Adesea am folosit aceste momente de dinainte de Izkor pentru a vorbi despre tradiţia iudaică şi despre cum înţelege ea legătura dintre lumea noastră şi cea de dincolo, a celor pe care nu îi mai avem printre noi. Au fost şi dăţi când v-am citat vorbele altora referitoare la astfel de subiecte, gândurile lor, sentimentele lor, reflecţiile asupra vieţii şi morţii. Ceva similar aş vrea să fac şi astăzi, cu gândul la mulţi prieteni vechi pe care i-am pierdut în ultimii ani şi de care – de fiecare în parte într‑un fel cu totul special – îmi voi aminti mereu…

Am găsit de curând, într-o ediţie online a unuia dintre cele mai cunoscute reviste americane, The Reader’s Digest, o poveste adevărată istorisită în paginile din 1966 ale revistei, de un oarecare Paul Villard. Şi aş dori să vă împărtăşesc acum această poveste adevărată…

Când eram copil, să fi avut vreo 5 ani – îşi începe istorisirea Paul Villard – părinţii mei şi-au instalat unul din primele posturi telefonice din cartierul nostru. Îmi amintesc şi acum cutia frumoasă şi strălucitoare care se numea telefon, prinsă pe perete în camera de zi. Receptorul atârna întotdeauna pe latura cutiei. Ascultam adesea cu fascinaţie când mama mea vorbea la telefon. Iar apoi am descoperit că, undeva înăuntrul acestei cutii, trăia o persoană reală – pe numele său „Informaţii, Vă Rog” (aşa zicea mama de fiecare dată) – şi că nu era nimic pe lumea asta pe care doamna Informaţii Vă Rog să nu fi ştiut. De unde, de neunde… ea oferea întotdeauna numărul de telefon al oricui, ba chiar şi ora exactă…

Prima mea experienţă personală cu această adevărată minune a avut loc într‑o zi când mama era plecată în vizită la o vecină. Încercând să îmi ocup timpul cu ceva interesant şi cotrobăind prin cutia cu scule din subsol, am reuşit să îmi pocnesc degetul cu un ciocan. Durerea era îngrozitoare, însă nu mi s-a părut necesar sau profitabil să plâng, pentru că nu era nimeni acasă care să mă audă. Apoi am urcat în camera de zi şi am văzut… TELEFONUL! Am alergat să iau un scăunel, m-am suit pe el şi am ridicat receptorul din furcă, punându-l la ureche. „Informaţii Vă Rog”, am spus în microfon şi am aşteptat. După un click sau două, o voce feminină s-a auzit din difuzor: „Aici Informaţiile”.

– „M-am lovit la deget…”, am strigat în telefon. Şi lacrimile şi-au făcut şi ele repede apariţia, acum că aveam un interlocutor.

– „Mama ta este acasă?”, a sosit întrebarea.

– „Nu este nimeni cu mine acasă”, am bânguit eu.

– „Curge sânge?”, a întrebat vocea.

– „Nu”, am spus eu. „M-am lovit cu ciocanul peste deget şi mă doare tare.”

– „Poţi să ajungi la cutia cu gheaţă?”, a întrebat ea. Am răspuns că da. „Atunci sparge o bucăţică mică de gheaţă şi ţine-o lipită de deget”, a continuat vocea.

După acest episod, o sunam pe „Informaţii Vă Rog” pentru orice. Am sunat-o să o întreb în legătură cu tema mea la geografie şi m-a ajutat să găsesc Philadelphia pe hartă. M-a ajutat şi la matematică. Mi-a spus că veveriţa pe care o prinsesem în parc cu o zi în urmă şi pe care o adusesem acasă mânâncă fructe şi nuci.

A fost apoi ziua în care Petey, canarul meu, a murit. Am sunat la „Informaţii Vă Rog” şi i-am spus pe nerăsuflate toată povestea. A ascultat, apoi mi-a spus acele lucruri pe care un adult le spune unui copil pentru a-l linişti. Dar nu am vrut să mă las consolat. Am întrebat-o: „De ce păsările cântă atât de frumos şi aduc atâta bucurie în viaţa unei familii, pentru ca mai apoi să ajungă un ghem de pene fără viaţă pe fundul unei cuşti? Probabil că a simţit că eram tulburat, căci mi-a spus calm, în şoaptă: „Paul, să ţii minte întotdeauna că mai sunt şi alte lumi în care se poate cânta.” Şi m-am simţit un pic mai bine.

Peste doar câteva zile, eram din nou la telefon. „Informaţii, Vă Rog.” „Aici Informaţiile”, a răspuns vocea deja cunoscută. „Cum se spune pe litere A REPARA?”, am întrebat…

Când aveam nouă ani, ne-am mutat la capătul celălalt al ţării, în Boston. Îmi era îngrozitor de dor de prieteni. „Informaţii Vă Rog” nu mai era aproape, ci rămăsese în cutia aceea lustruită de acasă şi nu m-am gândit niciodată să încerc… noul telefon care stătea aşezat acum pe masa din hol.

Chiar dacă crescusem şi aveam deja 12-13 ani, amintirile acelor conversaţii telefonice din copilărie nu m-au părăsit niciodată. Adesea, în moment de tristeţe sau de tulburare, îmi aminteam acel sentiment seren de siguranţă pe care îl încercam vorbind la telefon. Şi abia acum ajunsesem să apreciez cât de calmă şi înţelegătoare, cât de bună fusese ea în acele momente ale copilăriei mele.

Câţiva ani mai târziu, în timpul unei călătorii către oraşul unde urma să merg la facultate, avionul a făcut escală la Seattle… Am petrecut 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia la acea vreme acolo. Apoi, fără a mă gândi prea mult şi fără a‑mi da seama exact ce fac, am ridicat din nou receptorul şi am format numărul de informaţii din oraşul meu natal şi am spus: „Informaţii, Vă Rog.” Ca prin minune, am auzit vocea suavă şi clară pe care o cunoşteam atât de bine: „Aici Informaţiile.”

Nu plănuisem ce aveam să spun, dar m-am trezit întrebând:

– „Cum se spune pe litere A REPARA?”

A urmat o pauză lungă. Apoi a venit răspunsul calm:

– „Să înţeleg că ţi s‑a vindecat deja degetul…”

Am râs.

– „Deci, chiar tu eşti…”, am spus. „Nu ştiu dacă îţi dai seama cât de mult ai însemnat pentru mine în tot acel timp…

– „Mă întreb”, a spus ea, „dacă tu îţi dai seama cât însemnau pentru mine telefoanele tale. Nu am avut niciodată copii şi aşteptam întotdeauna să mă suni.”

I-am spus că m-am gândit mult la ea de-a lungul anilor şi am întrebat dacă aş putea să o sun din nou când voi reveni la Seattle să îmi vizitez sora.

– „Chiar te rog să suni”, a răspuns. „Întreabă de Sally.”

Trei luni mai târziu am revenit la Seattle. O altă voce a răspuns: „Aici Informaţiile”. Am întrebat de Sally.

– „Sunteţi un prieten?”, am fost întrebat.

– „Da, numele meu este Paul Villard, un foarte vechi prieten”, am răspuns.

– „Îmi pare nespus de rău să vă dau veşti proaste”, a spus operatoarea. „Sally a lucrat numai cu jumătate de normă în ultimii ani, pentru că era foarte bolnavă. A murit acum cinci săptămâni.”

Înainte de a închide, operatoarea mi-a spus:

– „Staţi un pic. Aţi spus că vă numiţi Paul Villard?”

– „Da.”

– „Ei bine, Sally mi-a lăsat un mesaj pentru dumneavoastră. L-a notat pe un bilet, în caz că veţi suna. Mi-a zis că sigur veţi înţelege… Daţi-mi voie să vi-l citesc.”

Biletul spunea: „Dacă sună Paul Villard, spune-i te rog să ţină minte întotdeauna că mai sunt şi alte lumi în care se poate cânta.”

I-am mulţumit operatoarei şi am închis. Şi am înţeles ce voia să spună Sally.

* * *

“Mai sunt şi alte lumi în care se poate cânta.”

Adesea în viaţă, credem că drumul cel mai direct este şi cel mai bun. Şi mai adesea însă, ne dăm seama că drumurile mai întortocheate sunt mai plăcute şi cu peisaje mai frumoase…

Aşa se întâmplă şi în relaţiile dintre oameni. Modul în care putem influenţa pe alţii este şi prin fapte mărunte, prin întâlniri neprogramate şi nearanjate, accidentale chiar. Aceste momente „cântă” uneori în moduri pe care momentele pregătite şi minuţios detaliate abia dacă le pot atinge. Iar aceste atingeri nu ne părăsesc niciodată…

De aceea suntem astăzi aici, acum. Dragii noştrii, cei care nu mai sunt acum alături de noi, ne-au atins, ne-au influenţat, ne-au iubit, în feluri care nu dispar şi nu pălesc odată cu moartea lor. Dimpotrivă, această atingere a lor devine an de an mai reală, mai certă, căci ei continuă să ne inspire şi să ne călăuzească pentru ca noi să putem continua călătoria fără ei.

Aşa cum Sally l-a învăţat pe copilul Paul, „mai sunt şi alte lumi în care se poate cânta.” Iar cei care au fost înaintea noastră continuă să cânte. Deşi nu mai sunt prezenţi cu noi, încă îi simţim. În clipele noastre de nesiguranţă sau disperare, trebuie doar să le ascultăm cântecele. Dacă ne deschidem sufletele în faţa acelor amintiri, putem încă să fim învăluiţi de sentimentele de siguranţă şi pace lăuntrică pe care ni le dădeau când încă trăiau. Adesea – la fel ca şi Sally – ei ne pot da răspunsurile pe care le căutăm… şi liniştea pe care o căutăm… dacă suntem capabili şi dornici să ascultăm.

Să auzim şi să ascultăm, azi şi peste ani, cântecele sufletelor dragilor noştri!… Să îi rugăm, în Lumea Eternă unde sălăşluiesc acum, să cânte şi pentru cei de astăzi, o notă sau un vers… Şi noi vom asculta şi vom cânta alături de ei, în lumea de aici, la fel ca în Cea de Acolo, cântecele noastre de mângâiere şi dragoste, ce nu se vor stinge nicicând…

Izkor.

[Inspirat din povestea lui Paul Villard, publicată în The Reader’s Digest, 1966 şi preluat din predica din anul 2009 a rabinului Arthur P. Nemitoff – Congregation B’nai Jehudah, Overland Park, Kansas.]

Share This
Sari la conținut