea, în ziua întâi, astăzi adică, şofarul trebuie să se audă în întregul Israel. În secolul al 5-lea, în Babilon şi în Evul Mediu, şofarul se suna pentru a anunţa un deces în comunitate. Vineri după-amiaza, şofarul era sunat de şase ori, la intervale prestabilite, pentru a anunţa venirea Şabatului: mai întâi se închideau magazine, apoi se aprindeau lumânările de Şabat şi aşa mai departe…

Însă de ce, ne putem întreba, de ce a fost şofarul creat? De ce avem nevoie de un astfel de instrument? Un Midraş (Tana deVei Eliahu) ne spune că şofarul a fost creat pentru bunăstarea lui Israel. Ni se spune că şofarul a fost sunat la Primirea Torei şi că Dumnezeu Însuşi va suna din şofar, personal, în două ocazii din viitor: atunci când va fi anunţată venirea lui Mesia şi atunci când toţi evreii din lume vor fi reîntorşi în Ţara Sfântă.

De Anul Nou, şofarul se aude în toate comunităţile. Acest sunet simplu, cel mai simplu posibil, trebuie auzit în aceste zile exact pentru că este un ceas deşteptător. Ni se spune acum, mai mult ca oricând, să fim atenţi la sunetul şofarului, la plânsetele pe care le simbolizează, la bucuriile pe care le sperăm, la visele pe care le avem şi rugăciunile pe care le formulăm…

Însă de ce v-am spus despre toate astea? De ce v-am vorbit despre şofar în vechime? Cum vorbeşte şofarul astăzi, nouă celor de aici? Ce facem cu şofarul noi cei care avem ceasuri de mână şi de perete şi telefoane mobile cu alarmă şi calculatoare? Şabatul la noi intră atunci când scrie în Luah, muncitorii vin de la lucru atunci când li se termină programul, comemorările şi sărbătorile sunt anunţate prin telefon şi prin poştă. Pare că şofarul devine obiect de muzeu astăzi…

Ei bine, haideţi să ne gândim puţin la sunetele pe care şofarul se produce. Avem tekia – un  sunet simplu şi prelung, avem shevarim – trei note frânte, avem terua – nouă note scurte asemenea unor sughiţuri şi iarăşi tekia – o notă întreagă. Unul din mesajele pe care Talmudul ni le oferă despre şofar este acela al lui Rabi Abahu: şofarul ne vorbeşte despre posibilitatea de a ne reîntregi după ce am fost frânţi.

Şofarul este de fapt o rugăciune fără cuvinte, un nigun, o melodie. Este modul în care, atunci când nu mai ştim de fapt ce să spunem, Îi spunem lui Dumnezeu că trebuie să ne înţeleagă altfel, prin suspinele şi strigătele noastre. Şofarul este un ceas deşteptător pentru cei care dorm, o posibilitate de a plânge pentru cei în suferinţă şi o speranţă pentru cei care par să nu o mai găsească niciunde… Şofarul este şi un mesaj de libertate. Tekia gedola, acel sunet foarte lung, continuu, asemenea unei sirene, este modul în care Dumnezeu, ne spun rabinii, ne va elibera în viitor de toate necazurile noastre.

Mă întreb acum: v-aţi mai gândit vreodată la şofar aşa? Ce vă spun vouă, dumneavoastră, sunetele pe care suntem pe cale să le ascultăm? Este tekia modul în care ne trezim şi ne aducem aminte de lucrurile cu adevărat importante din viaţa noastră? Este shevarim sunetul prin care ne gândim la tot ce a fost frânt, defect, greşit în anul trecut? Este terua un sunet de alarmă pentru a fi pregătiţi şi a nu ne fi frică?

Pentru fiecare, şofarul înseamnă altceva. Cel mai simplu instrument muzical al lumii, având poate cele mai complexe semnificaţii din lume… Să dea Dumnezeu ca sunetele acestea, pe care le vor crea şi pe care le vor asculta, să fie, prin frumuseţea şi perfecţiunea lor, exact lucrul de care avem nevoie la acest început de an 5769. Fie şofarul acea trezire lăuntrică, acea voce din fiecare dintre noi care să ne îndemne să mergem înainte şi să aducem bunătate, dreptate şi sfinţenie în lumea în care trăim. Fie şofarul acel mod de a afla, chiar şi astăzi, ora exactă, drumul exact, chiar şi în mijlocul tuturor nopţilor pe care le întâlnim… Amen. Ken iehi raţon.

— Mesaj introductiv la suflarea din șofar, oferit la Sinagoga Mare din București, în ziua de Roș Hașana 5769

Share This