Ce il preocupa pe Rashi?

In primul rand, cateva precizari: Rashi (Rabi Shlomo Itzhaki), excelent comentator al Torei, cunoscut si recunoscut de catre intreaga lume evreiasca si nu numai, este una dintre sursele de baza pentru studiul a tot ceea ce inseamna Tora, Halakha sau Talmud. Rashi este o personalitate iudaica de marca, iar intrebarea “Ce il preocupa pe Rashi?” este una clasica, datorita mai ales atentiei pentru detalii si modului d eosebit de logic si original in acelasi timp in care el interpreteaza Legea.

Interpretarile urmatoare se bazeaza in principiu pe Rashi, precum si pe comentariile unui alt “gigant” al studiului Torei, Rabinul Moshe Feinstein, o adevarata autoritate a vremurilor moderne.

[APRINDEREA MENOREI]
Asa cum am discutat in comentariul la pericopa de saptamana trecuta (Truma), Menora era una din cele cateva “accesorii” ale Mishkanului. In Truma, Dumnezeu le dadea evreilor instructiuni pentru fabricarea acestei Menore. In pericopa de saptamana aceasta, Dumnezeu le spune cum cum trebuie aprinsa aceasta Menora, cu ce, de catre cine, cand si cum.

O prima intrebare care se poate pune este de ce sunt necesare toate aceste detalii? Nu era oare suficient ca Dumnezeu sa spuna: “Faceti Menora uite asa si asa si apoi aprindeti-o!” De ce trebuia Menora aprinsa intr-un anume fel, in fond scopul ei (cel putin la prima vedere) este acela de a lumina? Nimeni nu ne spune cum sa aprindem lumina in sufragerie!… Va fi si asta explicata (implicit) putin mai incolo, dar pentru moment ma voi limita la detalii. Asadar…

[Cu ce era aprinsa Menora?]
In Exodul 27.20, Tora precizeaza exact ca “substanta” cu care trebuie aprinsa Menora era ulei pur, fabricat prin presarea maslinelor. Nimic mai simplu… Modul in care se fabrica acest ulei (ne spune Rashi) era urmatorul: se lua fiecare maslina in parte si se presa usor, pana cand din ea curgea prima picatura de ulei, care era folosit pentru Menora. Restul uleiului se folosea pentru alte jertfe. De ce numai prima picatura? Pentru ca uleiul trebuia sa fie fara nici un fel de impuritati.

Comparatia pe care Rashi o face este aceea cu kohen gadol (Marele Preot, cel care trebuia sa aprinda Menora) si care de asemenea trebuia sa fie pur, fara pacate. Este in principiu vorba despre idealul de perfectiune al fiecarui om. Este vorba de incercarea de a “creste” si de a atinge un nivel de spiritualitate, chiar atunci cand omul este “presat” de probleme. Menora intruchipeaza intelepciunea poporului evreu si ideea ca liderii sai (fie ei presedinti, ministri, kohanim sau alti lideri mai mari sau mai mici) trebuie sa fie impecabili in comportament si atitudine, puri, astfel incat nimeni sa nu le poata nega autoritatea pentru vreo “greseala a trecutului”. Este un ideal pe care ar trebui – la scala mondiala – sa il cautam…

[Cine aprindea Menora?]
Aprinderea Menorei era in exclusivitate datoria Marelui Preot si a kohanimilor. Lucrul care este insa deosebit de interesant este ca versetul din Tora spune urmatoarele:

“Sa poruncesti fiilor lui Israel sa ia ulei pur, din masline presate, pentru iluminare, pentru a aprinde lumanarea continuu. […] Aharon si fiii lui sa o aprinda de seara pana dimineata, in fata Domnului – o porunca eterna pentru ei si urmasii lor, de la fiii lui Israel.” [27.20-21]

Sunt mai multe lucruri care merita atentie. In primul rand faptul ca lui Aharon si fiilor lui le-a fost data porunca de a aprinde Menora inainte de a fi investiti drept kohanim (intr-un ritual care apare descris in pericopa mult mai tarziu). De ce? Pentru a li se da onoarea cuvenita pentru meritele lor, care nu aveau nici o legatura cu pozitia de kohanim. In alte cuvinte, Aharon si fiii lui erau demni de a face acest lucru si fara a fi koheni.

In zilele noastre (din nefericire), oamenii sunt deseori tratati in raport cu pozitia pe care o ocupa in societate si nu cu meritele lor intrinseci, ca oameni pur si simplu. Ceea ce Tora vine sa ne invete este ca lucrurile (iarasi!) ar trebui sa fie altfel… Si ca depinde (si) de noi sa le schimbam…

[Cum se aprindea Menora?]
O alta idee interesanta este cea a Rabinul Moshe Feinstein care, citand Talmudul, spunea ca Menora era aprinsa intotdeauna cu aceeasi cantitate de ulei. In noptile lungi de iarna sau in cele mult mai scurte de vara, Aharon si ceilalti koheni foloseau aceeasi cantitate de ulei, care ardea (prin minune divina) exact pana dimineata. Mai mult decat atat – Aharon si kohenii aprindeau Menora si flacarile ei cresteau. De ce? Pentru a ne invata ca nu ii este permis niciodata unui profesor sau parinte sa spuna: “elevul sau copilul asta nu va ajunge oricum nicaieri, de ce ma mai obosesc sa-l invat?!?” Este datoria fiecaruia sa educe generatia urmatoare si sa ofere unui copil sau elev in general cea mai buna educatie posibila.

Ganditi-va de exemplu la lumanarile de Hanuca. Acolo lumina creste. In fiecare zi aprindem o noua lumanare. Si ce frumos arata Hanukia-ua in ziua a opta! Este lucrul pe care trebuie sa-l facem si cu copiii nostri. Trebuie sa ii educam si sa le “aprindem” sufletul pentru a invata mai mult, pentru a creste ei insisi in spiritualitate, pentru a putea sa stea drepti atunci cand nu vom mai fi langa ei sa ii sustinem. Si – asa cum ne preocupa sa ii trimitem la liceu si la facultate pentru a invata matematica, filosofie sau computere – tot atat de mult trebuie sa ne preocupe nivelul lor de spiritualitate si cunostintele lor despre istoria si traditiile poporului din care fac parte.

La Yad Vashem, Memorialul Holocaustului din Ierusalim, la intrarea in sala care comemoreaza cei peste un milion de copii care au pierit in Holocaust este scris “Ner Hashem nishmat adam” (“Sufletul omului este lumanarea lui Dumnezeu”).

Pentru copiii nostri, care – Baruh Hashem (Slava Domnului) – sunt aici, cu noi si traiesc, noi suntem datori sa punem “uleiul” si sa aducem “foc”. Iar flacara se va aprinde singura!

[VESTMINTELE MARELUI PREOT]
O sectiune importanta a pericopei Tetzave se ocupa cu vestmintele pe care Marele Preot, Kohen Gadol, trebuia sa le poarte in cadrul ritualului din Mishkan. Conform Torei, aceste vestminte erau – fiecare in parte – destinate sa aduca iertarea divina pentru un anume tip de pacate. De exemplu, pieptarul aducea iertarea divina pentru greselile juridice, iar pelerina pentru lashon hara (barfa). Se dau, cu lux de amanunte, instructiuni referitoare la tipurile de materiale care trebuie folosite si la modul de imbinare a acestor materiale. Exista – asa cum am mai spus – o paleta intreaga de implicatii mistice si de subtilitati lingvistice. Pare o sectiune extrem de complicata si chiar este…

Si pentru ca nu prea vad un alt mod de a aborda subiectul, am ales pentru aceasta Dvar Tora sa vorbesc despre un singur aspect din toata descrierea imbracamintii kohanimilor si sa incerc sa tratez acest subiect asa cum este el comentat in mod normal de catre Rashi si ceilalti comentatori. Versetul 28.28 este urmatorul:

“Vor prinde pieptarul (choshen) cu inelele sale de inelele sortului (efod) cu un fir de lana bleu, astfel incat sa ramana deasupra curelei sortului, iar pieptarul nu se va desparti de sort.”

La prima vedere, detaliile sunt absolut inutile. De ce lana bleu, de ce sa nu se desparta pieptarul de sort si de ce sa existe un pieptar si un sort?!? Talmudul, in tratatul Zevachim, vorbeste despre faptul ca pieptarul “obtinea” iertarea divina pentru erorile judiciare iar sortul pentru idolatrie. Si care este legatura dintre cele doua? Iata-o: greselile de judecata (si de justitie) se intampla de obicei din doua motive: din interes si/sau din necunoastere.

Din interes, “greselile” judiciare sunt bineinteles intentionate. Cel care judeca primeste mita, are foloase materiale sau de alta natura de la una dintre parti si da un verdict favorizand aceasta parte.

Din necunoastere, lucrurile (aparent intr-o categorie mai putin grava) sunt foarte complicate. Se pune problema de ce persoana respectiva nu cunoaste legea si de ce – in aceasta postura de necunoscator – a ajuns sa ii judece pe altii.

Ideea pe care o sugereaza comentatorii este ca toate greselile de judecata, indiferent de motiv, sunt foarte similare cu idolatria. O afirmatie foarte dura, nu-i asa? Iata si explicatia pentru ea: cel care judeca pe altii trebuie sa fie constient de faptul ca la randul lui este judecat, constant, de catre un Judecator mai mare decat el. A judeca pe altii si a o face din interese materiale sau necunoscand exact legea este un lucru grav, pentru ca poate aduce de exemplu oameni nevinovati in spatele gratiilor sau asasini in serie pe strazi, in libertate.

Imaginati-va cum ar arata lumea azi daca procesele s-ar desfasura fara reguli, fara martori si – mai ales – fara un anume grad de “responsabilitate” din partea judecatorilor. Daca acestia ar fi pur si simplu oameni de pe strada, fara habar de lege sau (si mai rau) avand interese materiale meschine, luand mita si dand sentinte dupa bunul plac. Mai mult, imaginati-va ce s-ar intampla daca Dumnezeu insusi ar judeca astfel! Ar fi un haos general si total…

Poate toate aceste lucruri vi se par filosofie sau “tragere la tema”, insa parte din misiunea noastra ca oameni este ca atunci cand suntem in postura de a judeca (si asta se intampla nu numai la tribunal, ci deseori in viata noastra de zi cu zi), sa apreciem comportamentul si faptele altora, sa fim corecti si sa privim mai intai propria “curte”.

In momentul in care li se permite sa elibereze prescriptii, medicii trebuie sa depuna un “Juramant al lui Hipocrate”, in care isi iau angajamentul sa faca tot posibilul sa pastreze viata, sa o apere si sa aline suferinta. Tora ne spune sa facem la fel si pentru judecatori. Sa credem in justitia suprema, sa fim corecti si sa cunoastem legea.

In postura lui de Mare Preot, Aharon trebuia sa isi aduca aminte intotdeauna de aceasta. Trebuia sa realizeze legatura dintre corectitudinea fata de oameni si credinta in Dumnezeu si pentru aceasta purta pieptarul intotdeauna legat de sort.

Pentru noi astazi, exista de exemplu Cele Zece Porunci, care vorbesc si despre latura noastra religioasa, si despre laic si cotidian. Primele cinci dintre aceste porunci se refera la relatia dintre oameni si Dumnezeu, urmatoarele cinci la relatiile dintre oameni. Si prin faptul ca au fost date impreuna, ca un TOT, Dumnezeu a vrut sa ne spuna ca nu avem voie nicicand sa le despartim!

Vorbind despre Moshe…

Ziua de 7 Adar (anul acesta marti, 19 februarie) este ziua in care, conform traditiei, s-a nascut si a murit Moshe Rabeinu. Si, asa dupa cum am spus si in comentariul la pericopa Chaiei Sara, ocazia pe care de obicei oamenii o folosesc pentru a vorbi despre viata cuiva este la moartea acestuia… Nu foarte placut, insa de multe ori asa se intampla…

Si iata ca Moshe, s-a nascut si a murit in aceeasi zi, 7 Adar, dupa exact 120 de ani de viata. De la acesti 120 de ani vine si urarea “Ad mea veesrim” (“Pana la 120 de ani!”) care este rostita la ziua de nastere a cuiva. Moshe a avut parte de o viata PLINA, o viata pe care si-a pus-o in slujba lui Dumnezeu si in slujba evreilor pentru care a trebuit sa se certe de multe ori cu Dumnezeu, a evreilor pentru care, de fapt, nu a avut voie sa intre in Eretz Israel.

Moshe a fost profet, Moshe a fost autoritate politica, mult timp si religioasa, judecator si rabin, “profesor de Talmud Tora” si iubitor de oameni. A facut, cu ajutorul lui Dumnezeu, minuni impotriva egiptenilor, a despicat Marea Rosie si a scos apa din stanca. A adus evreilor legea, direct din mana lui Dumnezeu si a fost singurul despre care se spune ca L-a vazut pe Acesta “panim al panim”, fata in fata (cu sensul de a-L cunoaste in cele mai “intime” dintre atributele Sale).

Moshe a urcat pe Muntele Sinai si a invatat Tora, Moshe a predat-o evreilor, stiind sa dea fiecaruia ce, cat si cum avea nevoie. Moshe a fost cel mai mare lider al evreilor si toate acestea fiind si cel mai modest om de pe pamant.

Pentru toate (si pentru multe altele pe care am uitat sa le amintesc aici), Moshe si-a capatat dreptul la viata aceea plina, la cei 120 de ani pe care i-a folosit pentru Tora si Dumnezeu. Sa spunem “fie-i memoria binecuvatata!” si sa invatam de la el sa incercam sa fim la fel!

SHABAT ZACHOR sau CAND AVEM VOIE SA UITAM?…

Shabatul de dinainte de Purim se numeste Shabat Zachor. Este Shabatul in care, pe langa pericopa obisnuita, se mai citeste din Tora o sectiune din pericopa Ki Tetze, care suna in felul urmator:

Adu-ti aminte de ceea ce ti-a facut Amalek pe drumul de iesire din Egipt: cum te-a intalnit pe drum si i-a omorat pe cei mai slabi din popor, pe toti care erau in coada convoiului, care erau slabiti si neputinciosi. Si nu s-a temut de Dumnezeu. Pentru asta, atunci cand Domnul, Dumnezeul tau iti va da odihna de toti toti dusmanii tai, in tara pe care Domnul Dumnezeul tau ti-o da tie drept mostenire pentru a o avea, SA STERGI AMINTIREA LUI AMALEK DE SUB CERURI. SA NU UITI ASTA! [Deuteronomul 25.17-19]

Este portiunea mea favorita din Tora si pentru ea exista o explicatie – zic eu – absolut superba, care merita pe deplin efortul de a o scrie si de a o intelege. Aceasta explicatie as vrea sa v-o impartasesc si voua si v-as ruga sa ma urmariti…

Versetele citate mai sus ofera practic toate detaliile pentru a putea indeplini porunca Torei. Ni se spune fapta pentru care Amalek (un rege din perioada iesirii din Egipt) trebuie uitat (pentru atacurile lui si pentru ca nu s-a temut de Dumnezeu), ni se precizeaza momentul in care trebuie sa facem asta (cand Dumnezeu “ne va da odihna de toti dusmanii nostri”) si ni se spune “Sa stergem amintirea lui Amalek!”. Insa pentru a da explicatia la aceste versete, trebuie sa facem investigatiile in alta parte…

* * *

O intrebare pe care oamenii si-o pun adesea este de ce exista in lume RAUL. De ce Dumnezeu, care ne iubeste atat de mult, a permis sa fim fara tara timp de 2000 de ani, de ce a existat Holocaustul, de ce exista atata suferinta pe lume… Este o intrebare dificila si la aceasta nu cred ca poate cineva sa raspunda. Insa cred ca pot sa raspund la o alta intrebare, poate tot la fel de actuala: DE CE TREBUIE SA NE MAI ADUCEM AMINTE DE TOATE ACESTE EVENIMENTE? La ce e bun faptul ca stim ca Amalek a ucis nevinovati? Si – adesea intrebare pusa de oameni carora evreii nu le sunt tocmai pe plac – “DE CE TREBUIE SA NE ADUCEM AMINTE, DE EXEMPLU, DE HOLOCAUST?.

Este un mod de a gandi pe cat de infiorator, pe atat de raspandit in unele medii astazi. Si – poate chiar si mai important decat asta – este un mod de a gandi deosebit de periculos. Pentru ca a uita inseamna a deschide usa spre o repetare, poate spre un nou Holocaust! Amintirea imensului rau care s-a intamplat atunci si a altor multe rele este ceea ce tine (probabil) lumea de la a repeta acele epoci. In toata aceasta perspectiva, amintirea raului este un fel de “nod la batista”, un memento dureros insa folositor.

Si totusi, in paragraful de mai sus, Dumnezeu ne spune nu numai ca avem voie sa uitam, dar chiar ca SUNTEM OBLIGATI SA UITAM! Cand? Atunci cand El ne va aduce in tara noastra si cand ne va “da odihna de toti dusmanii nostri”. Atunci, in timpurile acelea mesianice, nu vom mai avea voie sa ne aducem aminte de rau, pentru ca acesta nu va mai avea nici un sens! Pentru ca lumea va fi buna in esenta ei si pentru ca nu vom mai avea nevoie de “noduri la batista” dureroase pentru ca nenorocirile sa nu se repete! Atunci, ele chiar nu se vor mai intampla! Atunci vom sterge amintirea Holocaustului si a persecutiilor si a faptului ca am fost in Diaspora mii de ani! Atunci – Dumnezeu ne porunceste – vom sterge amintirea lui Amalek de sub ceruri!

Si atunci, in aceasta epoca in care amintirea raului va inceta sa fie scutul impotriva repetarii istoriei (cu tot ce are ea mai negativ), Tora ne mai porunceste sa facem ceva: SA NU UITAM! Dar nu sa nu uitam raul, ci sa nu uitam sa-l stergem! Sa il eliminam definitiv, din mintile, sufletele si constiintele noastre, sa il alungam pe vecie si sa il distrugem.

A DEA DUMNEZEU SA AJUNGEM LA ACEASTA MINUNE CAT MAI DEVREME, SA FIM OBLIGATI SA UITAM TOT RAUL SI TOATA NEDREPTATEA DE PE LUME, SA STERGEM TOATE AMINTIRILE DUREROASE, SA STIM CA ELE NU SE VOM MAI INTAMPLA NICIODATA SI CA VOR FI UITATE PE VECIE!

Shabat Shalom! Au murit niste oameni (multe milioane!)… Ei, si? Mai bine sa-i uitam!”

Nu există etichete pentru acest articol.
Share This