Cu o întârziere care poate face ca acest mesaj să fie primit de unii dintre dumneavoastră în timpul sau chiar după Șabat — fapt pentru care îmi cer scuze — iată câteva idei legate de pericopa acestei săptămâni, din scrierile rabinului Jonathan Sacks.

Unul dintre cele mai stranii și dramatice ritualuri ale zilei de Iom Kipur este ritualul țapului ispășitor. Descris cu lux de amănunte în pericopa Aharei Mot, în Leviticul 16:7-22, ritualul implică doi țapi, unul oferit ca sacrificiu ”pentru Dumnezeu” și altul trimis în deșert לעזאזל (”le’Azazel”) — ”pentru Azazel”. În perioada în care Tabernacolul și mai apoi Templul din Ierusalim funcționau, cei doi țapi — aleși astfel încât să fie cât mai similari ca mărime și înfățișare — erau aduși înaintea Marelui Preot și, în urma unei loterii, unul era desemnat ca sacrificiu, iar al doilea era desemnat ”pentru Azazel”. Asupra celui de-al doilea, Marele Preot confesa apoi păcatele poporului și țapul era dus în deșert, undeva într-o vale din preajma Ierusalimului, unde era aruncat de pe o stâncă. Tradiția spune că un fir roșu care fusese prins de coarnele țapului era scos și păstrat în Templu înainte de a trimite țapul în deșert. Iar dacă firul roșu devenea — în mod miraculos — alb, acest lucru însemna că Dumnezeu iertase păcatele poporului și că ritualul fusese încununat de succes.

Numeroase întrebări se pot desprinde din acest ritual straniu. Cea mai simplă însă, probabil prima care vine în minte oricui citește versetele pericopei noastre este și cea mai dificil de răspuns: Ce înseamnă Azazel?

Cuvântul este unic în Tora și nu beneficiază de nicio explicație clară în textul biblic. În decursul timpului, trei explicații majore au fost avansate pentru acest termen (nume?) și despre ele aș dori să vă vorbesc în continuare.

Conform opiniei lui Rași, citând Talmudul și Midrașul, Azazel este pur și simplu numele unui ”loc stâncos și dur” din preajma Ierusalimului. Altfel spus, Azazel este doar un nume fără vreo semnificație specială pentru însăși destinația călătoriei, acel ארץ גזרה (”ereț gzeira”) — o ”zonă pustie”, după cum o numește Tora în Leviticul 16:22.

Conform lui Ibn Ezra și Nahmanide (Ramban), Azazel este numele unui înger al distrugerii, un fel de demon sau spirit, unul din îngerii decăzuți pe care Tora îi menționează în Geneza 6:2 prin criptica sintagmă בני אלהים (”bnei elohim”). Spun criptică deoarece cuvântul ”elohim” — în acel context în mod cert neidentificându-L pe Dumnezeu — poate însemna atât ”fiii judecătorilor”, cât și ”fiii [sau urmașii, produsul] zeilor”, respectiv al forțelor naturale pe care Dumnezeu le-a plasat în lume. De altfel, atât de criptică este interpretarea, încât Ibn Ezra nici nu o oferă explicit, alegând în comentariul său să spună doar atât:

Vă voi oferi o parte a secretului prin intermediul unui indiciu: când veți ajunge la treizeci și trei, veți ști. — Ibn Ezra

Și într-adevăr, la treizeci și trei de versete mai încolo, Tora poruncește următoarele:

[Evreii] să nu își mai ofere jertfele zeilor lor sub formă de țapi (seirim), după care se abat. Aceasta va fi o lege veșnică pentru ei și urmașii lor. — Leviticul 17:7

Conform acestei interpretări, Azazel este așadar numele unui ”demon”, al unei forțe ostile pe care tradiția (evreiască și neevreiască deopotrivă) a consacrat-o în mitologie sub numele de Satan. În iudaism, această forță ia forma unui înger decăzut, pe numele său Samael, același înger care — conform tradiției — a fost trimis, fără succes, de către Dumnezeu să îi ia viața lui Moșe în ultimele momente ale existenței sale de muritor (a se vedea aici și comentariul la pericopa Vezot Habraha 5775). Interesantă desigur este și analogia pe care alte religii și tradiții o fac între ”diavol” și acest înger decăzut: adesea, mai ales în opere de artă din perioada medievală, diavolul este prezentat ca un om cu înfățișare de țap, idee care se desprinde de fapt chiar din versetul pericopei noastre.

Conform Torei, Dumnezeu le poruncește evreilor în mod clar și rezolut să nu venereze sub nicio formă astfel de idoli sau forțe oculte. Mai mult, însăși ideea dualistă conform căreia în univers ar exista două ”puteri”, una divină și alta demonică, este complet străină monoteismului iudaic. Însă unii din înțelepții Talmudului au continuat — în special în contextul relativ superstițios al vremurilor în care trăiau — să mențină ideea existenței acestor forțe negative, nu independente, ci parte integrantă din lumea creată de Dumnezeu. Spre exemplu, Satan (Samael) este considerat conform unor tradiții iudaice Îngerul Acuzator, cel care de Roș Hașana (Anul Nou Iudaic) vine înaintea lui Dumnezeu pentru a aduce în discuție păcatele omenirii și a cere pentru ele o pedeapsă aspră și neîndurătoare. (Ca fapt divers, unul din motivele pentru care în ajun de Roș Hașana nu se suflă din șofar — cornul de berbec — și pentru care în chiar ziua de Roș Hașana sunetele șofarului sunt împărțite în secțiuni este לערבב את השטן (”learvev et haSatan”) — ”pentru a-l deruta pe Acuzator”.)

Și în final, o altă interpretare posibilă a numelui Azazel este cea ad literram, în care cuvântul עזאזל — Azazel este format din termenii עז (”ez”), însemnând ”țap” și אזל (”azal”), însemnând ”alungat”. Interesant este că deși în românește numele sub care este cunoscut acest țap este ”țapul ispășitor”, adică acela care aduce ispășirea, iertarea, în limba engleză numele este acela de scapegoat, provenind tocmai de la cuvintele ”escape” (”scăpare”) și ”goat” (”capră” sau ”țap”).

* * *

Însă dincolo de semantica acestui nume, o altă întrebare care se naște din versetele pericopei noastre este și cea legată de ritualul însuși, care presupunea sacrificarea unuia dintre țapi și trimiterea celuilalt ”către Azazel”.

Ce simbolizează așadar ritualul în sine?

Răspunsul este unul fascinant și inedit: în toate celelalte cazuri de ”transfer” de păcate (ex: ofrandele pentru păcat care erau aduse în Templu), animalul asupra cărora erau mărturisite respectivele păcate era sacrificat ca jertfă pe altar. De Iom Kipur însă, Marele Preot doar mărturisea păcatele poporului asupra acestui țap ispășitor, însă acest animal nu era sacrificat, ci dimpotrivă, el era alungat, trimis departe, pentru a ”purta cu el toate păcatele [poporului].” (Leviticul 16:21-22)

Încercând să clarifice diferența, Maimonide explică următoarele:

Nu există niciun dubiu că păcatele pot fi purtate ca o povară și de asemenea pot fi luate de pe umerii unei persoane și puse pe umerii altcuiva. Însă aceste ceremonii de ”transfer” sunt doar simbolice, ele având rolul de a educa oamenii asupra ideii de căință, ca și cum li s-ar spune: ”ne-am eliberat de faptele trecute, le-am aruncat în spatele nostru și ne-am îndepărtat de ele.” — Maimonide, Călăuza Rătăciților III:46

Ceea ce spune Maimonide este de fapt că simplul ”transfer” de păcate nu este suficient. Iertarea și purificarea — ideile principale ale zilei de Iom Kipur — presupun mult mai mult decât un simplu ritual cu caracter simbolic.

De Iom Kipur, ritualul avea două componente: țapul pentru Dumnezeu și țapul pentru Azazel. Primul era menit să aducă iertarea divină pentru păcatele comise împotriva lui Dumnezeu. Simultan, avea loc și procesul de împăcare și remediere a greșelilor comise între un om și seamănul său, care presupunea atât compensarea (unde era cazul), cât și mărturisirea păcatului și obținerea iertării de la seamănul față de care fusese comisă greșeala. Iar la final, ca o încununare a procesului de iertare și purificare, asupra țapului ispășitor erau ”transferate” păcatele poporului și el era alungat într-un loc pustiu și îndepărtat unde își găsea moartea.

De Iom Kipur, țapul pentru Dumnezeu rezolva problema iertării. Țapul pentru Azazel rezolva însă o problemă mult mai dificilă: aceea a rușinii, a incapacității oamenilor de a depăși și uita greșelile trecutului chiar și după ce ele fuseseră reparate, după ce victimele fuseseră despăgubite, după ce păcatul în sine fusese iertat.

Pentru a oferi oamenilor un ”cazier” complet curat, ritualul de Iom Kipur aborda ambele probleme. Prima sub o conotație individuală, în care fiecare om era dator să își rezolve propriile probleme și să plătească pentru propriile greșeli; iar a doua sub o conotație colectivă, în care Marele Preot trimitea ”către Azazel” păcatele și rușinea colectivă a poporului pentru faptul că în anul precedent nu reușise să se ridice la nivelul spiritual prescris de poruncile lui Dumnezeu.

Sau după cum explica și rabinul Sacks în finalul eseului său:

Iudaismul este o religie a speranței și marile sale ritualuri de căință și iertare fac parte integrantă din conceptul de speranță. Nu suntem condamnați să trăim etern cu greșelile și erorile trecutului nostru și aceasta este diferența majoră între o cultură a vinii și o cultură a rușinii. Iudaismul recunoaște existența rușinii și de aceea există elaboratul ritual al țapului ispășitor, care îi ajută pe oameni să treacă peste consecințele emoționale și metafizice ale faptelor lor rele. De Iom Kipur, atunci când toți indivizii iau parte la procesul de confesiune, iertare și purificare, atunci când toată societatea își mărturisește păcatele, și indivizii pot fi eliberați de rușine. — rabin Jonathan Sacks

Șabat Șalom!

Share This