Sincer să fiu, în tot acest ciclu de comentarii m-am obișnuit deja să întâmpin mari dificultăți în a găsi o imagine potrivită cu fiecare comentariu pe care îl scriu, imagine pe care să o pun pe prima pagină a site-ului DvarTora. M-am obișnuit pentru că aproape de fiecare dată până acum fie am vorbit despre un eveniment care nu a fost imortalizat pe peliculă sau hârtie (de exemplu: Crearea Lumii), fie despre un concept abstract și/sau dificil de reprezentat în imagini (de exemplu: teșuva, atributele lui Dumnezeu, sfințenie, identitate etc.)

Nu mă voi dezminți nici în comentariul la pericopa din această săptămână, pericopa Itro, în care, pentru prima dată în istorie, Dumnezeu oferă unui întreg popor o Revelație colectivă, predându-le Cele Zece Porunci și, mai apoi, întreaga Tora la Muntele Sinai. Cele Zece Porunci sunt probabil cunoscute aproape oricui, cel puțin în esența lor, dacă nu chiar în toate detaliile. Însă probabil mai puțin cunoscut este versetul imediat următor Revelației:

וכל העם ראים את הקולת ואת הלפידם ואת קול השפר ואת ההר עשן וירא העם וינעו ויעמדו מרחק – Și tot poporul a văzut sunetele și flăcările, sunetul șofarului și fumegarea muntelui; poporul a văzut și s-au mișcat și au stat la distanță. – Exodul 20:15

Nu, nu e nicio greșeală! Poporul a văzut… sunetele. Din tot ceea ce am învățat eu la anatomie și la alte materii până acum, așa ceva este imposibil. Desigur, există animale, precum liliecii sau delfinii care ”văd” cu ajutorul sunetelor, mai exact percep mediul înconjurător prin ecolocație, însă aici vorbim despre cu totul altă specie (oamenii) și cu totul alt fenomen. Însă, oricât de imposibil ar părea, știința are chiar și un nume pentru acest fenomen: sinestezie.

Ca să fim pe deplin corecți, conform DEX, sinestezia reprezintă doar o ”asociație între senzații de natură diferită care dau impresia că sunt unul simbolul celuilalt” sau – conform unei alte definiții – ”o boala a celor cărora li se pare că sunetele au culoare sau miros sau că pot auzi zgomote produse de culori”. Și într-un caz, și în celălalt, accentul în definițiile DEX-ului cade pe faptul că o astfel de experiență este doar rezultatul unei impresii sau păreri, cu alte cuvinte că în realitate, niciun om nu vede de fapt sunete și nici nu aude culori.

Nimeni, pare-se, în afară de evreii adunați la Muntele Sinai…

Înainte de a explora însă câteva interpretări ale comentatorilor cu privire la acest fenomen straniu, se impune o precizare: traducerile în română ale Bibliei nu par să surprindă deloc această nuanță. Adesea, versiunea în română este ”ajustată” astfel încât fenomenul să fie trecut cu vederea, spre exemplu printr-o traducere (eronată) de tipul: ”Tot poporul auzea tunetele și sunetul trâmbiței și vedea flăcările muntelui care fumega.” Așadar, nu există nicio problemă: tunetele sunt auzite și flăcările văzute.

Însă, după cum am precizat anterior, versiunea ebraică este mai complexă și mai nuanțată. Cuvântul kolot – ceea ce au văzut oamenii adunați la Sinai – poate fi tradus prin ”voci” sau ”zgomote”, în timp ce sintagma ”kol șofar” înseamnă ”sunetul șofarului, adică al cornului de berbec”. În ambele cazuri, verbul este ”a vedea”, în timp ce obiectul acestei vederi este ceva ce doar se aude. Așadar, avem o problemă…

Dar să revenim la interpretările comentatorilor pe marginea acestui verset…

Sforno (rabin italian, 1475-1550) alege calea metaforică, punând versetul Torei în contextul unei figuri de stil: ”Este ca și versetul în care Eclesiastul spune ‘și inima mea a văzut’ – aici poporul a meditat doar asupra cuvintelor pe care le-au auzit.”

Rașbam (rabin francez, 1085-1158) are aproape întotdeauna interpretări foarte precise și bazate pe modelul raționalist. În niciun caz, el nu va putea accepta un verset care descrie un fenomen atât de bizar! În consecință, Rașbam ne spune că oamenii au văzut ”grindina și ploaia căzând asupra Muntelui Sinai”, fenomene însoțite adesea – așa cum știm deja – de tunete și trăsnete (kolot). Pentru Rașbam, Tora este doar un pic eliptică aici, descriindu-ne în fapt nu un fenomen, ci un cuplu de fenomene meteorologice, grindina și tunetul. Desigur, rămâne un pic neclar ce face Rașbam cu ”sunetul șofarului” pe care, aparent, evreii l-au văzut de asemenea la Sinai?

Rabeinu Behaye (rabin spaniol tot din Evul Mediu) nu se axează pe sensul cuvântului ”kolot”, ci alege să reinterpreteze verbul ”a vedea”. La fel cum se întâmplă adesea și în Cartea Genezei – ne spune el – aici ”a vedea” este sinonim cu ”a avea o revelație”, ”a constata” sau ”a înțelege”. Spre exemplu, înainte de Potop, Tora ne spune că ”Dumnezeu a văzut răutatea omului” (Geneza 6:5); Lot ”își ridică ochii și vede” (Geneza 13:10) iar Avraham ”vede” trei îngeri (Geneza 18:2), precum și ”locul [Muntele Moria] de departe” (Geneza 22:4). Așadar, la Sinai, evreii au înțeles mesajul divin și au avut o revelație.

Există desigur și comentatori care nu se sfiesc să accepte ciudățenia fără a încerca să îi găsească o explicație logică. Kli Yakar (rabinul ceh Șlomo Efraim ben Aaron Luntschitz, 1550-1619) este de părere că ”fiecare cuvânt ieșit din gura lui Dumnezeu a prins instantaneu o formă fizică și a devenit atât de tangibil încât oamenii au putut efectiv să vadă literele scrise în aer”.

O părere similară are și Mehilta, o lucrare rabinică pe marginea Cărții Exodului, în care rabinii Talmudului spun că ”vorbele ieșite din gura lui Dumnezeu au fost de fapt o emanație de foc care a inscripționat Cele Zece Porunci pe Tablele Legii”.

Rași (1040-1105), probabil cel mai mare comentator al tuturor timpurilor, nu se sfiește nici el să adopte versiunea miraculoasă a evenimentelor: ”Oamenii au văzut ceea ce se aude, lucru care este imposibil în orice alt loc.” Muntele Sinai a fost așadar un moment aparte. Pentru Rași, fenomenul de aici – oricare a fost el și oricum s-a manifestat exact – nu a fost sinestezie și nici vreo figură de stil a Torei. A fost un fenomen unic în istorie, în care Dumnezeu a oferit evreilor nu numai minunea Revelației, dar și aceea a transcenderii condiției umane.

De altfel, un alt mare comentator și filosof, Rav Kook ne duce chiar mai departe pe calea înțelegerii acestei transcendențe… Pentru Rav Kook, sunetul și culoarea, auzul și văzul sunt unul și același lucru la origini. Numai în lumea noastră, a oamenilor, ele sunt distincte, producând senzații distincte și utilizând organe de simț distincte. Dacă ne limităm doar la percepția umană, materială, ancorată în prezentul în care ne aflăm – sunetul și imaginea vor fi întotdeauna două lucruri diferite. Însă în cadrul viziunii profetice de la Muntele Sinai, oamenilor prezenți acolo li s-a oferit o perspectivă unică. Midrașul ne spune că la Muntele Sinai, chiar și omul cel mai puțin înzestrat intelectual și aflat pe cel mai de jos nivel social a atins culmi absolut nebănuite de înțelegere, profeție, viziune și relație cu Divinitatea.

Din perspectiva lui Dumnezeu, din perspectiva eternității universului, sunetul și imaginea sunt unul și același lucru. Spre exemplu, în Geneza, ”Dumnezeu a spus: Să fie lumină! Și a fost lumină.” Un sunet (”vocea” lui Dumnezeu) a produs atunci un efect direct în domeniul vizualului. Iar Revelația Sinaitică a fost o reîntoarcere în fapt la unitatea inițială a Creației, de această dată însă Dumnezeu alegând să nu savureze momentul singur (ca în Geneza), ci împărțindu-l cu evreii adunați la poalele Muntelui.

O sumedenie de explicații, o sumedenie de interpretări, care de care mai interesante…

Voi mai oferi, în încheiere, încă una, cea care, personal, îmi place poate cel mai mult dintre toate. Este o explicație oferită de Midraș care spune că ”Vocea lui Dumnezeu a vorbit fiecărui om pe limba lui, astfel încât fiecare a ‘văzut’ sensul cuvintelor, a înțeles mesajul divin la nivelul său propriu și conform abilităților proprii.” Deși experiența a fost comună – ne spune Midrașul – fiecare bărbat, femeie și copil a ”văzut” mesajul lui Dumnezeu în felul său propriu și personal. Dumnezeu a spus un lucru, însă pentru respectivul lucru există milioane de interpretări, corespunzătoare milioanelor de indivizi care au ascultat respectivul lucru. Însă deși despărțite de propria noastră percepție despre viață și lume, de propriile noastre limitări ca indivizi – interpretările pe care le oferim, fiecare din noi, cuvântului lui Dumnezeu au o singură sursă.

Într-o lume atât de fragmentată de divergențe de opinii, această idee rezonează perfect cu un ideal atât de necesar umanității actuale. Timp de multe veacuri, oamenii au încercat să-și demonstreze unul altuia ”cine are dreptate”. Religii, popoare și ideologii s-au războit – uneori pe amănunte minore de ritual sau interpretare – pierzând din vedere adesea momentul sinesteziei de la Sinai.

Probabil că este timpul să revenim astăzi la unitatea culorilor cu sunetele, la unitatea auzului cu văzul, la unitatea vocii celeste a lui Dumnezeu cu sunetele unui simplu corn de berbec. Probabil că este timpul să nu mai stăm ”la distanță” de Dumnezeu și unul de altul, cu frica în suflet, ci să ne apropiem ca oameni și ca țeluri. Probabil că este timpul să înțelegem un mesaj pe care Dumnezeu ni l-a oferit în paginile Torei imediat după Cele Zece Porunci, adică imediat după ce ne-a spus să nu ucidem, să nu furăm, să Îl recunoaștem ca Eliberator din robie și să ne cinstim părinții sau aproapele.

Probabil că, după 3316 ani de la un eveniment care ne-a marcat ca popor și ca umanitate, este timpul să căutăm și să găsim o imagine care să descrie nu diferențele dintre noi, ci mai ales ceea ce ne apropie. O imagine care să reunească fizic și spiritual, concret și abstract, sunet și culoare, interpretările și contra-interpretările pe care le avem asupra vieții, spiritualității și lumii în care trăim. O imagine care – odată găsită – să nu fie doar potrivită pentru un comentariu pe site-ul DvarTora, ci să fie o imagine descriptivă pentru întreaga omenire și pentru fiecare individ în parte, în relația noastră cu Creatorul tuturor lucrurilor.

Șabat Șalom!

 

 

Share This
Sari la conținut